La doar o zi distanta de la recitalul de la Sala Palatului a celor de la 2CELLOS, cei pe care ii mai tinea bateria luau de data asta calea Arenelor Romane pentru o schimbare de registru. In Romania venise supergrupul The Aristocrats si cine stia ce pot oamenii avea asteptari inalte si optimiste. Eu auzisem de ei nu mai departe de primavara acestui an si chiar eram curios ce inseamna o redare live a ceea ce ascultasem pe ultimul album, a carui promovare ii trimisese peste mari si zari.

Se stie prea bine ce inseamna un supergrup, si anume un proiect in care sunt implicati muzicieni care si-au cladit pana acum o cariera in domeniu si au o reputatie solida pe scena muzicala pe care activeaza. In cazul The Aristocrats asta inseamna, in ce ordine doresc domniile voastre, Marco Minnemann la tobe, Guthrie Govan la chitara si Bryan Beller la chitara bass. Nu mai scriu despre fiecare in parte fiindca ar trebui sa umplu doua pagini si exista pe de alta parte surse de informare in acest sens, deci sa lasam deoparte suetele si sa vedem ce s-a intamplat cu adevarat lunea trecuta la Arenele Romane.

Gongul de inceput ar fi trebuit sa fie la 19:30, insa din motive ce-mi scapa a fost decalat pana la cinci minute dupa ora 20:00. Prima trupa ce a avut datoria de a asigura necesarul debut au fost cei de la The WristBand care, asa cum singuri se caracterizeaza, abordeaza un stil extrem de complicat si de inedit la prima vedere, dar care ingemaneaza extrem de placut si armonios rock, jazz, funk, fusion, blues, chiar ceva reggae pe alocuri. Timp de treizeci si cinci de minute scena a fost a lor si si-au facut de cap in toate felurile, de la a se tine de treaba pe partea muzicala pana la a se duela cu niste pulane pe scena in stil Star Wars. Avand un stil de care pomeneam de sus care presupune multe imbinari de genuri muzicale, nici piesele lor nu puteau fi altfel decat extrem de complexe. N-au lipsit din repertoriu “House Of Cards”, care de altfel este si prima creatie proprie, sau “Pijama People”, piesa dedicata unor oameni foarte plictisitori, sau “Inside You”, cica piesa de dragoste, si alte cateva piese “de suflet si cu mesaj profund”, toate pe un fundal sonor neasteptat de bun pentru o trupa cvasi-necunoscuta ca doar se stie ca trupele din deschidere sunt cele care trebuie sa traga ponoasele sunetului insuficient reglat. Este de urmarit pe viitor aceasta trupa – care inseamna Theo Rusu la voce, Sergiu Popa la chitara, Sebastian Nazarevscky tot la chitara, Adi Chepa la chitara bass, Constantin Barbaselu la tobe si Istvan Illyes la clape – si de vazut maniera in care-si va dezvolta proiectul fiindca potential exista, iar de resursele si influentele muzicale nu mai vorbesc.

Data fiind intarzierea de la inceput, pauza s-a comprimat la doar opt minute, astfel incat cei care iesisera la tigara s-au vazut nevoiti sa faca stanga imprejur pentru ca pe scena urcasera brasovenii de la Quantiq, o idee mai restransi din punct de vedere numeric, adica un vocal care este si chitarist, un al doilea chitarist, unul la chitara bass si inca doi la tobe, respectiv clape. Odata cu aparitia lor s-a schimbat si stilul muzical si am dat-o mai in progressive, insa nu pentru mult timp fiindca au ramas pe scena doar douazeci si cinci de minute din jumatatea de ora alocata initial. In rastimpul asta n-au avut vreme decat pentru patru piese, iar acestea au fost in ordine “Ziua Care Vine”, “Fantasme”, “Rasarit” si “Timpul Uitarii”. Aici as vrea sa precizez ca este de apreciat si chiar ar trebui incurajata initiativa ca trupele in curs de afirmare sa-si prezinte creatiile inainte de a le canta pentru ca asa iti raman mai eficient pe scoarta si stii ce sa cauti la o cautare ulterioara in caz ca ti-au placut. Una peste alta, banuiesc ca cei doua-trei sute de oameni stransi la ora aia in cort s-au simtit destul de bine.

Alta pauza, alta dardaiala la tigara de afara. Paradoxal sau nu (mai degraba nu), crestea exponential numarul pustilor si pustoaicelor din cort si asta pentru ca trupa care urma se numeste AltF4 si este formata exclusiv din adolescenti, printre ei numarandu-se si tobosarul Bubu Cernea, cel care este singurul dintre componenti care chiar nu mai are nevoie de nici o prezentare, fiindca multi dintre noi il stiu de la televizor de cand el era foarte mic, iar noi indecent de foarte tineri. Ce as putea spune despre acesti copii este ca ei par sa aiba deja stilul destul de bine definit, desi sunt abia la inceput de drum. Este clar ca se merge mult inspre jazz si fusion sau o imbinare a acestora, desi nu au avut timp decat de vreo trei-patru piese pentru a demonsta asta. Prima piesa asa a fost, la a doua ni s-a cerut sa sugeram pe Facebook un nume pentru ea fiindca se afla intr-o acuta criza de identitate – piesa, nu trupa, ba au mai cantat si un cover dupa ceva care suna obsedant de cunoscut si al carui nume imi sta pe limba si nu vrea sa iasa. Aici tobele si Bubu au fost primadonele, iar asta l-a facut pe un amic sa constate ca parca se uita din nou la “Whiplash” (cine a vazut filmul, stie despre ce este vorba). Acesta a fost si punctul culminant al prestatiei lor si care a generat uralele colegilor veniti sa-i vada si pe fondul carora au parasit scena undeva in jur de ora 21:40.

Ultima pauza inainte de capul de afis al serii si treburile incepeau sa se anunte din ce in ce mai serioase. Altfel nici ca puteau fi, in conditiile in care ai de-a face cu asemenea virtuozi care au demonstrat pana acum ce aveau de demonstrat. Ca idee, numai faptul ca Minnemann a fost pe lista scurta a celor de la Dream Theater dupa plecarea lui Portnoy sau ca cei doi chitaristi au avut de-a lungul timpului colaborari cu nume uriase din domeniu ar trebui sa fie suficient pentru a le pune apasat stampila de excelenta. Desi ca trio fiinteaza doar din 2011 incoace, ei au ajuns deja la al treilea album pe care l-au lansat in luna iunie a acestui an si au si taiat-o in turneu. Dupa ce toata vara s-au sucit si invartit prin America de Nord, de la jumatatea lui noiembrie s-au catapultat in Europa si aici vor si ramane pana spre sfarsitul lui februarie, cu evidenta pauza de sfarsit de an vechi si inceput de an nou. Ramane insa inscris cu litere de aur ca noi am fost a saisprezecea statie in calatoria lor europeana si nu stiu cum a fost in precedenta, dar pe aici au fost de nota douazeci.

Acum ce-as putea spune despre recital in sine? Nici nu stiu de unde sa incep, ce capat de fir narator sa apuc pentru a descrie ce s-a intamplat lunea trecuta pe parcursul a aproape doua ore. Si pentru ca ma aflu in acest impas, voi preciza inginereste ca au inceput la trei minute dupa ora 22:00 cu prima piesa a ultimului album. Si pentru ca am revenit din nou in impas, o sa mai spun ca au avut si un setlist usor atipic fata de concertele uzuale de promovare a unui album. Daca in majoritatea covarsitoare a cazurilor trupele aleg o mana de piese reprezentative de pe ultima aparitie discografica, in cazul asta am avut de-a face cu o prezenta uriasa de nu mai putin de sapte piese de pe “Tres Caballeros”, si asta in conditiile in care ar fi avut detasat de unde alege de pe precedentele doua albume. Si as mai spune ca aproape toate piesele au fost explicate fiindca fiecare are in spate o poveste. Iar povestile ne sunt expuse cu un haz nebun pe rand fiindca cei trei isi paseaza dreptul la microfon. Aflam astfel ca “Texas Crazypants” are legatura cu un episod trait de Beller intr-o benzinarie din sudul Statelor Unite cu o femeie isterica si nebuna sau ca “Smuggler s Corridor” este inspirata dintr-un episod din serialul “Breaking Bad”, desi l-ar putea face lejer pe Tarantino sa baleasca si sa-si frece palmele de bucurie la gandul ca si-a rezolvat macar o bucata din coloana sonora a urmatorului sau film. Sau mai constatam nu fara putina perplexitate ca Mannemann le are foarte bine cu romana, altfel nu se explica ocaziile in care ni se adreseaza intr-un neaos grai local, cum ar fi de pilda acel “Salut Bucuresti! Ce mai faceti?” dinainte de “Pressure Relief”. Si mai realizam cum o piesa ca “Louisville Stomp” poate fi o ingemanare minunata de jazz, fusion si atmosfera “les anees folles”; dupa cum spuneam mai sus, “Whiplash” in stare pura.

Si mai ascultam la “Tornado Desert” un solo delirant de demential de tobe si stai si te intrebi de unde vin uneori sunetele alea si ce aripa divina le da vant catre noi. Si mai aflam si ca la “Pig s Day Off” este “the most important part of the show because we have to sing about drinking music”. Iar ei sunt cu paharele de bere in mana si ne intreaba cum se spune “cheers” in romana si sunt incantati sa auda ca “noroc” rimeaza cu “rock”. Si tot ei mai trag o dusca si marturisesc ca nu mai sunt tristi pentru ca acum au bere. Si tot ei opresc piesa si recunosc la aceeasi “Smuggler s Corridor” ca este singura piesa in care au folosit voce, The Aristocrats fiind prin excelenta o trupa pur instrumentala, si ameninta ca nu o vor continua daca nu cantam cu ei, iar cantarea suna ceva in genul asta: “Da-da-la-la-laaaa / La-la-la-la-la-la-la-la-laaa / La-laaa / La-la-la-la-la-laaaa”. Iar publicul repeta de cateva ori refrenul fiindca n-are de ales – pentru ca altfel cei de pe scena ar trece la represalii nemiloase si ar fi pacat sa nu ne mai delectam putin – pana cand Beller se declara multumit ca ne-am facut temele. Pentru cei inca neavizati, ascultati piesa fiindca este o capodopera si o sa va dati seama rapid despre care parte este vorba. Si mai suntem informati si aflam cu amaraciune – ca prea a fost misto pana atunci – ca ultima piesa va fi “The Kentucky Meat Shower” si asa pare a fi pentru ca imediat dupa urmeaza implacabilul “Thank you very much and good night” si poza numai buna de postat pe retele de socializare cu circa trei sferturi de cort plin in spate cu mainile ridicate.

Sa se fi terminat asa de brusc? Sa ne recunoastem invinsi prea devreme de un recital la care ai ramane o viata si sa nu mai existe speranta in lume ca poate inca mai este loc de inca ceva in plus? Aiurea! Ba normal ca da, fiindca cei trei revin pentru “one more song”, care este un spectacol in toate sensurile si directiile posibile. Incep prin a ne infatisa la microfon doua gaini din partea chitaristilor si un porc la pupitrul tobarului, toate trei in genul acelor jucarii din copilarie care scoteau niste sunete inimaginabile, un fel de ratusca cu care te jucai in cada sau in copaie in vremea in care iti bagai piciorul in gura. Continua prin a desfasura urechilor primele acorduri din “Sweet Child O Mine”, dupa care plonjeaza intr-o combinatie de jazz si fusion asezonata la un moment dat cu note din “I Will Survive”, si iar orataniile din dotare la unison intr-un amalgam apoteotic. Incheie printr-un pasaj instrumental de forta si in forta dupa care, subit si total inedit pentru o retragere, isi inhata de pe scena gecile de piele, rucsacii, macanitoarele la vedere si berea ca altfel nu se putea fara, fac o ultima reverenta in fata publicului si dusi au fost.

Ce ziceam mai sus? Ah, ca nu stiu de unde sa incep si cum sa descriu recitalul acestor oameni. Pai nici acum nu stiu. Mi-ar fi prea sarac cu duhul limbajul in a reda ca a fost ceva minunat in exceptionalul si excentricitatea sa fiindca s-a demonstrat a fi mult mai mult decat atat si s-au descretit multe timpane si frunti ale celor care au avut inspiratia de a fi acolo intr-o seara de luni a unei saptamani trecute. As mai adauga, ca incheiere si in completarea a ceea ce a fost perfect din punct de vedere muzical, sa nu va mai luati data viitoare dupa auditiile in varianta de studio de pe CD sau de pe YouTube a trupelor cu care sunteti mai putin familiarizati, inregistrarile alea sunt fix hent cu mana fata de ce unii sunt in stare sa reproduca in scena deschisa, pe bune ca suna insutit, inmiit, inzecimiit, insutamiit, inmilionit mai bine. Exista intalniri muzicale ce sunt un catharsis in adevaratul sens al cuvantului.

Mergeti la concerte si veti fi izbaviti ca niste “satanisti” care se respecta! Rock On!

Setlist The Aristocrats la Arenele Romane:

1. Stupid 7 (Tres Caballeros – 2015)
2. Jack s Back (Tres Caballeros – 2015)
3. Texas Crazypants (Tres Caballeros – 2015)
4. Pressure Relief (Tres Caballeros – 2015)
5. Culture Clash (Culture Clash – 2013)
6. Louisville Stomp (Culture Clash – 2013)
7. Pig s Day Off (Tres Caballeros – 2015)
8. Desert Tornado (Culture Clash – 2013)
9. Smuggler s Corridor (Tres Caballeros – 2015)
10. The Kentucky Meat Shower (Tres Caballeros – 2015)
Encore
11. Blues Fuckers (The Aristocrats – 2011)