Drumul spre Sala Palatului a fost o adevarata aventura. Am fost asaltati din toate partile de instalatii timpurii pentru sarbatorile ce aveau sa urmeze, de blocaje spontane datorate palcurilor de oameni rataciti dupa parada, gratuitatile si celelalte evenimente organizate pe 1 decembrie si mai ales de frigul care incepuse sa impanzeasca orasul odata cu lasarea serii. Marturisesc ca nu prea intuiam ce o sa urmeze la acest concert. Am inceput sa citesc o sumedenie de pareri si recenzii contradictorii, sa vad tot ce era la indemana pe internet si sa ma documentez temeinic asupra membrilor. Poate ca a fost putin cam mult, pentru ca in final am decis sa preiau informatiile cu mai multa bagare de seama si fara sa dau cep pripelii.

Trebuie sa afirm de la inceput ca organizarea spectacolului a fost ireprosabila. Nici nu avea cum sa fie altfel la Sala Palatului. Toate elementele au fost atent gandite si bine puse la punct, de la acces la garderoba, astfel incat fluxul numeros de oameni sa nu aiba absolut nicio alta preocupare decat sa se bucure de muzica. Iar bucuria a debutat imediat, pentru ca The Straits au urcat pe scena la ora opt fix, nicio secunda mai tarziu fata de ora stabilita in program. Au deschis concertul cu “Private Investigations”, piesa destul de pretentioasa care a introdus publicul in atmosfera intr-un mod mai putin dinamic, insa foarte intim. Inca de la primele note ragusite ale lui Terrence Reis am observat capetele intorcandu-se prin sala intr-o profunda fascinatie. Intr-adevar stilul vocalistului/chitaristului seamana remarcabil cu cel al lui Knopfler, o potrivire perfecta pentru melodii. Totusi, Reis e departe de a fi o copie identica si confera formatiei o tenta de unicitate si distinctie fata de ecoul original Dire Straits.

Fara a ma bate in piept ca sunt cel mai mare fan Dire Straits, pot sa declar linistit ca spectacolul din 1 decembrie a fost cel mai bun concert la care am luat parte in anul 2013. Pe langa muzica trupei, unul din argumentele importante pentru afirmatia anterioara este sonorizarea impecabila. Spectatorii au fost tratati regeste cu un sunet amplu, uniform si clar, iar reglajele au fost aproape insesizabile. Lucrul pe care memoria mea a decis sa il retina cel mai vibrant si mai expresiv din acea seara, in timp ce omenii de pe scena treceau in aplauze de la “Walk of Life” la “Telegraph Road” si la “Romeo and Juliet”, a fost zambetul autentic si molipsitor al muzicienilor. E o amintire care nu se va sterge usor, ci mai degraba, odata cu trecerea timpului, isi va reitera de fiecare data stralucirea. Alan, Terrence, Jaime si ceilalti si-au afisat constant placerea de a canta si de a ne seduce melodic. Par niste oameni rupti din inceputurile ametitor de indepartate ale rockului si desi sunt de putin timp o formatie, ne-au lovit cu toata intensitatea si credibilitatea Dire Straits.

Clark, liderul trupei, a fost succint, tinand sa multumesca tuturor pentru prezenta, sprijin si mai ales pentru ospitalitate si a preferat sa lase clapele sa continue nostalgic restul discursului. Reis a jonglat mai mult cu glumele, felicitandu-ne cu ocazia zilei nationale si multumindu-ne pentru invitatia la petrecere chiar inainte de a se lansa in “Communique”. Mi-a placut mult prezenta scenica a noului vocalist, e charismatic si foarte dinamic, iar spre sfarsitul spectacolului, entuziasmul lui Reis s-a raspandit si in public. Poate parea ciudat pentru un concert, insa nu stiu daca am mai avut vreodata senzatia ca o trupa sa se simta la fel de bine ca se afla acolo ca audienta.

Dupa prezentarea membrilor si iesirea de pe scena, publicul s-a ridicat in picioare, meritat tin sa adaug, ramanand asa pana la final si aplaudand minute bune prestatia The Straits. Acestia din urma n-am ramas datori, iar pentru bis au revenit cu o varianta extinsa a popularei “Sultans of Swing”, unde Reis si saxofonistul White au initiat un dialog instrumental impresionant, acompaniat subtil de restul formatiei. Au continuat cu “Money for Nothing” si au tras cortina cu una din piesele mai putin cunoscute, insa unul din cantecele mele preferate de la Dire Straits, “Portobello Belle”. Nu stiu care le e secretul si de ce arata si se comporta ca si cum anii nu ar fi trecut peste ei, insa The Straits trebuie neaparat sa sustina cat mai multe concerte si sa reinventeze de fiecare data magia Dire Straits pentru toti cei care nu au avut inca ocazia sa ii urmareasca live.