Sambata s-a petrecut prima pogorare a celor de la Godsmack in Romania. Ar fi trebuit sa fie a doua, insa s-a intamplat sinistrul, si anume o laringita severa a lui Sully Erna ce a dus la anularea intregului turneu european din 2012. Tin minte ca atunci au fost declaratii de regret (al nostru era si mai mare si mai intens) in care trupa isi cerea scuze pentru inconvenient si faceau promisiuni fierbinti de revenire intr-un moment din viitor, lucru realizat – ca un facut armonios – dupa fix trei ani fara trei zile.

Nu prea cred ca are sens sa detaliez in privinta istoricului Godsmack in muzica, cam toata lumea interesata de fenomen stie cu ce se mananca trupa asta. As vrea totusi sa subliniez amanuntul ca, desi au o varsta de doua decenii pe scena si doar sase albume de studio la activ, faptul ca sunt un nume atat de respectat, cu multiple prezente in fruntea topurilor, cu numeroase invitatii pe scena marilor festivaluri si in prezenta unor formatii monstruos de legendare (fie-mi iertat pleonasmul) spune destule despre nivelul pe care acesti baieti l-au atins. Dar sa luam la puricat pe indelete seara de sambata si sa vedem ce a fost acolo. Pentru ca a fost si inca ce si cum a fost.

Portile trebuiau sa se deschida la ora 19.00 si zice-se ca deja o adunatura de oameni destul de numeroasa se formase in fata intrarii. Din cate am inteles, accesul s-a facut insa extrem de facil si acest aspect nu este de mirare fiindca am trait pe propria-mi piele experimentul Billy Idol de anul trecut, cand o coada vesela se intindea pe o distanta considerabila, insa, datorita organizarii foarte bine puse la punct, totul a mers ca uns. Ajuns la fata locului in jurul orei 20.00, am constatat ca nici urma de coada, deci marturiile primite in privinta lucrului bine facut s-au dovedit cat se poate de veridice.

Onoarea de a deschide balul le-a revenit morosenilor de la Dirty Shirt, onoare ce s-a petrecut cu 20 de minute de intarziere, probabil din cauza unor probleme tehnice. De altfel si intorcandu-ma un bob zabava in timp, nu mica mi-a fost mirarea cand, apropiindu-ma de Arene la mai sus amintita ora 20.00, am auzit ca inca se faceau reglaje de sunet la ora cand ar fi trebuit sa inceapa ostilitatile. In fine, nu asta este important, ci ce s-a intamplat pe scena, in fata unui public care m-a surprins prin cat de numeros era la prima trupa din deschidere.

In primul si in primul rand, tin sa apreciez fara putinta de tagada tendinta din ce in ce mai pregnanta a organizatorilor de a invita in deschiderea marilor concerte un evantai extrem de vast de trupe romanesti si de a-i lasa pe cei care si-au format deja un nume sa se bucure de faima creata. Este adevarat ca parafa locului doi la absolutul Wacken Metal Battle 2014 detinuta cu fala de Dirty Shirt spune mai multe decat o duzina de succese locale, dar asta poate ca nu este destul si ca s-ar impune o anumite continuitate in exprimare pentru activitatea ulterioara.

In al doilea si al doilea rand, mi-a placut mult ce am vazut pe scena din partea lor. A fost un folk-metal bazat pe folclorul autohton, ba cu adaptari ale pieselor Mariei Tanase, ba cu interpretari metal ale cantecelor maramusene din locul lor de bastina, ba si cu niste dedicatii negativ-inflacarate, dar cam superficiale din simplul motiv ca ar fi trebuit generalizate la nivelul intregii clase politice, ba cu un ceardas, ba cu multa voie buna dusa spre extaz de celebrul refren “Pitbull-Terrier” din filmul lui Kusturica al carui nume nu cred ca mai necesita prezentare. Au fost 50 de minute perfect potrivite pentru a dezmorti oasele si a pune sangele in miscare. Am auzit in jurul meu si am vazut pe internet remarci negative la adresa stilului lor si este de respectat dreptul fiecaruia de a aprecia sau nu o abordare muzicala, insa atunci ar trebui sa nu ne mai extaziem nici atunci cand Pink Martini sau Rotting Christ fac coveruri extrem de bine primite de mase dupa piese ale Mariei Tanase ca sa nu mirosim de departe a chestiuni suspecte. In fond si la urma urmei, acesta este genul folk-metal si cu tipul asta de abordare defileaza, exista nenumarate trupe nordice si nu numai care se inspira din folclorul scandinav, va reveni peste cateva zile Arkona si as vrea sa aud atunci parerile, iar discutia poate continua pana la toamna. Atat am avut de spus.

Sa purcedem mai departe. Terrana, Mike Terrana. Un artist cu un trecut suficient de consistent si cu multe colaborari solide. Ar fi de ajuns sa amintesc niste nume sau niste formatii, dar pentru asta exista Wikipedia. In orice caz, in prezent este bateristul Tarjei Turunen in proiectul pe care aceasta il are. Nimic de zis asupra abilitatilor sale tehnice, omul este foarte bun si un virtuoz al tobelor si a reusit performanta de a aduce langa el doi chitaristi versati, insa acelasi ritm desfasurat pe parcursul unei ore intregi m-a facut sa incep o calatorie sprancenata catre toalete, aventura despre care nu aveam idee ca va dura atat comparativ cu cele maxim sapte minute pe care le preconizasem. Dar despre asta, ceva mai tarziu. Pana atunci, trebuie precizat faptul ca multi se supra-incalzisera de la ritmul tobelor si chiar au apreciat momentul, lucru care s-a vazut si bravo lor ca au fost pe aceeasi lungime de unda! Sincer sa fiu, cel mai gustat moment de mine a fost acela in care a batut cu betele in corzile bassului un fragment din coloana sonora din “The Godfather”, acelea chiar au fost niste secunde frumoase.

Desi programul a fost dat peste cap inca de la inceput si a impins fiecare trupa din deschidere cu finalul recitalului dincolo de termenul prevazut initial, baietii de la Godsmack si echipa lor de tehnicieni si-au respectat blazonul si au inceput cu o intarziere de doar doua-trei minute fata de anuntata ora 23.00 fiindca – nu-i asa? – obrazul subtire cu respectarea programului se tine.

Ca o necesara paranteza, as adauga doua – douazeci – doua sute – doua mii de cuvinte despre ce am observat studiind parcursul lor recent. Acest turneu a fost prilejuit, fara doar si poate, de aparitia ultimului lor album, “1000hp” pe numele sau de scena. Vreo trei luni din ultima jumatate a lui 2014 a fost rezervata diverselor localitati din Statele Unite, insa din 2015 s-a schimbat placa. Ultima decada a lui februarie a fost dedicata in exclusivitate Australiei, pentru ca din martie sa se intoarca pentru doua luni si jumatate pe continentul natal. Interesant este ca toata luna iunie a fost oferita Europei, insa nu oricum. In marea ei parte s-au concentrat pe festivaluri mari si foarte mari, dar concerte de sine statatoare au avut in doar patru orase: trei din Rusia (Ekaterinburg, Moscova, Sankt-Petersburg) si unul in Romania. Noi am fost ultima lor oprire pe Batranul Continent, urmand ca de la inceputul lui august sa-si reia turneul in Statele Unite Sa fi fost vorba de promisiunea facuta in 2012, sa nu fi fost? Nu conteaza, important este ce a urmat.

Revenind la momentul aferent, a izbucnit dintr-o data, din bezna lasata peste Arene, legendara piesa a si mai legendarilor de la AC/DC. S-a inceput in forta cu piesa care da numele ultimului album, pentru a continua apoi cu un periplu de nu mai putin de cincisprezece piese stranse manunchi in fix o ora si trei sferturi, rastimp in care baietii din Boston, Massachusetts ne-au peregrinat prin intreaga lor discografie. Asa cum era normal, o felie consistenta a apartinut ultimului material discografic, si anume patru piese alese pe spranceana, insa nu au lipsit nici hiturile care i-au consacrat de-a lungul celor doua decenii de existenta, ca de exemplu “Voodoo”, “I Stand Alone”, “Awake” sau “Straight Out Of Line”. Datorita muzicii in sine si a sunetului puternic, dar nu mai putin impecabil de clar, insa si felului in care Sully stie sa comunice cu publicul si sa-l mobilizeze, atmosfera a fost exploziva la propriu si a facut fata cu brio a ceea ce se intampla pe scena. Trebuie mentionat aici ca Godsmack face parte din cercul elitist al acelor trupe a caror prestatie live se ridica de cele mai multe ori deasupra variantelor de studio, aspect care are asupra spectatorilor un efect halucinogen. Vreau sa marturisesc ca m-am ferit sa scriu cronica concertului imediat dupa, am preferat sa-mi ofer un ragaz de macar doua nopti si doua zile pentru a mi se aseza gandurile si pentru a mi se sedimenta trairile fiindca altfel aceste randuri ar fi aratat probabil ca niste ode nord-coreene. Tin minte ca am mai trait aceasta senzatie dupa Judas Priest, capul de afis al Rock The City 2011; concertul a fost duminica, iar eu luni seara inca eram ca drogat si inca nu-mi revenisem din magie. La fel s-a intamplat si in urma recitalului de sambata si as fi in stare sa fac prinsoare ca majoritatea covarsitoare a celor care au fost acolo au plecat cu aceleasi impresii ca si mine. La asta a contribuit cu siguranta si prestatia tobosarului Shannon Larkin, este incredibil cu cata ura pasionala in sensul bun al termenului isi cocoseaza omul asta tobele de zici ca acestea i-au facut un rau lui si intregii sale familii, chiar n-as fi deloc mirat sa aud ca le schimba dupa fiecare concert.

Un moment de capatai al concertului Godsmack, poate chiar cel mai intens, a fost prima infatisare de la bis, si anume celebra “Drum Battle”, devenita de ceva vreme incoace un fel de marca inregistrata a trupei. Sully i s-a alaturat tobarului pentru cateva minute explozive care au adus spectatorii in extaz. Ca o paranteza, este bine de amintit ca solistul cu origini siciliene nu este deloc strain de acest instrument, acesta fiind de fapt primul la care a inceput sa repete inca din frageda pruncie, el facand parte dintr-o familie de muzicieni extrem de apreciati. Momentul de magie s-a incheiat cu un tribut adus inaintasilor lor in ale muzicii, si anume prelucrarea unor parti din “Black To Black”, “Walk This Way” si “Creeping Death”. A urmat “Whatever”, piesa pe care Sully a provocat publicul din fata la un mosh-pit care este posibil sa apara in filmul pe care ei il pregatesc pentru viitor. S-a tras cortina cu ce altceva decat “I Stand Alone”, o piesa de referinta a trupei si care parca baga de fiecare data mii de volti in spectatorii care efectiv urla ca scosi din minti la refren. Pentru ca au de ce. La noi s-a mai adaugat si entuziasmul popular creat de anuntul lui Sully Erna de la sfarsitul sfarsitului cum ca “We are gonna miss you Romania, we will see you next year, I promise you that.” Nu stiu daca au fost vorbe de complezenta sau informatia se va adeveri, insa exista proba filmata de mine si putem anul viitor sa mergem dupa ei in Boston daca nu se tin de cuvant si sa-i aducem pe sus legati fedeles fiindca ar fi minunat sa se repete momentele la care am fost martori sambata seara.

In incheiere, cateva cuvinte si despre organizare pentru ca merita amintite cateva aspecte. As incepe cu mentionarea momentului care a adus in pragul apoplexiei si a blocarii vezicii cateva zeci sanatoase de spectatori facand parte din publicul masculin. Nu stiu daca a fost sau nu o coincidenta datorata faptului ca recitalul lui Terrana parca nu se mai sfarsea, insa am avut de infruntat cu stoicism o coada de vreo cincizeci de metri ce pornea practic din ring, trecea prin tunel, facea dreapta si se prelungea istovitor pana aproape de intrare. Cred ca a fost pentru prima data in viata mea – si nu vorbesc aici doar de concerte, ci de locuri publice in general (baruri, cluburi, benzinarii pe autostrada s.a.m.d.) – in care am vazut coada mai mare la toaleta barbatilor decat la cea a femeilor. Nu mai mare, ci de-a dreptul uriasa, ca pe vremea alimentarelor de odinioara. Eu am avut inspiratia sa ma duc spre locul cu pricina din timp, astfel ca am suportat decent momentul, insa in jurul meu erau oameni care dansau tontoroiul in timp ce se tineau vartos de locurile in care nu bate soarele. Unii au ales solutia extrema, adica negociatul cu cei de la paza, zbughitul in parc si eliberarea pe un pom sau in vreun boschete, descatusare petrecuta probabil in urlete orgasmice. Prin prisma a cat de bine a functionat ulterior accesul la toalete, tind sa cred ca a fost o coincidenta, insa una care a dat fiori la propriu. Organizarea a fost in rest absolut remarcabila, fara incidente si fara sincope, mai ales ca Arenele Romane au fost aproape pline.

Ar mai fi de precizat si faptul ca am revenit la deja clasicul jeton de sapte lei (nici macar sase, cum era anul trecut), astfel ca portofelele s-au subtiat vizibil, iar prin buzunare si-a facut incet-incet loc vantul. De asemenea, am vazut pentru prima oara la un concert un cort branduit unde se vindea shaorma si un altul cu mancare chinezeasca. Ca o shaorma care nu era mai groasa decat o clatita costa doua jetoane sau ca un bol de carton cu mancare chinezeasca trei jetoane este alta discutie, dar aici ajungem la faza aia cu cel care cere si cel care da.

Cam asa s-au prezentat lucrurile sambata seara la concertul Godsmack. Fara sa exagerez absolut deloc, pot spune tare si raspicat ca a fost evenimentul muzical al anului de pana acum si vara nici n-a inceput bine, deci sa speram la mai multe si la mai bune, desi parerea mea este ca va fi foarte greu de depasit in intensitate si traire ce s-a intamplat la Arenele Romane. Dar speratul este gratis, deci nu pierdem mare lucru daca o facem. Pe curand!

Setlist concert Godsmack la Bucuresti:

Intro: For Those About To Rock (We Salute You) – (AC/DC Cover)
1. 1000hp (1000hp – 2014)
2. Cryin Like A Bitch (The Oracle – 2010)
3. Whats Next? (1000hp – 2014)
4. The Enemy (IV – 2006)
5. Straight Out Of Line (Faceless – 2003)
6. Awake (Awake – 2000)
7. Generation Day (1000hp – 2014)
8. Something Different (1000hp – 2014)
9. Keep Away (Godsmack – 1998)
10. Love-Hate-Sex-Pain (The Oracle – 2010)
11. Voodoo (Godsmack – 1998)
12. Moon Baby (Godsmack – 1998)
Encore
13. Batalla de los Tambores
14. Whatever (Godsmack – 1998)
15. I Stand Alone (Faceless – 2003)