Partea buna este ca ziua de marti nu a picat sambata trecuta ca altfel multi dintre noi am fi fost caz de targa. Partea si mai buna a fost ca se incheia o asteptare de multi ani buni si puteam in sfarsit sa vedem pentru prima data Gojira la Bucuresti.

Nu am ajuns chiar la 19:20, la cat se zicea ca va incepe prima trupa, dar pe la 19:30 sa tot fi ajuns si deja elvetienii de la Xaon erau in plina efuziune muzicala care se auzea inca de pe Cutitul de Argint. Cinci au fost total piesele expuse de-a lungul prezumptivei jumatati de ora alocate, iar acestea au venit de pe primele si singurele materiale discografice scoase pana acum pentru ca trupa are o existenta frageda si care bate cu doar trei ani in urma. Daca de pe recentul “The Drift”, aparut fix la jumatatea lunii mai a acestui an, a fost grosul – adica “Terra Incognita”, “On The Nature Of Flights”, “Khadath Al Khold” si “Zarathustra” – primul EP al trupei, intitulat “Face Of Balaam”, a oferit piesa “Discrowned”. In rest, dans, circlepit si voie buna. Solistul cu barba de viking a fost deosebit de zglobiu pentru vremea de afara, s-a agitat incontinuu si nu a uitat sa aminteasca ca inca tine minte experienta de la editia de anul trecut a Metalhead Meeting, atunci cand au cantat la vreo doua ore dupa miezul noptii. Am auzit atunci de la cei prezenti ca cei care au performat in creierii noptii au coborat de pe scena si au facut moshpit cu putinii ramasi, deci a avut oarecum logica momentul cand Rob al nostru – care cocheteaza si cu varianta galica a noianului de trupe care se numesc Bloodstorm – a sarit in spatiul intermediar care desparte scena de public si a cantat de acolo – cu unele probleme de sonorizare – ultimele pasaje din “Zarathustra”. Nelipsita poza de grup cu publicul in spate, “you guys are the best crowd ever” – ma rog, nu prea, dar sa trecem peste – si invitatia sa ne vedem la bar ca sa ne cunoastem mai bine.

Zis si facut, exact asta s-a intamplat. Cu elvetienii trecuti in randurile publicului, urma sa-i primim pe cei de la The Blackmordia. Despre ei se stie ca sunt foarte tineri – daca nu ma insel, media de varsta este pe undeva pe la 19 ani – si ca au fost luati sub aripa de conationalii pentru care au cantat in deschidere. Mai multe nu stiu ce sa spun pentru ca senzatia mea este ca inca nu au gasit calea pe care sa fie rost de consacrare. Poate gresesc, dar ma gandesc ca tineretea inca ii tine suspendati deasupra unei intersectii si nu sunt deocamdata indeajuns de siguri in ce directie sa o apuce. Am auzit insa acolo niste riffuri interesante si care promit, deci sa nu aruncam cu piatra prea repede si sa-i lasam sa se dezvolte ca timp au cu ghiotura. Daca se tin de treaba si nu o iau pe pustii, in cinci-sase ani s-ar putea sa auzim de ei in alte circumstante. Chiar vorbeam cu un amic si ii aminteam de Volbeat, care in 2010 la Sonisphere erau pe scena cand soarele era de zece sulite pe cer, iar acum sunt headlineri sau foarte aproape de statutul asta. In fine, ca sa nu o mai lungesc cu profetiile babesti, cert este faptul ca de la “We are French from Paris and we are happy to be here for the first time” la “Thank you very much guys” au trecut trei sferturi de ora in urma carora nu ne ramane decat sa asteptam ce va fi in viitor. Cu singura observatie ca poate Xaon ar fi fost mai indicati sa fie ultimii inainte de Gojira.

Pauzele intre trupe nu s-au labartat mai mult decat este cazul si sosise clipa probelor de sunet dinaintea momentului de gratie al serii. Lume se stransese deja ca la urs, destui de multi veniti in ciuda faptului ca ne aflam in cursul saptamanii, astfel ca printre tricourile negre se distingeau si costume de oameni veniti la concert direct de la corporatie.

Ca este Godzilla, ca este Gojira, acelasi drac. Se stie ca ambele fac referire la binecunoscutul monstru, dar se stie mai putin faptul ca prima varianta a fost numele de debut al trupei, schimbat din cauza unor probleme legale. Mai de luat in seama este insa faptul ca fix la ora 21:32 a intrat in scena tobarul Mario Duplantier, urmat imediat de restul trupei, si au dat drumul la ceva demn de maretia si ferocitatea numelui pe care il reprezinta. Au dat drumul la o ora si jumatate de sublim si de extaz pentru ca Gojira este una din acele trupe cu piese care toate, dar absolut toate, te prind si te tin bine fara sa iti dea drumul, iar Primordial sau Meshuggah ar fi primele care imi vin in minte daca este sa compar starea pe care o creeaza. Astfel stand lucrurile, nici nu a fost de prea mare mirare ca reactia publicului a fost pe masura si s-a materializat intr-un haos total. Haos ce avea sa stea sub cele mai pozitive auspicii, iar desele momente de headbanging, moshpit, circlepit sau topait in corpore au venit absolut natural. Credeam ca vazusem destul la Metalhead Meeting, insa senzatia mea este ca marti au fost depasite cotele de balamuc colectiv. Insiruirea strict inginereasca a pieselor poate fi contemplata mai jos, dar merita mentionate si anumite momente punctuale care au condimentat seara. Ca acela in care Joe Duplantier, adica solistul, a facut schimb la instrumente cu frati-su, adica tobarul Mario. Sau cand acelasi Mario a inaugurat momentul de bis cu un solo de tobe care a bagat multe sute de volti in cei care au fost norocosi sa fie acolo. A propos de asta, mitraliaza baiatul asta cu atata rautate si cerbicie in instrumentele din dotare de zici ca da navala peste tine o cavalcada de tunete si nu m-as mira deloc daca as afla ca schimba cate un set de tobe dupa fiecare concert. Si ar mai fi de mentionat si jocul adiacent de lumini si de trombe de fum care au insotit si au intregit permanent extrem de precis spectacolul de pe scena. A venit insa si vremea sa se incheie si ce poate fi mai onorabil decat sa-ti aduci aminte de cine ti-a aratat directia la inceputuri? Iar Sepultura a fost una din trupele care i-au inspirat pe francezi la debutul lor, de aceea se poate spune ca “Territory” a fost un excelent omagiu adus inaintasilor. Acum nu vreau sa-mi dau peste limba si sa retractez ca prestatia de la Metalhead Meeting a fost cea mai buna pe care am vazut-o pana acum pentru ca imi mentin parerea, dar eu zic ca varianta Gojira a piesei a fost net superioara. Asa cum era de asteptat, in public nu se mai intelegea om cu pom, debandada isi facea de cap la modul plenipotentiar. Avea dreptate Joe cand spunea la sfarsit “You, motherfuckers, are awesome”, de data asta chiar fusesem.

Cateva vorbe foarte scurte si despre organizare ca lumea poate vrea sa mai si plece catre libertate. Aceeasi oferta abundenta de materiale promotionale si aceeasi multitudine de chestiuni care sa umple stomacul si sa umezeasca gatlejul, de fapt nu s-a schimbat absolut nimic fata de ce spuneam ca a fost la Metalhead Meeting, aici incluzand si tiranicul jeton de sapte lei bucata. Nici nu avea cum sa fie altfel, doar au fost evenimente gemene. Am spus ca voi fi scurt, mai scurt si mai cuprinzator de atat nu cred ca s-a pomenit vreodata pe lumea asta.

Asa se incheie acest inceput de vara. Drumul este deschis inainte, scapa cine poate.

Setlist concert Gojira la Arenele Romane:

1.  Only Pain (Magma – 2016)
2.  The Heaviest Matter Of The Universe (From Mars To Sirius – 2005)
3.  Silvera (Magma – 2016)
4.  Stranded (Magma – 2016)
5.  Flying Whales (From Mars To Sirius – 2005)
6.  The Cell (Magma – 2016)
7.  The Shooting Star (Magma – 2016)
8.  Toxic Garbage Island (The Way Of All Flesh – 2008)
9.  Backbone (From Mars To Sirius – 2005)
10.  Terra Inc. (The Link Alive – 2004)
11.  L Enfant Sauvage (LEnfant Sauvage – 2012)
12.  Oroborus (The Way Of All Flesh – 2008)
13.  Vacuity (The Way Of All Flesh – 2008)
Encore
14.  Drum Solo
15.  Territory (Cover Sepultura)