Ajuns la a doua editie pe anul acesta si a treia la general, Metalhead Meeting 2014 bis a continuat traditia deja impamantenita atat de timpuriu a acestui festival de a aduce nume grele si de a oferi momente frumoase. Nu e putin lucru sa-ti iasa chiar atat de bine inca de la primele incercari, iar asta spune multe despre organizare si organizatori. Ce s-a intamplat insa sambata seara ramane de vazut in randurile urmatoare.
Pentru inceput, consider ca este destul de riscant sa programezi un concert la o asemenea data. Desigur ca de beleaua numita ploaie n-ai certitudinea ca scapi nici in mijlocul lunii lui Cuptor, insa pe sfarsit de septembrie mai ai de-a face si cu temperaturi considerabil scazute, plus ca si calitatea precipitatiilor lasa serios de dorit atunci cand vine vorba de confortul personal. Iar ziua de sambata incepuse pesimist, Bucurestiul fiind strivit de o atmosfera apasatoare de toamna grea si antipatica. Aceasta a persistat din fericire fix pana la ora anuntata de incepere a ostilitatilor, fiindca exact la ora 17 a iesit soarele dindaratul norilor. Nu erau deocamdata nici macar 100 de suflete in arena la acel moment, insa cu siguranta toate au rasuflat usurate.
La 17:07 a inceput. Cei care au deschis balul au fost bucurestenii de la Tiarra, trupa cu state vechi pe scena autohtona si cu o traditie deja recunoscuta. Acestia au promis trei piese lungi intinse pe un rastimp generos de 30 de minute si s-au tinut de cuvant la secunda. Regretul unora, din ce am auzit ulterior in stanga si-n dreapta, a fost programarea lor la acea ora timpurie, multi ramanand cu buza umflata si cu satisfactia nereperata. Sa fi fost lenea specifica unei zile de sambata, sa fi fost vremea, sa fi fost alte cauze? Greu de spus, cert e insa faptul ca Tiarra este asteptata in viitorul cat mai apropiat sa revina pe scena.
Sarcina de a continua sa incalzeasca publicul a revenit finlandezilor de la Profane Omen, trupa cu o vechime de 15 ani buni, desi primul material discografic a aparut abia in 2006. Soarele inca era pe cer si deasupra celor care incepeau sa se scurga prin tunelul de la Arene, insa nordicii au intretinut atmosfera ca la carte, probabil impulsionati si de un steag al tarii de bastina ce flutura in public. Foarte energica miscarea scenica a vocalistului ce nu a pregetat sa-si condimenteze la un moment dat prestatia cu miscari de cazacioc.
Ca din neant, dupa obisnuita pauza de reglaje de sunet, s-au pravalit peste Arene sunetele intunecate ale celor de la Bloodway. Aceasta nu este o trupa chiar tanara, ci extrem de tanara, activand doar din iulie 2013, insa avand in spate experienta unor profesionisti precum Costin Chioreanu (chitara si voce), Alex Ghita (tobe) si Mihai Andrei (chitara bass). Reprezentatia lor mi s-a parut o pata neasteptata de culoare in umbra ce incepea sa se lase peste noi, asta daca imi este permisa aceasta formulare oarecum oximoronica, avand in vedere ca trupa adopta stilul dark metal. A fost ceva altfel. Doar scena mai era luminata la acea ora de soare, insa tocmai de acolo veneau inspre noi tenebrele. Baietii de la Bloodway au cantat cam tot ce au produs pana acum, si nu este putin pentru un interval atat de scurt de timp, insa cu siguranta au la sertar destul material ce urmeaza sa fie scos pe piata la momentul cuvenit.
Alta trupa, alta schimbare de ritm. Danezii de la Hatesphere au facut ce-am auzit ca au reusit si la primul Metalhead Meeting, cel de anul trecut, si au facut-o foarte bine, adica au aruncat scena in aer si le-au oferit ocazia celor pentru care frigul incepea sa-si faca simtita prezenta sa se comporte in ton cu muzica si sa-si mentina tonusul neparalizat. Daca in 2013 n-am reusit sa ajung, sambata seara m-am convins de ce lumea ii astepta cu nerabdare sa revina si sa faca din nou show. De apreciat energia tuturor componentilor, mai cu seama a vocalului “Esse” Hansen, iar per total a fost ceva cu totul special si a mentinut la cotele potrivite spiritul serii, de agitatia de pe scena molipsindu-se rapid si asistenta “platitoare de bilet”.
Ai nostri GOD sunt printre pionierii genului Pagan/Gothic Metal, trupa (sub aceasta titulatura) implinind in 2014 nu mai putin de doua decenii de existenta, aspect esential si de laudat tinand cont de volatilitatea scenei romanesti de gen. Ei au spus sambata seara o poveste, iar fanii au raspuns pe masura, parandu-mi-se ca a fost cu adevarat primul moment al serii in care multimea s-a dezlantuit. E posibil sa fi fost si din cauza temperaturii si a berii care avea cateva ore bune de distilare in stomac, cert este faptul ca foarte multi au intrat in povestea de pe scena. Desi am auzit voci care au spus ca scenografia cu castelul si mizanscena cu luptele dacice si acele fapturi feminine serafice si care scuipau foc au fost exagerate, este de stiut ca asta este stilul lor, se preteaza foarte bine pe muzica pe care o fac si este laudabil ca urmaresc si se tin de un proiect. Eu nu apucasem sa-i vad pana acum, auzisem multe si bune despre ei, iar ce ni s-a oferit sambata nu m-a dezamagit deloc, ba dimpotriva. Finalul a fost apoteotic, cu un cover metal dupa “Au innebunit salcamii”, iar o hora asezonata cu headbanging este intotdeauna un lucru excelent de facut sau de privit.
Finntroll, trupa finlandeza cu versuri in suedeza, un etalon in Folk Metalul nordic si o influenta majora pentru stil in general. Ca orice rockeri dinspre miazanoapte, muzica lor vorbeste despre zei si legende, despre credintele locului si lupta cu invadatorii crestini. Ei nu numai ca au intrat pe scena, dar au produs delir, asta in ciuda faptului ca trecusera circa cinci ore de la inceputul festivalului. A fost ceva extraordinar sa se observe de sus multimea si modul ei de a reactiona la nebunia de pe scena a “trolilor”, rar mi-a fost dat sa vad atata bucurie pentru muzica. Daca ceva mai timid la Golden Circle, unde s-a format ceva mai sporadic, la Normal a fost in permanenta un moshpit de milioane si care a durat aproape pe intreaga durata a concertului. Nota 10 merge la Finntroll pentru implicare, pentru ce au reusit sa transmita dincolo de versurile pe care probabil nu le-au inteles decat ei si cei din staff, pentru ca au sange in instalatie si arata asta la fiecare piesa.
Cu paisprezece albume de studio in palmares, unele dintre ele legendare, Paradise Lost are nume si are o istorie mare in spate. Prin urmare, au avut un blazon de aparat si au facut-o cu succes, debutand in forta cu arhi-cunoscuta “The Enemy”, pentru a continua apoi periplul prin intreaga lor discografie de la inceputuri si pana in prezent. N-a lipsit “Just Say Words”, n-a lipsit nici “One Second”, dupa cum nu aveau cum sa lipseasca nici “Enchantment”, “Isolate”, “Faith Divides Us – Death Unites Us” sau “Over The Madness”.
Pentru unii a fost o premiera sa-i vada, pentru altii a reprezentat o intoarcere nostalgica in trecut. Prima data ajungeau in Bucuresti cu 20 de ani in urma, in niste timpuri in care – pentru unii – prezenta lor a insemnat mai mult decat greutatea in aur. Dincolo de aceasta mica exagerare, nu pot sa nu observ din nou ca publicul de la noi s-a saturat de prea mult bine si ca nu mai are rabdare cu trupe pentru care altadata ar fi facut foamea doua luni, numai sa stranga bani de bilet. Este pe de alta parte adevarat ca ora incepea sa devina mica, orele petrecute in picioare erau multe, unii nu mai au varsta bocancilor si a blugilor rupti, iar gradele din termometru aplicau oaselor lovituri la limita regulamentului, drept pentru care britanicii nu s-au bucurat de audienta pe care cu siguranta o meritau. In fine, asta este un subiect care a fost sucit pe toate fetele, am facut-o si eu mai recent, insa raspunsurile continua sa pluteasca in deriva nu se stie pe unde. Dincolo de toate astea, eu raman la parerea ca Paradise Lost merita un concert a lor, intr-o locatie pe masura si cu o durata considerabil restransa, asta pentru a te bucura pe deplin de ce au ei de oferit. Bineinteles ca sunt departe de prima tinerete, insa ce-i al lor inca e pus deoparte.
A fost si a treia editie a Metalhead Meeting. Una extrem de reusita din punctul meu de vedere, atat la nivel logistic, cat si la cel organizatoric. N-a mai fost lume ca in vara, insa asta este normal din cauza anotimpului, fara a insemna ca a batut vantul pe acolo. Dimpotriva, ringul a fost plin mai bine de jumatate, ceea ce inseamna un plus mare pentru promovarea evenimentului. Si Slava Domnului ca firma de securitate a fost tot Blackhawk Security, fiindca acolo sunt niste oameni care stiu ce inseamna un concert de rock sau metal si nu se comporta ca niste prabusiti din copac, ba chiar din contra.
Acestea fiind spuse, e de ajuns sa te uiti la numele ce si-au confirmat deocamdata prezenta la editia din primavara anului viitor si deja parca 2015 incepe sa sune foarte bine. Pana atunci, ne raman sezoanele reci si concertele din cortul Arenelor sau de prin diverse cluburi de specialitate.
