Pentru ca, la un moment dat, in ceea ce voi descrie aici ar aparea inevitabil un “dar”, as prefera sa incep cu el, pentru a putea continua cu lucrurile frumoase care s-au intamplat pe 8 mai (ca sa fiu precisa, de pe 8 pana pe 9 mai, dupa miezul noptii) in Silver Church, iar aici ma refer, bineinteles, la concertul nemtilor (si nu numai) de la Haggard.

Da, concertul a inceput tarziu! Si cand spun “tarziu”, ma refer la o intarziere de doua ore, timp in care oamenii au asteptat in ploaie, intrebandu-se de ce pe bilet ora de incepere era 19.30 si abia la 20.30 a inceput accesul in sala si, chiar si atunci, o parte dintre ei a asteptat in holul de la intrare, in vreme ce restul au mai avut de stat afara. Mai mult decat atat, odata intrati acestia in totalitate, probele de sunet au continuat, incercandu-le rabdarea mai mult decat ar fi fost cazul. Ca sa inchei cu inconvenientele, spectacolul propriu-zis a inceput undeva aproape de 21.30 si atunci lucrurile s-au intors la 180 de grade.

In deschidere au cantat Crow 7, care, pare-se, au sters orice urma de iritare de pe fetele plouate, atat la propriu, cat si la figurat, care venisera sa vada concertul. Dupa prima piesa si-au cerut scuze pentru timpul de asteptare si au multumit pentru rabdare, explicand faptul ca au existat niste probleme tehnice care au impiedicat desfasurarea spectacolului conform programului. Se pare ca acest gest mic a avut efecte de proportii, pentru ca tot ce a urmat a fost ceva ce rar am mai vazut. Publicul a fost constant si unanim entuziast, iar asta a durat pana la cea din urma melodie a serii. La cea mai mica pauza, se aplauda frenetic si se urla, asa incat am avut impresia ca, dupa ce au venit din frigul de afara, cei din public s-au dezghetat literalmente.

Crow 7 au fost o surpriza extrem de placuta pentru cei care atunci ii vedeau pentru prima oara, aducand pe scena un melanj de progressive cu glam rock, aducand aminte de Helloween in ceea ce priveste look-ul: desenele pe fata, tunsorile si lentilele de contact in culori stridente. Merita amintite piese precum “Watch Out The Claws”, “Name The Liar”, “Fallen Angel” si omonima primului album al lor: “Light In My Dungeon”. La un moment dat, au aruncat si doua tricouri in public, punctand si norocosii care le-au prins, iar la finalul prestatiei au ramas alaturi de spectatori, pentru a urmari concertul Haggard.

Contrar stereotipului nemtesc, Crow 7 sunt calzi si stiu sa comunice cu cei pentru care canta, ceea ce constituie un mare plus pentru orice trupa. O data cu prezentarea membrilor trupei, Corbin Eved, solistul trupei, a tinut sa ii mentioneze si pe oamenii din spatele scenei, adica cei care s-au ocupat de sunet si de lumini, lucru pe care putine formatii il mai fac, dar care, uneori, face diferenta.

Dupa ce “filarmonica” Haggard, cum imi place sa ii numesc, a fost introdusa atat de bine, publicul nu mai avea nevoie de niciun alt catalizator. As spune ca au comunicat foarte bine cu cei prezenti dar, daca ma gandesc mai bine, comunicarea a plecat mai degraba dinspre partea publicului. Putinii oameni care nu strigau, nu ridicau mainile si nu tineau ritmul la fiecare pasaj care permitea acest lucru, se aflau undeva in spate de tot si in numar prea mic ca sa fie observati. Au alternat piesele medievale instrumentale cu deja consacratele “The Sleeping Child”, “The Observer”, “Eppur si Muove”, “Per Aspera Ad Astra” sau “Herr Mannelig”, iar cand publicul a strigat “Awaking The Centuries”, spre deosebire de alte dati in care era ceruta piesa inca de la inceput, insa era lasata abia la urma, de aceasta data s-a cantat “Awaking The Centuries” la bunul plac al ascultatorilor. Ca de obicei, in cadrul mini-orchestrei prezenta pe scena s-au aflat si muzicieni romani, pentru ca Haggard se simte acasa in Romania, asa cum a tinut sa precizeze Asis Nasseri, solistul trupei. Acest fapt ne-a fost confirmat si de seria de concerte pe care le-au sustinut aici de-a lungul anilor si afisul de “Sold Out” care aparea la aproape fiecare dintre ele. Situatia nu a diferit nici acum, insa a fost de inteles, luand in calcul capacitatea destul de redusa a clubului Silver Church (aproximativ 600 de persoane) si numarul mare de fani veniti din toata tara nu ca sa ii vada pe Haggard, ci ca sa ii vada INCA o data.

Energici si plini de voie buna, cu un zambet intiparit constant pe fata, trupetii ne-au incantat pe masura asteptarilor. Claudio Quarta, chitaristul, era cel care se misca cel mai mult pe scena, cum ii este obiceiul; Giacomo Astorri, bassistul, nu era nici el departe. Cat despre Asis Nasseri, nu mai este nevoie de nicio prezentare: alternand chitara electrica si pe cea acustica, cu timbrul aspru, de muzica metal, si cu un aspect dur a constituit contrastul perfect cu partenera sa de scena, soprana Susanne Ehlers, care a reprezentat o combinatie de gratie – ata de costumatia eleganta si de vocea clara, curata – si forta – data de dansul salbatic din timpul solo-urilor de chitara.

Dupa doua ore de symphonic metal, era greu sa iti mai dai seama unde a inceput bis-ul, intrucat fanii strigau dupa fiecare piesa care parea a fi ultima “We want more! We want more!” si primeau mai mult, conform dorintei lor. Cu siguranta, printre piesele de la bis au fost si “In A Full Moon Procession” si “Final Victory”, la care publicul a cantat impreuna cu trupa: “The final victory has crushed the autumn silence!”. Probabil ca tot spectacolul ar fi durat trei zile si trei nopti, ca in povesti, daca ar fi fost sa ne luam dupa atmosfera din sala, asa incat si la iesire nu disparuse dorinta de a mai striga dupa un bis. Tot ce a ramas, insa, a fost speranta ca vom fi acolo si la urmatoarea vizita Haggard.