Punctul final al anului concertistic cu trupe straine a fost pus intr-un debut de saptamana si a pricinuit revenirea nemtilor de la Accept pentru a doua oara pe tarmurile noastre dambovitene. Daca data precedenta venisera in urma cu cinci ani si jumatate in cadrul festivalului Sonisphere si fusesera un fel de solutie de avarie pentru a umple golul din scena provocat de moartea lui Dio, de data asta s-au prezentat in cadrul unui eveniment de sine statator.

Treburile au stat in felul urmator pentru degustatorii de bere si carnati. Accept scoate “Blind Rage”, al paisprezecelea din discografie, in vara anului trecut. Accept pleaca in turneu mondial ce incepe pe 11 septembrie 2014 la Los Angeles. Accept o tin langa de atunci prin toata lumea, trecand de pe un continent pe altul, plecand si revenind intr-un zig-zag planetar ce dureaza de peste un an si va continua probabil pana vor concerta pana si in Antarctica. Accept ajung in Romania pe la mijlocul lui decembrie. De aici incepe povestea unei seri de luni.

Desi portile se deschisesera cu o jumatate de ora inainte, la 19:30 cam un sfert de cort era plin si cei care ajunsesera au putut asista la inaugurarea serii. Pe scena au urcat niste baieti si au inceput sa cante. In nemernicia mea, ca un caine turbat, recunosc ca efectiv habar n-aveam de ei si m-am surprins intrebandu-ma in gand: “Ma, ia stai asa, astia cine mai sunt? Or fi romani?” Ma uit pe program si vad ca scrie Arthur. Ambiguu nume si care nu ma prea lamureste. Si ei continua si eu stau cu gura cascata si nu inteleg cum de n-am auzit pana acum de oamenii astia pentru ca suna de-men-ti-al. Ba si mai mult, pentru mine au fost revelatia serii fiindca de 9.7 Richter stiam destule, de Accept nu mai vorbesc. Ulterior aveam sa vorbesc cu Eugen Arthur, bucurestean de-al nostru, si sa aflu mai multe. Mai precis, ca a lipsit de pe scena din 2009 si ca de aia nu stie lumea prea multe despre el. Ca cei care l-au insotit pe scena au fost Costelus Barbeselu la tobe, Sebastian Sandor (Sheby) la bass si Ovidiu Iliescu la back tracks, adica un fel de DJ care suplineste instrumentele lipsa. Ca isi doreste o formula stabila la bass si la tobe pentru ca baietii cu care a venit luni sunt prieteni vechi si profesionisti in ale muzicii, dar care il ajuta doar atunci cand pot, in rest el mergand cu back tracks in spate, asa cum s-a intamplat in vara la Metalhead Meeting. Stiam ca fusese acolo fiindca am dat de un clip in cautarea de pe YouTube pentru a ma lamuri cine Dumnezeu este omul asta, insa a fost pe scena mica si parea undeva imediat dupa pranz fiindca era foarte putina lume. Si mi-a mai spus ca anul asta a inceput proiectul Arthur si ca spera ca 2016 sa le aduca participarea la mai multe festivaluri. Asta sper si eu si ar trebui s-o faceti si voi pentru ca o sa aveti ce asculta si-mi veti da dreptate. Si, nu in ultimul rand, am aflat ca piesele cantate de-a lungul a aproape jumatate de ora se numesc “Instrumental 1” si “Instrumental 2”, “Journey”, “Run”, “A Mea”, “Nu Te Intreba” si “Exercitiu”, toate intr-o imbinare extraordinara si extrem de melodioasa intre chitara, bass si tobe.

Cam zece minute a durat pauza si nu prea am avut timp sa respiram ca a trebuit sa ne intoarcem catre scena, acolo unde incepea recitalul 9.7 Richter in fata unei asistente care ocupa la ora aia cam jumatate din cort. Ce ar fi de spus despre ei? Pai cam toti cei care i-au ascultat si-au dat seama ca in stilul lor se vede o influenta Judas Priest de-o schioapa si tin minte ca atunci cand Pahontu a dat “Sinner” la radio prima data am folosit Shazam pentru ca nu intelegeam cum de au scos britanicii piesa noua si nu auzisem nimic despre asta. Prin urmare, nu cred ca ar trebui sa socheze pe cineva detaliul ca au fost invitati sa cante atat in deschiderea concertului din 2013 a lui Tim “Ripper” Owens, cat si in cea a Judas Priest din vara acestui an. Mai departe, lunea trecuta au cantat aproape in exclusivitate piese de pe “Ground Zero”, album primit cu ovatii la aparitia lui in toamna anului trecut si chiar premiat ca “Cel Mai Bun Album Metal” la Gala Maximum Rock de la inceputul lui 2015. Sase piese au fost in total si aproape fiecare a avut parte de prezentarea ei. Daca “Run/Hide/Fail” a fost cea care a inaugurat recitalul, cea de-a doua a fost precedata de prezentarea lui “Spider”, cel care-i ajuta cu diverse treburi organizatorice din spatele scenei si care a fost la Colectiv in seara aia, scapand din fericire doar cu rani minore. Tot aceasta piesa a fost dedicata si “celor care mai sunt si celor care nu mai sunt” si a urmat “Sanctuary”. A fost de altfel si momentul cand peste capul celor din fata si-a facut aparitia falfaind tricolorul cu #FINDME de care pomeneam in cronica concertului Bucovina. A treia a fost “Sinner” si asta n-a mai fost prezentata fiindca premiul pentru “Best Romanian Rock/Metal Video” vorbeste in locul ei. A urmat “Help Me” si i-a fost dedicata celui mai mare fan al lor, adica lui Pavlos, si nu cred ca mai trebuie precizat despre cine este vorba. “Devastator” a venit la rand, pentru ca la capatul a aproape treizeci de minute sa incheie cu o piesa mai veche numita “Assassins”, sa prezinte trupa si sa ne multumeasca foarte mult.

A urmat o pauza mai mare de patruzeci si cinci de minute in care fiecare si-a gasit de lucru pe unde a apucat, adica in cort, la toaleta sau afara la tigara. A fost si momentul in care pompierii au decis sa deschida si gurile de evacuare laterale, probabil pentru ca asistenta domina deja mai bine de trei sferturi din interior, inca venea lume astfel incat se umplea vazand cu ochii aproape pana spre refuz si s-or fi gandit ca e mai sigur asa. Ceea ce nu a fost deloc rau. Pe de-o parte, nu strica niste masuri suplimentare de preventie; pe de alta parte, mai intra niste aer proaspat si racoros care-i izbavea cat de cat pe cei care isi pastrasera haine groase pe ei pentru desele incursiuni la fumoar.

S-a inceput cu o intarziere deloc nemteasca de peste zece minute, insa se va vedea la final ca respectarea la secunda a programului de fix doua ore avea sa fie ceva marca Deutschland. Fiind totusi un turneu de promovare a unui nou album, era oarecum firesc ca acesta sa asigure si cea mai consistenta parte din setlist, insa asta nu a insemnat ca alte materiale discografice nu si-au tras spuza pe turta lor. Ce am observat a fost ca, asa cum le sade bine unor germanici, nu au prea lasat loc de compromisuri si nu s-au plimbat alandala prin toata discografia lor. Au ales sa ne cante si sa ne incante cu precadere, spun asta fiindca a existat o singura exceptie de pe la inceputul anilor 90, fie cu piese vechi de trei decenii sau chiar mai bine de atat, adica acelea care le-au construit faima si legenda, fie de pe cele trei albume scoase de la cooptarea in noua formula a vocalului, adica fix acelea care le-au consolidat prezentul si le asigura continuitatea pe mai departe.

Despre concert in sine nu sunt prea multe de spus fiindca a fost unul exceptional si care a beneficiat de un sunet impecabil in intensitatea si claritatea sa. Spuneam mai sus ca a existat o diferentiere clara si destul de abrupta a erelor Accept, insa piesele au fost amestecate atat de bine in desfasurarea evenimentului incat aveai impresia ca pe toate le canta de cand lumea. Bine, in unele cazuri chiar asa este, dar asta este cu totul alta poveste. Am putut sa reauzim prin urmare cum “Stalingrad” are inserate pasaje din imnul URSS, trupa fiind cunoscuta ca evoca deseori in creatiile sale faptele de arme ale sovieticilor din al Doilea Razboi Mondial. Am constatat si ca in prima parte a existat putina spre deloc comunicare verbala cu publicul, desi dinspre scena razbatea prin atitudinea oamenilor o atitudine pozitiva, si chiar ma gandeam ca ce nemtalai sunt astia de isi fac treaba ca la carte si nu apeleaza la brizbrizuri si alte acareturi verbale. Nu a fost chiar asa fiindca dupa “Midnight Mover” a luat cuvantul Mark Tornillo si ne-a spus cat de incantat este sa fie din nou aici si ca suntem penultima escala din anul asta inainte de a pleca acasa pentru necesarele sarbatori, ultima halta avand sa fie doua zile mai tarziu la sofiotii de mai de la sud de noi. Si am mai vazut cum la “Dying Breed”, desi este o piesa extrem de recenta de pe “Blind Rage”, publicul se lasa furat si invaluit de un solo de chitara incredibil si canta refrenul. Sau am auzit cum “Final Journey” are inserata o parte instrumentala preluata si adaptata in maniera metal din pasajul “Morning Mood” apartinand de “Peer Gynt” a lui Edvard Grieg. Si iar am auzit ce solo halucinant de chitara poate sa aiba “Shadow Soldiers” de parca nu ajungea ca este o piesa minunata. Sau cum nu putea lipsi corul de refren al publicului la “Princess Of The Dawn”, “Metal Heart” si “Balls To The Walls”. Si cum la exact doua ore de la inceperea concertului si-a dat duhul si ultimul riff de chitara si ne-a fost dat sa aflam cu un usor regret ca “Thank you Bucharest! May God bless you! Good night!”. Si cam asta a fost tot.

Setlist Accept la Arenele Romane:

1. Stampede (Blind Rage – 2014)
2. Stalingrad (Stalingrad – 2012)
3. Hellfire (Stalingrad – 2012)
4. London Leatherboys (Restless And Wild – 1982)
5. Living For Tonite (Metal Heart – 1985)
6. Restless And Wild (Restless And Wild – 1982)
7. Midnight Mover (Metal Heart – 1985)
8. Dying Breed (Blind Rage – 2014)
9. Final Journey (Blind Rage – 2014)
10. Shadow Soldiers (Stalingrad – 2012)
11. Flash Rockin Man (Restless And Wild – 1982)
12. Bulletproof (Objection Overruled – 1993)
13. Fall Of The Empire (Blind Rage – 2014)
14. No Shelter (Blood Of The Nations – 2010)
15. Princess Of The Dawn (Restless And Wild – 1982)
16. Dark Side Of My Heart (Blind Rage – 2014)
17. Pandemic (Blood Of The Nations – 2010)
18. Fast As A Shark (Restless And Wild – 1982)
Encore
19. Metal Heart (Metal Heart – 1985)
20. Teutonic Terror (Blood Of The Nations – 2010)
21. Son Of A Bitch (Breaker – 1981)
22. Balls To The Wall (Balls To The Wall – 1983)

Incepe sa se termine anul. A inceput si a continuat atat de frumos, cu atat de multe concerte cu zeci de trupe, cu atat de multi oameni cunoscuti, cu atatea beri baute si atatea strangeri de mana sau batai pe spate sub dogoarea soarelui sau prin vreun club, cu atatea povesti, povestiri si raspovestiri, cu atata revedere pe la muzici sau pe aiurea, cu atata bucurie si cu atata pofta de viata. Asa a fost si asa parea sa se si termine. Apoi a venit o umbra neagra si n-a mai plecat si nici ca se va ridica prea curand. Ea va ramane peste inima oricui care de aproape doua luni incoace este mai sarac mult prea devreme si nu intelege de ce el sau de ce ei. Va ramane insa ascunsa intr-un colt personal de suflet pentru ca la nivel de masa deja a inceput sa se schimbe abordarea si sper ca va dura si ca nu se va dilua in timp. Pentru ca de la Sepultura incoace si la fiecare concert am putut observa o mobilizare numerica a participantilor care nu exista inainte. Am mai putut observa si cum trupele din deschiderea concertelor, cele atat de napastuite pana acum din acest punct de vedere, au fost rasplatite cu public. Si am mai observat cum o comunitate oricum unita prin definitie s-a solidarizat si mai tare prin durere si n-a depus armele. Ar fi de dorit ca toate astea sa nu se schimbe si sa mearga mai departe fiindca “The Spirit Carries On”. Si sa nu uitam si sa nu-i uitam niciodata! Dar niciodata! Pentru ca ei nu ar fi vrut sa fie uitati si i-ar durea daca i-am lasa transformati in niste simple amintiri dintr-un timp ce doar a avut loc candva in trecut. Fiindca ei doar asa vor mai ramane aici cu noi ca sa mai bem inca o bere, ca sa mai mergem impreuna la inca un concert, ca sa mai radem cu ei, ca sa mai stea putin si sa nu plece si poate sa li se bucure si lor ochii din nou de un rasarit de soare pe care altfel nu-l vor mai vedea vreodata.