O zi obisnuita din fix mijlocul lui noiembrie si cativa fulgi disperat de razleti care palpaiau din vazduh. Astfel se infatisa cadrul in care un anumit popor de toate varstele se pregatea zbarnaind metalic sa se reverse la propriu catre Arene ca sa se simta din nou inghesuit si bine.

Ca sa nu alunec prapastios in mizerii siropoase total improprii unui asemenea eveniment, voi incepe abrupt cu ora 19:25. Ora la care se instaurase un cancer demn de cauze mai calduroase, dar care nu avea de gand sa faca rabat de la realitatea locului.

Poate si pentru a ne regla ceasurile la secunda, fix la 19:30 s-a debutat vijelios cu King Parrot, iar cand spun vijelios ma refer si la sunetul care era reglat ingrozitor de tare. In formula completa de cinci si cu un vocal la bustul gol care-si etala cu mandrie burta de bere, australienii au prezentat pret de exact o jumatate de ora o insiruire de circa zece piese dintre care n-au lipsit “Shit On The Liver” sau “Silly Ol Mate” si care au pregatit decent asistenta pentru restul serii, mai ales ca solistul Matthew Young a stiut sa intretina atmosfera comunicand permanent intre piese, stropind cu apa de-a lungul intregului recital pe cei din fata pe absolut fiecare piesa, ba chiar dandu-si jos pantalonii la un moment dat si aratandu-i fundul cuiva din randurile din fata. Un alt amanunt demn de luat in seama a fost prestatia tobarului “Toddy” Hansen, cel care a tinut-o intr-un windmill permanent in timp ce bubuia din bete de mai avea putin si decola ca elicopterul, intr-atat si-a rotit cu furie dreadurile blonde. Ca o paranteza, am remarcat ca prestatia tobosarilor a fost perfecta de-a lungul intregii seri. Nu in ultimul rand, as mentiona ca spre sfarsit parca s-a mai diminuat volumul sunetului sau pur si simplu surzisem eu de-a binelea.

Un regulamentar “Thank you very much” la ora 20:00 si doar un sfert de ora de zabava pentru ca a urmat rapid Prong, trupa ce a beneficiat de un spatiu ceva mai generos de trei sferturi de ora. Daca la King Parrot sa zicem ca doar o jumatate de cort era plina, de acum asistenta batea deja inspre un surprinzator 80% din capacitate in conditiile in care ne aflam in plina saptamana lucratoare, iar lumea continua sa vina in valuri. Acestea fiind precizate, americanii au pus la cale zece piese, intre care doar trei – “Ultimate Authority”, “Cut And Dry” si “Sense Of Ease” – sunt cuprinse pe “X (No Absolutes)”, ultimul album al trupei lansat anul acesta. In rest, doar doua bucati au reprezentat creatiile discografice mai recente – “Eternal Heat” si “Turnover” – pentru ca celelalte sa vina de pe cele trei albume realizate in prima jumatate a anilor 90. Poate si din cauza asta s-a auzit extrem de bine influenta Pantera care se simte pe multe dintre piese, iar “Unconditional” sau “Lost And Found” sunt doar doua exemple in sustinerea acestei idei. Multi venisera special pentru Prong, iar asta s-a vazut fiindca au aparut si primele semne de circlepit, iar vocalul Tommy Victor, cel care este de altfel si singurul stalp al trupei care a rezistat de-a lungul celor trei decenii de existenta, nu s-a sfiit sa rosteasca in mai multe randuri neaosul “multumesc”.

Avand de data asta la dispozitie o pauza ceva mai consistenta de o jumatate de ora, unii s-au inghesuit ca sardelele catre fumoarul aflat la capatul tunelului de acces, iar ceilalti au tras de bere sau s-au perindat pe la standul de merchandising fiindca acolo oferta era suficient de generoasa cu materiale ale celor patru trupe chemate la apel. Nu a fost sa fie pana la urma chiar o jumatate de ora, ci doar aproape 25 de minute, astfel ca viciosii au luat-o voios in sens invers pentru a vedea sau a revedea Exodus.

Tineam eu bine minte ca ii mai vazusem in urma cu ceva ani si asa a si fost pentru ca au cantat in prima zi la OST Fest in 2012. Atunci a fost insa o alta mancare de peste fiindca a fost vorba totusi de un festival, iar ei au intrat destul de devreme, deci prea mult timp pentru a se produce nu au avut. De data asta s-au bucurat de o ora intreaga si si-au facut de cap dupa placul inimii, trecand prin albumele care le-au marcat existenta, de la legendarele prime materiale ale anilor 80 la cele de data mai recenta ale acestui secol si mileniu, fara a neglija totusi si ultima realizare discografica lansata in urma cu doi ani. Un detaliu deloc de neglijat este faptul ca acum il au vocal pe Steve “Zetro” Sousa, mult mai uman si mai deschis decat precedentul Rob Dukes, mult mai suparat pe viata si pus pe rele. Iar asta s-a simtit din plin in comunicarea cu publicul, foarte sustinuta si prezenta in dese randuri. S-a simtit atunci cand, dupa a doua piesa, ne-a invitat sa “give a welcome to Gary Holt”, omul cu cea mai consistenta contributie si prezenta in istoria de 37 de ani a trupei, pentru a evidentia imediat amanuntul binevenit ca fanii heavy-metal sunt cei mai inteligenti. S-a simtit atunci cand, la “Body Harvest” si “War Is My Sheperd”, a reusit sa transforme audienta intr-un urias cor. S-a simtit atunci cand a precizat, ca fapt divers, ca pentru a ajunge din Cehia in Romania au facut cel mai lung drum de pana atunci in turneu, motiv pentru care au avut o zi de pauza intre concerte. S-a simtit cand a facut la ultima piesa ca multimea sa se despice in doua si a comandat un wall of death, realizat din pacate doar in partea din fata. Si s-a mai simtit la final, la capatul unei ore in capat, atunci cand ne-a declarat ca “Thank you, guys! We had so much fun with you. Please show to Obituary the same respect you showed to us. You, guys, are awesome.

Good night!”. Insa nici unul dintre aceste simtaminte nu ar fi avut o semnificatie solida daca o ora de thrash agresiv nu s-ar fi incheiat en fanfare cu “Lollipop”. Adevarul este ca pe asta n-am vazut-o venind, dar a picat bine.

Setlist concert Exodus la Bucuresti:

1. The Ballad Of Leonard And Charles (Exhibit B: The Human Condition – 2010)
2. Blood In, Blood Out (Blood In, Blood Out – 2014)
3. And Then There Were None (Bonded By Blood – 1985)
4. Deranged (Pleasures Of The Flesh – 1987)
5. Body Harvest (Blood In, Blood Out – 2014)
6. Piranha (Bonded By Blood – 1985)
7. Blacklist (Tempo Of The Damned – 2004)
8. War Is My Shepherd (Tempo Of The Damned – 2004)
9. Bonded by Blood (Bonded By Blood – 1985)
10. The Toxic Waltz (Fabulous Disaster – 1989)
11. Strike Of The Beast (Bonded By Blood – 1985)
Outro: The Chordettes – Lollipop

De data asta chiar a urmat o jumatate de ora de pauza, rastimp in care destui au fredonat – cum altfel? – “Lollipop” si ne apropiam de scena finala a serii. Scena care devine brusc mult mai intunecata ca pana atunci, iar sunetul care cu timpul fusese reglat perfect dezlantuie demonii altor americani, ceva mai putin prodigiosi decat predecesorii si conationalii lor din seara respectiva, insa cu suficienta istorie in spate incat sa-si merite statutul de legenda. Ce a urmat poate fi descris succint pentru ca, in afara de inlantuirea infernala de pe scena, mari momente de cumpana nu au avut loc. Spre deosebire de Exodus, unde comunicarea cu publicul a excelat, de data asta a fost mult mai saracacioasa si s-a marginit la saluturi racnite si la prezentarea piesei care urma. Ceea ce a surprins pe moment a fost ca standul de merchandising a fost strans la circa 15-20 de minute de la inceperea recitalului, insa am inteles ulterior ca se anuntase in prealabil. Bineinteles ca de pe scena nu avea cum sa lipseasca si traditionalul de acum tricolor, omniprezent la mai toate concertele, desi taman la Iron Maiden a lipsit de a trebuit Dickinson sa falfaie un steag al Greciei. Iar ca sa nu se plictiseasca singur pe scena, tricolorul a fost acompaniat din public de un steag de pirati. Aplauze pentru audienta, maini la inima si alte acareturi inspre final, alte aplauze si urlete dinspre audienta care i-au adus inapoi pentru un bis de inca un sfert de ora, incheiat intr-un delir instrumental de chitari si tobe care, zic eu, a fost ambrozie pentru cei prezenti. Iar pentru ca toate trebuie sa aiba si un sfarsit, miezul de noapte a insemnat si gongul de final, pentru ca “horns in the air” si penele de chitara aruncate in public sa puna punct unei seri intense.

As mentiona insa si un alt detaliu al orei de Obituary si chiar ma gandeam pe la mijlocul recitalului ca ce tare este ca n-am vazut pe nimeni nici macar trotilat, cu o singura exceptie care dormea in spate langa usa, asta dupa ce anterior inteleg ca urlase la oamenii de la paza care vroiau sa-l scoata afara ca are el pile la Obituary. In fine… Ma gandeam ca poate frigul sa fi fost motivul pentru care berea si spirtoasele nu-si facusera efectul. Si cum reflectam eu si laudam poporul ca nu s-a facut praf, trece unul si spulbera tot in cale ca sa se infiga in prima buda libera si sa vomite, altul cade din picioare ca un sac de cartofi si-si sparge barba, iar altul cica statea in partea din fata in patru labe si le zicea celor care il intrebau de sanatate ca n-are nimic si ca ii trece lui daca mai bea putina bere. Deh, se mai intampla si din astea! Noi sa fim sanatosi si la vara cald.

Setlist concert Obituary la Arenele Romane:

1. Internal Bleeding (Slowly We Rot – 1989)
2. Words Of Evil (Slowly We Rot – 1989)
3. Chopped In Half / Turned Inside Out (Cause Of Death – 1990)
4. Intoxicated (Slowly We Rot – 1989)
5. Visions In My Head (Inked In Blood – 2014)
6. Deadly Intentions (Slowly We Rot – 1989)
7. Bloodsoaked (Slowly We Rot – 1989)
8. Ten Thousand Ways To Die (2016)
9. Dying (Cause Of Death – 1990)
10. Find The Arise (Cause Of Death – 1990)
11. Til Death (Slowly We Rot – 1989)
12. Dont Care (World Demise – 1994)
Encore
13. Dethroned Emperor (Cover Celtic Frost)
14. Circle Of The Tyrants (Cover Celtic Frost) – (Cause Of Death – 1990)
15. Slowly We Rot (Slowly We Rot – 1989)

Una peste alta, seara a fost organizata foarte bine si a deservit asa cum trebuie o asistenta surprinzator de mare, in sensul in care cortul a fost plin aproape in totalitate. Am observat si ca au aparut – in premiera pentru mine, n-am mai vazut asa ceva pana acum la Arene – niste paleti de lemn si niste perne mari amplasate langa teava de aer cald din partea din spate a cortului, iar asta probabil drept rezultat a criticilor “pensionarilor” care fusesera la inceputul lunii la Celelalte Cuvinte si la Conexiuni. Iar cum media de varsta la Exodus si Obituary este cam tot pe acolo, s-a creat cadrul ideal pentru odihnitul osemintelor, desi intr-un final cei care le-au ocupat nu pareau sa aiba mai mult de 30 de ani.

Cam atat despre seara de marti. Anul se apropie de obstescul sfarsit, dar inca nu si-a dat duhul de tot. Mai are inca ceva de demonstrat in decembrie, dar deja se previzioneaza ca vor fi doua reusite. Pana atunci insa, tot ce ne ramane de facut este sa stam, sa cugetam si sa asteptam confirmarea.