Cand incepi sa te incurci in a numara, nu la a cata editie a ajuns un festival, ci doar la cate ai ajuns personal, desi nu dureaza de o eternitate, asta inseamna ca evenimentul cu pricina a capatat deja o traditie babana si ca ii merge suficient de bine incat sa aiba drumul deschis in fata.

Prolog. Time Has Come

Nu stiu cine a avut ideea ca soarele sa bata atat de aprig sambata, dar banuiesc ca la mijloc este mana perfida si criminala a lui Soros… am vrut sa spun a producatorilor de bere si de alte licori, deci tot aia. In ciuda paliturii crancene din cer, am costatat ca era adunata totusi destula lume pentru cuptorul de afara. Cum am reusit performanta ca, din motive independente de mine, sa ajung abia la ora 17:30, am mai apucat doar sa aud din parc un “Multumim, Bucuresti!” a timisorenilor de la Within The Nova. Am inteles insa de la un amic mai vrednic ca suedezilor de la Nox Vorago nu le-au lipsit dintre accesorii clasicele lor masti deosebit de pasnice, iar banatenii nostri ar fi avut ceva probleme de sunet.

Acestea fiind spuse, as continua afirmand ca cei patru polonezi de la Materia au inceput nemteste la 17:45 si si-au impartit aproape judicious jumatatea de ora alocata intre cele doua LP-uri scoase in cei aproape zece ani de existenta: “We Are Materia” (2015) si “Case Of Noise” (2013). Si a fost cam dupa cum urmeaza. “Cry Forever”, pustanii dau drumul la headbang, iar unul cu furtunul stropeste cu generozitate peste capetele infierbantate. “Its pretty awesome to play here for you”, zic oamenii de pe scena inainte sa inceapa “Place Of Find” si sa-i implice pe aceiasi pustani in moshpit. Si pentru ca tot respectivii polonezi declara ca sunt fericiti sa fie aici pentru prima oara, de ce n-ar urma “Addictions” si nu ar fi si un circlepit? Si este, de ce sa nu fie?! Omul cu furtunul improasca cu constiinciozitate in stanga si in dreapta, dar mai ales in sus, cu o darzenie ce ar face sa paleasca de invidie orice stahanovist de seama si se trece la insiruirea a cateva piese de pe cel de-al doilea material discografic enuntat mai sus, deci urmeaza elocvent “Shayba”. “Are you ready? Are you fucking ready?” Pentru “B-17”. Asta a fost un legendar bombardier american folosit in al Doilea Razboi Mondial, supranumit si “The Flying Fortress”, deci un circlepit furios, in care zboara pletele este cat se poate de natural in logica momentului. Si ce ar fi putut mai nimerit decat un wall of death pe “Vandals”? Si, pentru ca reclama este sufletul comertului, se incheie cu “Give Me Some Free” si suntem invitati la standurile cu promotionale. “Thank you so much, see you next time! Bye bye!” a pus punctul unei jumatati de ora intense din punct de vedere muzical si care s-a suprapus de minune peste parjolul de afara.

Ringul era deja plin la mai bine de jumatate din capacitate si inca mai coborau si cei adapostiti pe scaune la umbra coloanelor pentru ca aveau sa intre in scena iesenii de la Bucovina. Nu chiar la jumatate, dar tot intr-un procent semnificativ era plin si la buda, astfel ca din acele catacombe am auzit ca ar fi inceput cu “Sunt Munti Si Paduri”, dar n-as baga mana in foc pentru asta. Pot confirma insa ca au continuat punctual cu “Straja” si “Carari In Suflet”. Si mai pot preciza fara sa ma insel absolut deloc ca si-au adus aminte de prima editie din 2013 la care au participat si in amintirea careia au inchinat “Duh”. Ce spuneam mai sus? Doar patru ani scursi de atunci si atatea amintiri adunate si hurducate una peste alta! In fine, revenind la obiceiurile ancestrale ale inaintasilor, nici ca se putea fara saltareata hora cu headbang de la “Ultima iarna”, transformata la modul traditional in moshpit. Si nici fara “Luna Preste Varfuri”, “care nu se vede, dar este sus”. Normal ca nu se vedea, acolo era inca soarele care incepea totusi sa devina ceva mai de comitet si sa nu mai osandeasca decat scena.

Asta pentru ca in urma “cu doua zile a fost solstitiul si asta inseamna ca vine iarna. Dar pana la iarna, vine toamna”. Asa a zis “Crivat”, nu eu, deci “Da-mi Mana, Toamna”, deci moshpit vesel cu oameni ajunsi la mult mai putine primaveri decat anchilozatii de 35-40 de ani pe care vara vietii deja ii incerca temeinic. Ca sa nu mai lungesc naratiunea, au fost si momentele in care vantul a spus pe unde a umblat, in care am trecut pe sub piatra unei anumite doamne sau in care ne-am afundat in niscaiva mestecanis. Toate impreuna, toate cu hora, sau cu circlepit, sau cu moshpit, sau cu wall of death. Pana la ultima piesa, la care s-a rostit ca “niciodata, dar niciodata, sa nu uitati de Colectiv”. Si nu s-a mai aplaudat ca in alte dati, nu s-a mai scandat, doar linisite si brate ridicate cu “horns up”. A urmat “Asteapta-ma Dincolo De Moarte”. Florin “Crivat” a purtat tot concertul un tricou negru pe care scria cu alb “RUGINA”. Memento.

O ora a durat si ora se incheiase. Clima devenea ceva mai crestina cu noi, dar berea incepea sa dea multora la temelie, iar pustanii zvapaiati de mai sus erau ciorchine la buda pe chiuvete, acolo de unde beau apa direct de la robinet. Asa se si face, asa au facut si altii – nu dau nume – la vremea lor. Si fix in contextul acestor premise invapaiate a venit exact ce trebuia ca sa fie ridicat capacul de pe oala sub presiune. Agnostic Front pe numele lor de scena, trupa cu greutate si cu antecedente inversunate. Care au intrat in scena pe legendara “Ectasy Of Gold”, cu fondatorul Vinnie “Stigma” Capuccio aratand chitara pe care era inscrisa porecla sa si ranjind cu toti dintii in timp ce flutura tricolorul autohton. S-a cerut din capul locului circlepit si asta a fost pana la sfarsit. Cam asta este ideea principala si cam singura de altfel pentru ca doar asta a fost. Circlepit, moshpit, headbang la greu si sarituri ca in peluza stadionului. Piesele s-au inlantuit una dupa alta cu furia si incrancenarea venite din suburbiile italo-hispanice ale maretului New York, deci nu este de mirare ca si raspunsul dinspre public a fost pe masura. Pacat insa ca vocalul Roger Miret a avut in unele randuri probleme cu sunetul. Cel putin la prima piesa nu s-a auzit vocea aproape deloc, in timp ce la a doua s-a dat in volum de ne-a dat freza pe spate. Si ar mai fi de notat amanuntul ca au intrat pe scena cu zece minute de intarziere si au terminat mai repede cu vreo opt minute fata de ora scontata, dar asta chiar nu s-a simtit pentru ca spiritele au fost mult prea bine intretinute la cote fierbinti ca sa mai realizezi diferentele astea.

Setlist Agnostic Front la Metalhead Meeting 2016:

Intro: The Ectasy Of Gold (Ennio Morricone)
1. The Eliminator (Cause For Alarm – 1986)
2. Dead To Me (Warriors – 2007)
3. My Life My Way (My Life My Way – 2011)
4. Police Violence (The American Dream Died – 2015)
5. Only In America (The American Dream Died – 2015)
6. Old New York (The American Dream Died – 2015)
7. For My Family (Warriors – 2007)
8. Friend Or Foe (United Blood EP – 1983)
9. Victim In Pain (Victim In Pain – 1984)
10. All Is Not Forgotten (All Is Not Forgotten – 2004)
11. Peace (All Is Not Forgotten – 2004)
12. Crucified (Somethings Goota Give – 1998) (Cover Iron Cross)
13. Blitzkrieg Bop (Cover Ramones)

Sa tot fi trecut mai bine de patruzeci de minute de la iesirea americanilor cand de pe scena se auzea un tipat si Nergal isi facea introducerea acompaniat de faclii. Si polonezii au dat drumul la blackereala sau ce zic ei ca fac acolo. Fie vorba intre noi acum, nefiind deloc vreun mare fan al acestui stil in care sunt exhibate ostentativ extremele, stil care ma cam plictiseste, mi se pare mai degraba pueril si perfect asimilabil de catre adolescentii teribilisti, mi-am permis luxul de a face pe radarul. Nici nu a fost greu, multi erau anesteziati de iuresul dinainte si asistau catatonici la recital, astfel incat cu greu vedeai pe ici-colo cate o pleata itindu-se printre capetele inerte. Cel putin asa a fost la primele patru piese, pauza cvasi-totala, de la a cincea insa s-au mai inviorat oamenii si au purces la actiuni specifice. Despre concert in sine nu ar fi prea multe de spus pentru ca desfasurarea lui poate fi vazuta mai jos, adica au cantat integral si in ordinea initiala piesele de pe ultimul album, dupa care s-au dedat si la materiale discografice mai vechi. Cel mai inaltator moment al serii a fost insa atunci cand Nergal ne-a facut o marturisire cutremuratoare, si anume ca “Im in love with this place, Im in love with Romania”. Adevarul este ca nu in fiecare zi ai de-a face cu astfel de efuziuni din partea unei persoane atat de delicate, deci m-am emotionat intens si am plans de fericire. Bineinteles ca n-am facut asta, dar a fost ceva inedit fata de ce se intampla pe scena.

Putin peste o ora si un sfert a durat totul si lumea se impartea in doua. Unii ramaneau pentru ce avea sa mai urmeze, altii o taiau spre casa pentru ca mai era o zi la orizont si perspectivele se anuntau cel putin la fel de zvapaiate.

Setlist Behemoth la Metalhead Meeting 2016:

The Satanist
1. Blow Your Trumpets Gabriel (The Satanist – 2014)
2. Furor Divinus (The Satanist – 2014)
3. Messe Noire (The Satanist – 2014)
4. Ora Pro Nobis Lucifer (The Satanist – 2014)
5. Amen (The Satanist – 2014)
6. The Satanist (The Satanist – 2014)
7. Ben Sahar (The Satanist – 2014)
8. In The Absence Ov Light (The Satanist – 2014)
9. O Father O Satan O Sun! (The Satanist – 2014)
10. Ov Fire And The Void (Evangelion – 2009)
11. Conquer All (Demigod – 2004)
12. At The Left Hand Ov God (The Apostasy – 2007)
13. Chant For Eschaton 2000 (Satanica – 1999)

Epilog. Siding With The Titans

Imbarbatat peste masura de succesul rasunator de a intarzia in ziua precedenta, mi-am propus sa repet experienta, numai ca soarta mi-a fost potrivnica. Asta pentru ca Amalie Bruun, alias Myrkur, iesise din program din cauza pierderii legaturii de zbor, astfel ca toate trupele au fost decalate si eu am ajuns taman bine ca sa-i prind pe cei care deschideau balul. Era ora 17.00 si lucrurile stateau sa inceapa.

Primii care au urcat pe scena au fost maltezii de la MartYrium si am folosit corect masculinul pentru ca initial au fost doar basistul si cei doi chitaristi (dintre care unul era cam indesat si nu-l prea prindea postura amenintatoare pe care incerca sa o degajeze), din randul carora a lipsit insa tobarul (deci tobele au fost reproduse de pe banda). A urmat un intro instrumental lung de vreo doua-trei minute, rastimp in care baietii se uitau crunt la public si publicul se uita transpirat la ei. Intra in cele din urma si cele doua fete ca intr-un ceremonial, una dintre ele, cea care avea sa se dovedeasca solista principala, purtand pe ochi o masca incornorata. Toate bune si frumoase pana a inceput partea vocala pentru ca acolo s-a rupt filmul si a inceput un fel de combinata Angela Gossow – George “Corpsegrinder” Fisher. “Black Venom Divine (Serpents of the Horned Apparition)” se numeste piesa si inseamna, pe langa ansamblul popular-artistic-instrumental, un growl demential insotit de pasaje de soprana. Urmeaza in aceeasi nota “Betrothed To Damnation”, la sfarsitul careia tipele se zvarcolesc pe scena si se manjesc pe fata, pe gat si pe piept cu ceva negru care probabil vrea sa sugereze noroi. Sau catran. Sau smoala. “Angelus Mortem” vine la rand si solista deja manjita cu negru isi da jos masca. La “Seven Tongues Of Asmodei” apare pe scena si tricolorul si se mai aude si “Noi suntem MartYrium si suntem aici ca sa invocam demonii strabunii” (rostit exact asa cum am scris). Si ultima, “Centipede Lust” (“dedicated to the god of filth – Baalzebub”), dupa care traditionala poza si gata cu demonii la 17:30. Ar mai fi de adaugat si ca lipsa timpului nu le-a mai permis sa bage si “Order Of The Fly” si ca toate piesele din setlist, mai putin “Angelus Mortem”, vor face parte de pe urmatorul lor material discografic.

Pauza de hidratare de un sfert de ora, deci lumea se adapa care cu ce poate. Nu trec multe minute pana sa-si faca aparitia in ring si membri MartYrium si abia atunci constat naucit ca cel indesat de care pomeneam mai sus, demachiat fiind de acum, este sosia lui Adrian Copilul-Minune. Fratilor, nu exagerez cu nimic, ziceai ca este fratele lui geaman maltez! Socanta asemanare.

In fine, nu este timp de prea multa portretistica pentru ca programul preseaza si urmeaza Pokerface. Si acum o sa folosesc aceeasi tehnica narativa de mai sus pentru ca ma gandesc ca va intereseaza ce s-a intamplat acolo, nu cum beam eu bere in timp ce ma batea soarele in moalele capului. Asadar si prin urmare: “Kingdom Of Hate”, pustanii fac pogo. “The Chessboard Killer”, pustanii fac circlepit in timp ce solista topaie pe scena si bate de mama focului in tingirile tobelor. “We are Pokerface from Moscow, Russia, and we are glad to be back here”, ceea ce este foarte bine si nu face decat sa-mi confirme ca inca nu m-am senilizat complet si ca stiam eu ca i-am mai vazut in trecut. Vin la rand doua piese de pe ultimul album, “Straight Flesh” si “Pray Or Die”, pentru ca la “Game On” solista sa faca Live de pe scena cu un selfie stick. “Under The Pentagram Sign” ar trebui sa fie ultima, se flutura un steag al Bulgariei in fata, de pe scena vine natural “Spasiba” ca doar inseamna acelasi lucru in ambele limbi, dar nu asta este sfarsitul. Ultima este o piesa pe care s-o cantam impreuna, este in memoria lui Lemmy, este “Ace of Spades” si iar se face Live pe scena. Poza de final si “Have a nice evening!” la capatul unei jumatati de ora in care rusii au oferit un metal alert care suna foarte bine si care te prinde repede.

Inca o jumatate de ora de zabava, intre timp coboara in ring si vecinii de la Rasarit, se fac poze cu ghiotura, maltezii sunt tot acolo si se trag si ei in cadru cu oricine doreste. Extrem de prietenosi absolut toti, de altfel aveau sa urmareasca din public restul concertului, ba chiar sa stea la coada la bauturi ca oricine altcineva. Nu ca ar fi asta cine stie ce mare chestie, dar ma gandesc ca aveau totusi in culise de baut si le-ar fi fost mai facil accesul acolo.

Incepea sa se umple, lumea tot venea, dar multi preferau inca umbra tribunei, desi afara era simtitor mai suportabil decat in ziua precedenta. Dying Gorgeous Lies venea la apel si tot cu intro incepeau, urmat rapid de “Hellfire”. “Good evening, Bucharest! How are you feeling tonight?” zice bunaciunea de Liz, adica solista cu tricou pe care scrie “The bitch is back”, si adauga ca au venit tocmai din Germania. I-auzi, tocmai din Germania, iti dai seama?! Nu conteaza, urmeaza “Rise Again”. “No. 759”, adauga aceeasi Liz, este despre toti cei care se simt exploatati, care au avut vise si le-au pierdut din cauza oprimarii si a societatii nemiloase in care traim. “First World Breakdown” este urmatoarea, iar ” Ancient Tales” este despre cat de prosti sunt oamenii si cum nu asculta si nu invata nimic din greselile trecutului. Aici cam asa este, sunt destui in asemenea hal de ingramaditi incat te apuca depresia cand vezi atata stupizenie si ignoranta. “And As The Bombs Fell” si “Beast Mode” exista pentru ca “its time to destroy this fucking scene si, pentru ca sunt ultimele, ar trebui sa sarim si sa facem circlepit. Zis si facut, numai ca lucrurile nu stau chiar asa cum se spusese, deci “Bucharest, if you want some more…” Noi am cam vrea, de ce sa zic ca nu?! Este tot despre si pentru Lemmy, este “R.A.M.O.N.E.S.” de data asta, scurta si alerta cum o stim, este poza de final cu tricolorul si gata si cu nemtii dupa inca o jumatate de ora.

Ar fi trebuit sa fie o pauza mai mica pana la Sepultura, dar schimbarile intempestive au fortat reajustarea programului, astfel incat s-a labartat intervalul la aproape o ora. Insa timpul trece repede atunci cand vine vorba de Sepultura do Brasil si, la cum arata starea de spirit in randul oamenilor, incep sa las deoparte banuiala si sa ma cucereasca certitudinea ca va urma un moment asemenator celui de sambata. Adica cei care preced capul de afis al serii vor avea parte de o implicare mult mai exploziva. Asa a fost in prima zi la Agnostic Front, la fel mi s-a demonstrat ca s-a repetat si duminica la Sepultura.

S-a inceput regulamentar. Una, doua, trei, patru, cinci… Nimic iesit din comun pana aici. Trei dintre piese de pe ultimul album lansat in ianuarie, exceptional din punctul meu de vedere, alte doua piese din vremuri vechi sau stravechi. Bun asa, pana vine momentul in care “were gonna play some old Sepultura” si deja apar primele semne ca s-a umflat tarata in oameni si se face circlepit la greu. Daca stam stramb si judecam drept, nici n-ai cum altfel pe “Inner Self”, chiar n-ai cum. Lucrurile se mai calmeaza aparent, este si un moment solo de chitari si tobe la care Derreck paraseste scena, dar germenii scandalului incoltisera si se face mospit pana si pe asa ceva. Ca sa nu mai spun ca Andreas insereaza acustic niste acorduri orientale si se vede treaba ca unii iar s-au imbatat si dau din buric la misto. Lucrurile se dezvolta frumos, la “Resistant Parasites” se aude pe buna dreptate si pentru ca asa meritam “Let me asking you something, guys! Are you having fun?”, insa dupa asta s-a terminat cu pacea si cu armonia. Daca pana acum fusese cum fusese, ultimele cinci piese aduc debandada in lume. “Territory”, oamenii racnesc ca descreieratii la refren. “Refuse/Resist”, oamenii sar ca pe arcuri. “Arise”, dezmat total. “Ratamahatta”, delir in cel mai propriu sens al cuvantului. Imediat si fara pauza introductiva, “Roots Bloody Roots” si, din ce vad in multime, cam 99% dintre cei prezenti nu mai stiu cum ii cheama nici cu buletinul in mana. Ei bine, aceste ultime douazeci de minute au fost absolut dementiale si nu ma insel deloc daca spun ca duminica am asistat la cel mai ravasitor concert Sepultura din cele trei pe care le-am vazut pana acum.

Setlist Sepultura la Metalhead Meeting 2016:

Intro
1. I Am The Enemy (Machine Messiah – 2017)
2. Phantom Self (Machine Messiah – 2017)
3. Kairos (Kairos – 2011)
4. Desperate Cry (Arise – 1991)
5. Sworn Oath (Machine Messiah – 2017)
6. Inner Self (Beneath The Remains – 1989)
7. Dialog (Kairos – 2011)
8. Alethea (Machine Messiah – 2017)
9. Resistant Parasites (Machine Messiah – 2017)
10. Territory (Chaos A.D. – 1993)
11. Refuse/Resist (Chaos A.D. – 1993)
12. Arise (Arise – 1991)
13. Ratamahatta (Roots – 1996)
14. Roots Bloody Roots (Roots – 1996)

Asa cum ma asteptam, ultimul mare moment a festivalului nu a mai avut explozia recitalului precedent, asta in ciuda faptului ca Dani Filth s-a tinut de cuvant si a oferit rastimpul promis de o ora si jumatate, ba a oferit si un bonus de cateva minute suplimentare. Insa oamenii erau obositi, fusesera doua zile foarte calduroase care sleisera de puteri, se bause multa bere si asta nu avea cum sa nu aiba repercusiuni. Ce ar fi de spus despre concert in sine? Dupa cum se vede mai jos, s-a facut o incursiune destul de ampla prin discografia trupei si nu s-a insistat prea mult pe ultimul album aparut in urma cu doi ani. Se va insista probabil la urmatorul concert pe materialul discografic ce se pregateste de lansare in septembrie, deci s-ar putea sa-i mai vedem in curand pe la noi, ceea ce nu este rau deloc. Pentru ca, desi se vede ca anii au trecut peste el, pe Dani inca il tine glanda (nu ca pe vremuri, dar cine mai poate ca pe vremuri?!) si umple cu succes toata scena in pofida faptului ca este juma de buletin. Are forta, are patos, are energie. Spuneam cateva randuri mai sus ca lumea era majoritar lesinata si asa si era, insa la “Blackest Magick In Practice” au aparut primele semne de inviorare si s-a reusit oarecum mentinerea acestei stari pana la final. Bineinteles ca dezmeticeala a venit din directia viitorului de aur al patriei, cuatragenarii de teapa mea erau deja in drum spre groapa. Pentru ca, asa ca de fiecare data in datile trecute si ca de fiecare data in datile ce vor urma, pustanii au fost cei care au asigurat dansul si antrenul, iar asta inseamna ca ariergarda este vie si ca inca exista speranta in nisa asta muzicala.

Mai lipseau vreo zece minute pana avea sa inceapa o saptamana noua si nu stiu cati au mai ramas pentru ultima parte, dar pe Cutitul de Argint incepea sa fie deranj cu taxiurile. Pentru multi luase sfarsit inca un festival, dar viitorul va fi din nou candva prezent la datorie.

Setlist Cradle Of Filth la Metalhead Meeting 2016:

Intro: Humana Inspired To Nightmare (Dusk… And Her Embrance – 1996)
1. Heaven Torn Asunder (Dusk… And Her Embrance – 1996)
2. Cruelty Brought Thee Orchids (Cruelty And The Beast – 1998)
3. Beneath the Howling Stars (Cruelty And The Beast – 1998)
4. Blackest Magick In Practice (Hammer Of The Witches – 2015)
5. Lord Abortion (Midian – 2000)
6. Malice Through The Looking Glass (Dusk… And Her Embrance – 1996)
7. Gilded Cunt (Nymphetamine – 2004)
8. Right Wing Of The Garden Triptych (Hammer Of The Witches – 2015)
9. Born In A Burial Gown (Bitter Suites To Succubi EP – 2001)
Encore
Intro: At The Gates Of Midian (Midian – 2000)
10. Cthulhu Dawn (Midian – 2000)
11. Nymphetamine Fix (Nymphetamine – 2004)
12. Her Ghost In The Fog (Midian – 2000)
13. From the Cradle To Enslave (From the Cradle To Enslave – 1999)

Am lasat deliberat la urma aspectele legate de organizare pentru ca nu avea nici un sens sa le inserez printre randurile despre trupe si sa nu se mai inteleaga om cu pom. Din punctul meu de vedere, lucrurile au mers foarte bine sau nu am sesizat eu sa fie scapari majore, insa as vrea sa punctez anumite detalii.

Asa cum era de asteptat, au fost destule indemnuri de a ne indrepta in pauze catre standurile din spate si sa achizitionam discuri si tricouri. Iar acolo erau toate acareturile pamantului, de la tricouri cu trupe de felurite orientari metaliste la abtibilduri si brelocuri. Repertoriul bahic si culinar a fost variat ca intotdeauna. Beri (mai putin sau mai mult) alcoolice si non-alcoolice, spirtoase de pahar sau de degetar, vinuri de trei tipuri cromatice (rosu, alb si rose), cafea, racoritoare care te fac gras si apa din cele mai binefacatoare izvoare, numai ca imbuteliata in plastic. Nu are rost sa insir toata lista ca nu suntem aici la recensamant, dar este bine de stiut ca s-a continuat traditionalist cu jetonul de sapte lei bucata. La mancare as aminti cele trei feluri de burgeri, fiecare a cate douazeci de lei pe cap de chifla (BBQ, Fusin si Baconator – n-am incercat, nu stiu cum erau, dar aratau bine) si cartofii prajiti la zece lei portia. Cozi au mai fost la bautura, dar eu am prins intotdeauna aproape liber si n-am stat sa urmaresc ce se servea in locurile respective, deci ma gandesc ca s-a pus in practica cu succes diviziunea alegerii. Cel mai important insa este ca oamenii sa se fi simtit bine si, sincer sa fiu, n-am prea vazut pe acolo ca cineva sa fie impovarat prea tare de crize existentiale.