We Will Take You With Us – Maximum Rock Festival – Part. 1

24

Nimic nu cred ca poate bucura mai mult un organizator decat continuitatea muncii sale, iar Maximum Rock a devenit din fericire o certitudine pe scena concertistica de la noi. Aflata la a treia editie de toamna si de data recenta si la a cincea in general, MRF a venit anul acesta cu propunerea in premiera a patru zile in care fiecare a avut ocazia sa se bucure de stilul de metal preferat fiindca chiar a fost o paleta complexa de genuri.

Ca sa nu o mai intindem cu introducerile si cu prezentarile, trebuie precizat din capul locului ca acest festival a fost gandit si impartit in doua felii distincte. Pe de o parte au fost trupele romanesti, carora le-au fost rezervate extremele calendaristice (adica joi si duminica) si care au fost gazduite de club Colectiv, pe de alta parte au fost formatiile din strainatate (printre care s-au strecurat compatriotii de la Kistvaen) ce au fost compactate in mai ofertantele seri de vineri si sambata la Arenele Romane. Dar despre ce a fost acolo, in cele ce urmeaza fiindca sunt destule de spus.

Ziua 1 – The Light Truths

Dupa cum spuneam mai sus, prima seara a fost rezervata in exclusivitate trupelor romanesti, trei la numar: Target (sau Targ3t, ca sa respectam grafica originala), Gothic si Hteththemeth dupa numele lor de scena. Lucrurile au inceput normal in jurul anuntatei ore de 18:30 cu ardelenii de la Target care si-au facut de cap pe scena timp de aproape patruzeci si cinci de minute. Ritmul alert al muzicii lor, sustinut pe panza din spate de imagini cu pronuntat mesaj anti-sistem, anti-globalizare si anti-consumism, a antrenat relativ repede putinii oameni ajunsi la Colectiv la acea ora pentru ca asa se intampla cand ai de-a face cu un festival de patru zile si prima seara trebuie sa fie cea de joi, fie ca vrei sau nu acest lucru. Acest aspect a fost prompt speculat de vocalul trupei care i-a indemnat pe cei din fata scenei sa faca un wall of death. Revolutionarul si energicul public roman a inventat si brevetat pe loc conceptul de “wall of death cu sapte persoane”, aruncand practic in aer clubul. Sesizand uriasul potential, solistul a cerut repetarea operatiunii, iar de data asta a fost si mai bine, adica au participat sase persoane. Serios vorbind si lasand gluma deoparte, a fost destul de decent avand in vedere ca abia era stransa o mana de oameni la acea ora.

Au urmat petrosanenii de la Gothic, trupa cu state imemoriale pe scena de la noi si nu numai fiindca urmeaza sa aniverseze in doar doua luni nici mai mult si nici mai putin decat 23 de ani de activitate, adica dateaza practic de pe vremea in care legendarul Petre Magdin ne insotea miezurile de noapte cu ale sale intalniri televizate. De altfel acest detaliu a fost subliniat de unul dintre solistii trupei si de fapt intemeietorul proiectului, Alin Petrut, care a mai anuntat si ca acest eveniment va fi celebrat in curand prin lansarea celui de-al treilea album al trupei. Nu se cunoaste inca locul unde se va petrece asta, insa cica se va intampla cu siguranta. In rest, acelasi death-metal cinstit cu care Gothic si-a obisnuit deja coagulata baza de fani acompaniat pe alocuri de pasaje melodice. Extrem de energica si implicata a fost prestatia tanarului vocal, George Lazar, cel care-l insoteste pe Alin Petrut la microfon (sau invers, ca sa fim mai exacti) si care mi-a infirmat banuiala ca acesta abia se nastea in perioada de infiintare a trupei. Mi-a infirmat-o nu pentru ca nu se nastea atunci, ci avea s-o faca abia peste cinci ani, el fiind in prezent proaspat trecut de pragul majoratului. Foarte puternica vocea lui, prezenta pe scena impozanta, rautate in sensul bun al actului artistic. De altfel el n-a pregetat sa sara de pe scena pentru a participa alaturi de spectatori la un mosh-pit pe care l-am considerat mult mai inchegat decat precedentul. Bine, este adevarat ca incepuse sa se mai stranga lume, dar asta este cu totul alta poveste.

A urmat cu o intarziere de circa zece minute si capul de afis al serii si anume brasovenii de la Hteththemeth. Locul de intaietate a fost pe deplin meritat fiindca oamenii sunt absolut spectaculosi, asta ca sa nu spun in sensul cat se poate de apreciativ al termenului ca nu sunt sanatosi la cap de-a binelea. Ei spun ca genul prestat este “unhuman music” si nu prea poti sa-i contrazici fiindca stilul este extrem de dificil de incadrat, probabil de aia baietii si-au gandit tricourile inscriptionate cu “I Am Not The Law”. Cum poate fi caracterizat altfel atunci cand se trece, uneori chiar in aceeasi piesa, de la death la progressive, de la accente dark la cele psihedelice, pentru ca imediat sa aluneci in blues si chiar sa te simti catapultat direct in “les annees folles”?! Toate acestea au fost traduse in “They Will Not Believe What I Will Say” (piesa care a deschis recitalul si pe care solistul si-a facut aparitia invesmantat ca Darth Vader, numai ca avea o casca neagra de motociclist hitlerist inzestrata cu coarne si accesorizata cu ochelari tip Mad Max in locul celebrei masti), in “Light Truths” (pentru ca – nu-i asa?! – “minciuna ne ucide intre noi, minciuna ucide tot timpul”), in “Best Worst Case Scenario” (piesa care va da titlul urmatorului album ce urmeaza sa apara cat de curand), in “Light Lies”, in “Olga s Little Secret” (“si acum sa auzim o povestioara despre prietena noastra, Olga”), in “Im In Hate” sau “You Are My Last Girlfriend” si alte cateva piese rezultate din activitatea de aproape saisprezece ani ai ineditului proiect muzical. Ca o paranteza si ca sa glumesc putin, sunt de parere ca prezenta scenica si amplitudinea vocala a solistului Lao Kreegan l-ar recomanda lejer pe acesta la indeletnicirea de popa. Revenind la prestatia lor, trebuie spus ca brasovenii au prins teribil de bine la public si, desi recitalul trebuia sa dureze o ora, ei au fost chemati la un bis ce a fost concretizat in piesa ce a botezat primul lor material discografic si numita “Ziduri Mucegaite Cu Rosturi”, un fel de In Memoriam ironic dedicat de Lao celui cu care a pornit initial la drum si care ulterior a parasit corabia din cauza divergentelor de opinie. Sa fi fost asta cantecul de lebada al serii? Nici pomeneala, baietii au fost solicitati insistent pentru un al doilea bis care a prilejuit repetarea “Light Lies”, de data asta cantata la refren la unison cu publicul extaziat, dupa care fiecare a luat-o grabnic prin noapte catre case pentru ca a doua zi oamenii se duceau la munca, nu la intins mana.

A fost per total un debut reusit de festival in care s-au strans pana la urma circa o suta de persoane care zic eu ca au reusit sa se bage suficient de vartos in priza pentru ceea ce avea sa urmeze. Intrarea propriu-zisa in paine avea sa se produca in ziua urmatoare.

Ziua 2 – My Own Master

Vineri, aceasta zi atat de mult asteptata in general de catre toata populatia truditoare, acest nectar venit izbavitor sa aline amarul care domneste plenipotentiar incepand cu seara duminicii precedente. Asta in mod normal, nu si in debutul seriei concertistice de vineri. Afara sa fie o vreme si o atmosfera apasatoare care l-ar face pe Bacovia sa necheze inspirational de incantare, sa faci aproape o ora si jumatate in trafic de acasa pana la Arenele Romane in loc de maximum douazeci si cinci de minute in conditii normale, asta numesc eu o experienta cu care fiecare muritor este dator macar o data in viata pentru ca astfel te integrezi mai putin anevoie in absolut si-ti este accesibila apropierea de divinitatile la care faci referire in dese, repetate si extrem de dese randuri sub cele mai plastice formulari ale starii de moment.

N-ar fi fost neaparat o mare problema asta, dar din cauzele mentionate mai sus am reusit cu talent sa ratez in intregime recitalul trupei din deschidere, deci nu pot prin urmare si din pacate sa-mi dau cu parerea despre prestatia italienilor de la Elarmir. Am ajuns insa la fix ca sa-i vad pe grecii de la The Silent Wedding si, ca o prima constatare, am ramas dezolat de numarul mic de oameni stransi la ora aia in cortul incalzit de la Arene, aspect ce avea insa sa se remedieze considerabil pe parcursul serii.

O a doua surprindere a fost faptul ca desi eu ma asteptam, din cauza orei la care am ajuns, sa pierd si jumatate din The Silent Wedding, acestia abia incepeau. Nu-i vorba, oamenii s-au tinut de spatiul temporal oferit si si-au facut treaba, insa aceasta intarziere avea sa afecteze ulterior toate intervalele orare dedicate fiecarei trupe in parte. Din ce am intrebat si auzit in stanga si in dreapta, inteleg ca toata harababura asta a fost rezultatul unor probleme cu cablurile de sunet incurcate de un personaj cam aiurit. In fine, trecand la chestiunile esentiale, merita apreciata la superlativ evolutia grecilor, pacat ca volumul din boxe nu le-a fost extrem de prielnic. Daca te apropiai de scena, aveai efectiv senzatia ca o iei intr-o parte si ca-ti pierzi echilibrul din cauza sunetului foarte puternic. In spate se mai ameliora senzatia, insa consider ca vocea solistului, extrem de clara si de patrunzatoare, merita niste reglaje mai bune. Foarte volubili oamenii si intotdeauna pusi pe comunicare cu publicul, mergand chiar pana la a felicita o domnisoara sau doamna din public numita Andreea care-si aniversa data nasterii in acea zi, omagii care se vor mai intampla de altfel pe parcursul serii si din partea altor formatii.

Le-au urmat compatriotii metal-simfonici de la Enemy Of Reality si au avut si acestia de tras ponoasele reglajelor de sunet, astfel incat dupa doar a doua piesa chitaristul Stylianos Amiridis s-a vazut nevoit sa intrerupa totul pentru a se face necesarele ajustari fiindca pur si simplu nu-si auzea chitara. Odata acestea realizate cat de cat, s-a purces mai departe cu vocea “de a cinsprezecea octava” a impunatoarei Iliana Tsakiraki si tare bine se gandesc organizatorii ca la astfel de evenimente sa fie servita bautura in recipiente de plastic si nu de sticla fiindca altminteri le-ar fi explodat tuturor paharele in mana. Aceeasi Iliana s-a deplasat personal imediat dupa recital la standul de merchandising si s-a fotografiat fara sa cracneasca cu toti amatorii de suveniruri imortalizate in memoria telefonului.

Pauza normala de douazeci de minute, decalata insa temporal din cauza problemelor mai devreme amintite, si urcau pe scena la ora 21:20 – se putea altfel?! – tot niste greci, Dimlight dupa numele din buletinul formatiei. Mai lipseau din schema mai celebri conationali de la SepticFlesh si Rotting Christ in loc de Sirenia si Epica si era seara perfecta pentru spart farfurii. Platind tribut involuntar si nemeritat deficientelor tehnice precedente, acestia si-au restrans recitalul la doar treizeci de minute in locul celor patruzeci alocate initial, insa au avut darul sa intretina vie atmosfera in multimea ce deja devenea din ce in ce mai consistenta. Un aspect demn de luat in seama a fost faptul ca chitara bass si clapele au fost aduse pe negativ, desi aceste instrumente erau deseori prezente – asa cum este normal – deosebit de pregnant in derularea instrumentala a pieselor.

Era ora 22:10 cand s-a predat in mod pasnic stafeta catre mai nordicele nationalitati conlocuitoare ale Batranului Continent si norvegienii de la Sirenia s-au infatisat in fata publicului. Lumea avusese timp berechet pana atunci ca sa plece de la serviciu, sa ajunga acasa, sa plece tot de acolo catre Arene, astfel incat cortul se umplea vazand cu ochii si cu biletele vandute la intrare. Iar cortul si intestinele lui formate din cateva sute catre o mie de persoane au avut ce sa vada pentru ca, in afara de deja pomenitele si inca prezentele reminiscente tehnice legate de sunet, care au variat insa in functie de pozitionarea in spatiu, am avut parte de un gothic adevarat si care a spulberat parca din oboseala adunata peste saptamana. Au lipsit din nou, la fel ca la predecesorii lor, basistul si claparul, prezenti cu desavarsire doar pe banda.

Desi inaintasii lor avusesera grija sa-si condenseze programul concertistic si sa si-l ciunteasca ba cu cinci, ba cu zece minute, cei de la Epica au preferat sa acorde intaietate detaliilor si sa prelungeasca asteptarea pauzei cu inca zece minute astfel incat ca totul sa fie pus la punct. Avand avantajul ca erau capul de afis al serii, asta s-a vazut, s-a auzit si s-a simtit, iar asta a fost transpus intr-un metal simfonic solid ce au dus povestea prin toata activitatea discografica si care tocmai de aia i-a incapatanat pe multi sa ramana pana la sfarsit, desi cucul cantase de multa vreme miezul noptii si cu siguranta existau in audienta suficienti istoviti de ineluctabila saptamana lucratoare. Asta s-a vazut din plin in preajma lui 01:30 (ora din noapte, nu minut pe ceas), cand o serie de oameni au pus de-un mosh-pit strasnic pe ultima piesa, dupa care a urmat un “Multumesc – care, fie vorba intre noi, a fost pronuntat cu o acuratete de invidiat – thank you” insotit de deja uzuala poza cu publicul in spate.

Setlist concert Epica la Maximum Rock Festival 2015:

Intro: Originem (The Quantum Enigma – 2014)
1. The Second Stone (The Quantum Enigma – 2014)
2. The Essence Of Silence (The Quantum Enigma – 2014)
3. Sensorium (The Phantom Agony – 2003)
4. Unleashed (Design Your Universe – 2009)
5. Martyr Of The Free World (Design Your Universe – 2009)
6. Cry For The Moon (The Phantom Agony – 2003)
7. Drum Solo
8. Storm The Sorrow (Requiem For The Indifferent – 2012)
9. The Obsessive Devotion (The Divine Conspiracy – 2007)
10. Victims Of Contingency (The Quantum Enigma – 2014)
11. The Phantom Agony (The Phantom Agony – 2003)
Encore
12. Sancta Terra (The Divine Conspiracy – 2007)
13. Unchain Utopia (The Quantum Enigma – 2014)
14. Consign To Oblivion (Consign To Oblivion – 2005)