Wolf & Raven – Sonata Arctica la Arenele Romane

28

Pentru prima data la Bucuresti, pentru a doua oara in Romania. Dupa ce debutasera pe meleagurile noastre in urma cu patru ani la sibianul ArtMania, finlandezii au recidivat miercuri seara si pe tarmurile dambovitene, desavarsind astfel asteptarea iubitorilor de power-metal. Iubitori care insa s-au alintat si nu s-au imbulzit sa se calce pe bataturi, dar despre asta ceva mai incolo.

Daca in 2014 am beneficiat de doua editii pline si distincte de Metalhead Meeting, una in debutul sezonului estival si a doua spre sfarsitul lui septembrie, acest an s-a aratat aparent ceva mai “zgarcit”, astfel ca seara de miercuri a fost invesmantata in forma unui after party oficial a ceea ce s-a intamplat cu doar o luna in urma in spatele AFI Cotroceni. Spun “aparent” pentru ca nu s-a ridicat la prima vedere la anvergura evenimentelor precedente, asta neinsemnand insa ca la final a fost ceva lipsit de substanta, ba chiar dimpotriva.

Sa o luam insa gospodareste si sa incepem cu ce altceva decat cu inceputul. Zi de lucru din mijlocul saptamanii, zi torida, iata doua aspecte care nu le-au prea dat ghes oamenilor sa se buluceasca catre Arene inca de la inceput. Daca portile se zice ca s-ar fi deschis la orele 18.00, putin peste ora 19.00, atunci cand am ajuns la fata locului, daca erau in incinta o suta de suflete. Foarte putini la Golden Circle, restul rasfirati la Normal si asta in conditiile in care spatele ringului a fost inchis, iar accesul in tribune zabrelit. Asta s-a dovedit ulterior a fi o decizie extrem de inteleapta fiindca altfel multimea ar fi fost si mai disipata. Asa, in ciuda faptului ca s-a stat in picioare in jur de patru ore, macar s-a dat impresia unui grup cat de cat inchegat. Un alt amanunt pe care l-am observat a fost lipsa cu desavarsire a macar unui cort de merchandising, desi se anuntase anterior ca unele trupe vor avea spre vanzare materiale de promovare. In rest, atmosfera era extrem de destinsa si de relaxata, lipseau doar micii sfaraind pe gratar ca sa te simti ca la o sarbatoare campeneasca.

Pentru ca cineva trebuie sa fie vrednic si precoce, festivitatile au fost deschise de bucurestenii de la Shifting Sands si AnTheos, impulsionati si entuziamati probabil si de succesul recent de a fi unele din trupele castigatoare ale concursului “Road to Kavarna”, festival ce a avut loc in urma cu aproape trei saptamani. Desi umbra incepuse sa se astearna binefacatoare peste ring, scena inca se balacea in lumina unui soare dogoritor care-si facea de cap plenipotentiar, aspect care nu a impiedicat insa cele doua trupe sa-si duca cu bine la capat cele doua recitaluri. Abordand un gen ceva mai heavy, cu multe accente de progresiv, Shifting Sands si-au facut numarul timp de circa o jumatate de ora, trecand de la abordarea agresiva care face parte din specificul lor la pasaje mai lente si melancolice. De urmarit si pe viitor fiindca sunt o trupa relativ tanara si merita incurajati si sustinuti.

Nici n-au iesit bine acestia de pe scena ca au intrat cei de la AnTheos, lucru demn de mirare avand in vedere ca pauza dintre trupe are obiceiul sa fie ceva mai consistenta si stiind din programul anuntat ca ar fi trebuit sa mai fie un rastimp de circa zece minute, insa am inteles ulterior unde s-au reportat acestea. Diferiti generic fata de predecesorii lor, AnTheos au incercat si au si reusit sa inflameze spiritele la modul pozitiv, folk-metalul lor antrenand spectatorii la o topaiala pe cinste timp de patruzeci de minute. Momentul culminant a fost fara indoiala interpretarea in stil propriu a nemuritoarei “Ciuleandra”, moment celebrat de doua hore (una mai ampla la Golden si una ceva mai potolita la Normal), ambele transformandu-se in cele din urma intr-un mosh-pit generos si voios.

A treia trupa la apel au fost cei de la Trooper, care continua sa sarbatoreasca aniversarea a 20 de ani de existenta, astfel ca ora alocata lor a fost o incursiune prin intreaga lor istorie discografica, lasand pentru final doua dintre piesele care i-au consacrat si i-au propulsat in prim-plan, si anume “Tari ca muntii” si “Strigat”. Nu a lipsit nici celebrarea unui an de la lansarea piesei “Doua roti”, compozitie comuna a Coiotului si a lui Cristi Hrubaru, fapt pentru care acesta din urma li s-a alaturat pe scena pentru un moment dedicat motociclistilor din public. Ca un amanunt de final, mi s-a parut ca sunetul nu a fost tocmai generos cu ei si ca au existat unele mici scapari, dar poate a fost vorba doar de o impresie personala.

Spuneam mai sus ca cei de la AnTheos au intrat mai devreme cu zece minute fata de ora scontata si am inteles de ce la ora 22:10, adica atunci cand a inceput recitalul celor de la Sonata Arctica. Aveam insa sa vad ulterior pe pagina evenimentului de pe Facebook anuntul facut de organizatori in ziua concertului ca prestatia lor urma sa fie prelungita la 100 de minute in locul orei si jumatate stabilita initial. Nimic de obiectat la capitolul asta, cu cat mai mult, cu atat mai bine. Pe fundalul sonor cu muzica de cabaret si o voce care amintea de reclamele facute unui circ ambulant, finlandezii n-au pregetat prea mult si au intrat in paine cu un clasic al trupei, mai precis “White Pearl, Black Oceans..”. Un amanunt surprinzator la prima vedere a fost faptul ca, desi ultimul lor material discografic dateaza de doar un an, felia consistenta de setlist a fost adjudecata de primul lor album, insa acest aspect are si o justificare destul de solida fiindca tot anul trecut s-au implinit 15 ani de la lansarea “Ecliptica”, prilej omagiat asa cum se cuvine prin relansarea acestui album care a insemnat practic lansarea trupei catre cele mai inalte culmi de succes si devenire (asta ca sa folosesc un limbaj tovarasesc). De-a lungul celor 100 de minute s-au plimbat cam prin jumatate din discografia lor pentru ca era si greu sa acopere chiar toate cele noua albume de studio lansate pana acum. Am sesizat fata de alte concerte in care sunetul capului de afis este foarte puternic de-ti misca maruntaiele prin tine ca de data asta a fost reglat la un volum mai scazut, insa asta n-a daunat cu nimic spectacolului fiindca vocea extrem de clara si puternica a lui Tony Kakko, precum si atitudinea sa foarte deschisa si joviala, pusa in permanenta pe glume si mistouri, au pus stapanire pe cele cateva sute de oameni si i-a mai facut sa uite de zapuseala care inca persista la acea ora. Un moment extrem de gustat si apreciat prin urale sustinute a fost acela in care au strecurat intre doua piese cateva acorduri din “Symphony Of Destruction”, “Two Princes si “Seek&Destroy”. La capatul a aproape o ora si jumatate, incheiata cu o piesa de pe noul album care reconfirma faptul ca lupul este un fel de totem al trupei, au luat o mica pauza pentru a reveni cu doua piese deja clasice care au tras cortina peste spectacol, peste scena si peste oameni. Totul s-a sfarsit cu zece minute inainte de gongul final al zilei, iar oamenii s-au imprastiat care incotro catre case.

Au existat unele controverse in legatura cu numarul de participanti. Organizatorii au anuntat initial o asistenta de 2000 de oameni, au revenit ulterior si au injumatatit-o, altii au opinat ca au fost vreo 500, eu incerc sa fiu impartial ca tot cetateanul turmentat si estimez un numar de circa 700/800 de spectatori. Cam putin pentru o trupa de asemenea anvergura, mai ales ca se stia de luni bune ca vor veni, insa organizarea unui concert in mijlocul lunii iulie presupune intotdeauna anumite riscuri fiindca multi scapa care pe unde apuca catre destinatii mai racoroase si relaxante. De asemenea, am auzit unele voci care reclamau faptul ca la Golden sunetul a fost deficitar si n-am ce face decat sa le cred pe cuvant, tot ce pot spune este ca din spate s-a auzit foarte bine.

Cat despre organizare, n-ar fi prea multe de spus fiindca mi s-a parut ireprosabila. Fara cozi la intrare, fara cozi la corturile cu bauturi, fara cozi la toalete, fara probleme cu cei de la paza, dar asta deja a devenit un laitmotiv al baietilor de la BlackHawk Securities fiindca ei chiar stiu cu ce se mananca fenomenul si-si fac treaba brici. Este adevarat ca traditionalul jeton a fost cu un leu mai scump fata de festivalul-mama (adica sase lei in loc de cinci), insa acest lucru este perfect explicabil prin faptul ca in urma cu o luna a fost vorba de patru zile, deci si incasarile au fost in consecinta.

N-a fost rau deloc, ba chiar pot spune ca ne-am bucurat de o gura de aer proaspat in mijlocul lui Cuptor. Urmeaza inca o portie apetisanta de cateva concerte de trecut in agenda, deci ochii pe ele ca pe butelie.

Setlist concert Sonata Arctica la Bucuresti:

Intro: Can Can Jaakolla
1. White Pearl, Black Oceans… (Reckoning Night – 2004)
2. X Marks The Spot (Pariahs Child – 2014)
3. FullMoon (Ecliptica – 1999)
4. My Land (Ecliptica – 1999)
5. Letter To Dana (Ecliptica – 1999)
6. 8th Commandment (Ecliptica – 1999)
7. I Have A Right (Stones Grow Her Name – 2012)
8. Picturing The Past (Ecliptica – 1999)
9. Love (Pariahs Child – 2014)
10. Kingdom For A Heart (Ecliptica – 1999)
11. Blood (Pariahs Child – 2014)
12. Tallulah (Silence – 2001)
13. UnOpened (Ecliptica – 1999)
14. The Wolves Die Young (Pariahs Child – 2014)

Encore:
15. Destruction Preventer (Ecliptica – 1999)
16. Dont Say A Word (Reckoning Night – 2004)
Outro: Vodka