We Who Are Not As Others – Sepultura la Arenele Romane

76

Douazeci si cinci zile trecusera de la nenorocirea aia oribila si viata isi continua cursul firesc, cat de firesc poate fi el in aceste saptamani negre si slute. Acest curs a facut ca o seara de marti cu o ploaie rece si sacaitoare ce domina orasul sa fie teatrul de operatiuni pentru aniversarea de trei decenii a legendarei Sepultura.

Desi afisul concertului asa spune, este impropriu spus ca am asistat la un concert care celebreaza treizeci de ani de la infiintarea trupei fiindca acest eveniment s-a intamplat anul trecut, insa la noi abia acum au ajuns baietii aflati in turneu mondial de ceva luni bune, desi ultima oara fusesera la noi si tot la Arene nu mai departe de luna iunie a anului trecut, in cadrul editiei de vara a festivalului Metalhead Meeting. Sa vedem insa pe puncte ce s-a intamplat marti la Arene intr-un decor vaduvit mult prea devreme si dureros de multe suflete cunoscute si dragi multor oameni aflati acolo.

Trebuie spus din capul locului ca mobilizarea publicului a fost cu totul atipica pentru un concert de acest gen, in sensul ca la trupele din deschidere erau de obicei considerabil mult mai putine persoane decat cele venite pentru formatia-vedeta a serii. Nu asa s-a intamplat insa si de data asta astfel incat cu un sfert de ora inainte de debutul recitalurilor mai bine de jumatate din cort era deja plina si incepea sa bata timid catre trei sferturi din capacitate. Pe la 19:50 a urcat pe scena Andrei Irode care ne-a urat bun venit la imbarcarea pentru cursa 666 si care a folosit gesturi si texte de stewardeza pentru a indica caile de evacuare, incercand in acest mod sa destinda putin atmosfera. A fost de asemenea proiectat pe cele doua ecrane ce flancau scena si un clip de circa doua-trei minute in romana si engleza in care s-a facut instructajul despre cum ar trebui procedat optim si profesionist in cazul unei situatii de urgenta. Acest clip a fost de altfel repetat in fiecare pauza dintre trupe.

Acestea fiind spuse ca introducere, onoarea de a fi cei care deschid seara le-a revenit bucurestenilor de la Hatemode, cei care incheiasera de altfel si ultima seara din Colectiv a Maximum Rock Festival de la mijlocul lui octombrie. Tot de Colectiv avea sa fie legat si destinul liderului si basistului trupei, Catalin Scanteie, aflat acum din fericire in afara oricarui pericol si externat vineri din spital. Deoarece Catalin a insistat ca Hatemode sa-si continue activitatea concertistica si creativa pana la refacerea lui completa si cum cu Scanteie nu te joci (vorba solistului inainte de ultima piesa), trupa a apelat la serviciile lui George Costinescu, om cu suficiente referinte in ale maiestriei pentru a se achita mai mult decat exemplar de o sarcina periculoasa si delicata, si anume aceea de a invata la perfectie in rastimp de doar vreo doua saptamani niste partituri ce-i erau oarecum familiare doar prin urechea profesiei. De aceea recitalul anuntat initial la patruzeci de minute a fost restrans la doar douazeci si cinci si asta a insumat in ordine nicidecum alfabetica Rage Supreme – This Is War – Come And Get Us – Hate On – You re Been Erased, rastimp in care sunt sigur ca Scanteie s-a teleportat cu spiritul de pe patul de spital doar ca sa fie si el partas la multimea care il asteapta sa revina cat mai curand.

O prima pauza, niste reglaje de sunet, niscaiva tehnicieni destoinici misunand pe scena, clipurile educationale pe ecrane de care spuneam mai sus, multi oameni rabufniti afara la tigara, povestiri intretaiate intre ele si 21:00 fix, ora la care a inceput incursiunea clujenilor de la Krepuskul. Tare si cu forta, asta insemnand printre altele “Therapy”, “Awake” sau “The Limits Of Hate”, prilej pentru a descoperi ca s-a inventat cu adevarat si in sfarsit un ardelean foarte furios in persoana lui Andu Anches. Greu de crezut, lesne de trait la fata locului! Cu un solo de tobe la final si un entuziast “pana data viitoare, la revedere”, am purces mai departe in seara.

A urmat o pauza de circa o jumatate de ora, perioada in care lumea si-a gasit de treaba prin cort sau pe afara, care pe la standurile cu bauturi, care pe la tarabele cu tricouri si discuri, care pe afara la o sueta afumata cu fum de tigara. Cortul se umpluse complet si toti asteptau capul de afis al serii. Iar la sase minute fata de scontata ora de 22:00 si intr-o lumina rosie ce invaluia scena, asteptarea le-a fost rasplatita prin ritmurile brutale din “Troops Of Doom”. A urmat mai apoi ceea ce toata lumea se astepta de la un concert aniversar, si anume trecerea prin albumele reprezentative ale trupei, albume care au fost momente de cotitura pentru Sepultura, dar care au si influentat (unele dintre ele) muzica metal de la sfarsitul anilor ’80 si inceputul anilor 90. In rest, despre concert in sine n-ar fi prea multe de spus fiindca am avut parte de putin mai mult de o ora si jumatate de uragan marca Sepultura, cu un Andreas Kisser desavarsit la chitara, cu “bestia” Derreck Green bubuind din voce si dominand scena cu statura sa uriasa, cu Casagrande aducand apocalipsa din tobe si Paulo Jr. zbarnaind frenetic la bass. Bineinteles ca au fost momente de moshpit, n-au lipsit momentele de dialog cu publicul din ce in ce mai infierbantat, au fost si unele momente inedite si amuzante, precum acela dinaintea ultimei piese, cand a fost un solo de tobe care s-a transformat subit si neasteptat in acordurile “Another One Bites The Dust”. A urmat ragetul lui Derreck cu un “Are you ready, Romania?” care a zgaltait intregul cort, inevitabilul “Roots Bloody Roots”, alt moshpit, poza de final cu multimea si toata lumea a plecat la culcare sau la o ultima bere in Fabrica, acolo unde era anuntat un after-party. Ca o ultima mentiune asupra pieselor cantate, a aparut in ziua concertului un setlist care cica fusese trimis de trupa si in care apareau “Policia” si “Orgasmatron” intre “Territory” si “Arise”. N-as putea sa spun daca au fost sau nu, cert este faptul ca eu am plecat la finalul “Territory” din cort pentru niscaiva treburi lumesti si cand m-am intors dupa cateva minute era deja “Arise”.

Evident, si nici ca se putea altcumva ca deh, multi sunt specialisti sau mistuiti de nostalgii si melancolii, deci evident ca s-au auzit voci care se lamentau ca nu mai este Sepultura fratilor Cavalera si ca trupa si-a pierdut farmecul. In fine, bineinteles ca nu mai este ca pe vremea lui Max fiindca el avea o alta abordare si o alta carisma, numai ca au trecut aproape douazeci de ani de cand acesta a plecat si asta este, acum n-o sa stam sa bocim inca douazeci de acum incolo. Sepultura are acum ideea si viziunea ei asupra muzicii metal, o face asa cum stie ea mai bine si se vede treaba ca stie din moment ce este inca pe scena si pe val si oamenii tot scot albume si fac turnee, asa ca zic ca ar fi mai constructiv sa nu mai carcotim atat si sa ne axam pe prezent. Iar prezentul spune ca, intre altele, membrii Sepultura au donat deja de vreo doua saptamani fonduri pentru victimele din Colectiv. Iar vineri au mai facut ceva ce nu poate fi contabilizat altfel decat sufleteste: au pozat cu mesaje de sustinere pentru Max (RockStage), pentru Miluta Flueras si pentru Nelu Brandusan si cu siguranta pentru toti ceilalti afectati. Asta mi se pare mult mai important si mai de apreciat decat eternele dispute sterile ca a plecat X si a venit Y si totul s-a dus de rapa. Macar de-ar fi asa, dar nu este. Parerea mea, care este, pe persoana fizica!

Obiectiv vorbind, se poate spune ca marti a fost o seara de concert impecabil organizata. Mai mult decat atat, indraznesc sa spun ca nu cred sa fi fost vreodata in Romania o organizare mai completa si mai profesionista ca cea de la Arene. Am vazut mult personal calificat sa intervina in situatii de urgenta, au fost pompieri, au fost salvari cu medici si asistente, au fost jandarmi, au fost suficienti membri ai firmei de paza. Si din punct de vedere al accesorizarii organizatorii au fost la inaltime. Pe langa clipul de care spuneam la inceput, ce a fost repetat cu obstinatie in fiecare pauza, pe peretii laterali erau din cinci in cinci metri extinctoare montate pe stalpi si semnalizate cu un soi de lampa cu led rosu pentru a putea fi rapid depistate; de asemenea, la pupitrul de sunet din spatele cortului era un extinctor urias si ma gandesc ca si in fata, langa si in spatele scenei erau asemenea materiale. Singurul aspect asupra caruia as atrage totusi atentia a fost locul rezervat fumatorilor, mutat din gang in spatiul de la iesirea din gang, acolo unde sunt budele ecologice la unele concerte de peste vara. Au fost doar doua corturi sub care, dat fiind ca afara ploua, se ingramadea destula lume. Pe langa asta, agentii de paza masau lumea inspre cort pentru a lasa cale libera dinspre intrare spre cort. Sunt convins ca totul a fost facut cu cele mai bune intentii, insa totusi mi se pare periculos sa ingramadesti unii in altii persoane cu tigara in mana si asta in conditiile in care la un concert rock vin destui pletosi pe langa inevitabilele pletoase. Acesta ar fi singurul aspect care cred ca ar trebui regandit putin, in rest jos palaria pentru organizarea de exceptie.

Subiectiv vorbind, a fost greu, iar motivele sunt binecunoscute. Ma gandesc ca nu am fost singurul care a simtit o apasare in piept si in inima, carora li se pareau nefiresti unele locuri goale din cortul ala. Pentru ca au fost goale, nu lipsa. Eu zic ca ei au fost totusi acolo si poate i-au vazut si altii ca mine. Unii fotografiau, altii se ocupau de sunet, multi stateau cu berea in mana in public si se bucurau de concert. Zambeau si erau fericiti. Uitati-va dupa ei si la concertele viitoare si ii veti vedea acolo, langa voi, o sa dati noroc cu ei si o sa vorbiti despre vrute si nevrute ca pe vremuri. Cu o singura conditie, iar aceasta conditie zice ca ei sa nu fie uitati. Ei si ce a insemnat fiecare prin ceea ce au fost sau au reprezentat.

O sa fie soare din nou, dar niciodata ca altadata.

Setlist Sepultura:

1. Troops of Doom (Morbid Visions – 1986)
2. Kairos (Kairos – 2011)
3. Propaganda (Chaos A.D. – 1993)
4. Breed Apart (Roots – 1996)
5. Inner Self (Beneath The Remains – 1989)
6. Dead Embryonic Cells (Arise – 1991)
7. Convicted In Life (Dante – 2006)
8. Choke (Against – 1998)
9. Cut-Throat (Roots – 1996)
10. Sepultura Under My Skin (New Album – 2016)
11. From The Past Comes the Storms (Schizophrenia – 1987)
12. Territory (Chaos A.D. – 1993)
13. Arise (Arise – 1991)
14. Refuse/Resist (Chaos A.D. – 1993)
Encore
15. Bestial Devastation (Morbid Visions – 1991 reissue)
16. The Vatican (The Mediator Between Head and Hands Must Be the Heart – 2013)
17. Ratamahatta (Roots – 1996)
18. Roots Bloody Roots (Roots – 1996)