The First Time Ever I Saw Your Face, Gregorian la Sala Palatului

49

Se poate ca piese de pop si rock sa fie asternute pe clasicul violoncel? Iata ca ni s-a dovedit ca se poate si tare am impresia ca ni se va demonstra in continuare! Dar cum ar fi ca aceleasi registre muzicale sa fie transpuse in registru bisericesc vechi de mai bine de un mileniu? Ar fi si este foarte corect asa pentru ca au fost de cu mai mult timp inainte.

“Ar fi” pentru ca asta se intampla de prin 1999, atunci cand proiectul izvorat in 1991 dintr-un deja consacrat experiment Enigma si-a dat o benefica resetare si a inceput o poveste frumoasa. “Au fost” pentru ca acest turneu se anunta a fi cantecul de lebada a unei idei care ar mai avea multe de declarat, desi a avut suficient de declamat pana acum.

Orele 19:30 se asterneau linistite peste Sala Palatului ca plapuma peste saltea. La fel de linistita se prezenta si asistenta la intrare. Niste lume adunata, ceva figuri cunoscute de prin mass-media, nimic deosebit in rest. Asa cum era de asteptat si cum toata lumea stia, nici o trupa nu era anuntata in deschidere si a fost foarte bine ca s-a intamplat in acest fel. De altfel, de cine ai fi putut fi acompaniat la un astfel de eveniment?! Eventual de un sobor de popi care sa behaie niste psalmi, dar mai bine sa nu atatam niste imaginatii si sa ne vedem de ale noastre in continuare.

Pe scena trona maiestuoasa o panza inalta cat tavanul cu numele trupei. Lumea, atat cat era ea – nici foarte multa, nici prea deasa – forfotea printre randuri. Sa tot fi fost ora 20:05, adica la cinci minute distanta de la momentul anuntat al debutului, cand s-a trezit un crestin sa aplaude, urmat ca in avion la aterizare de niste razleti entuziasti. Se pare ca indemnul s-a transmis cu puterea gandului fiindca, la cateva secunde zabava, panza de pe scena a inceput a fi animata de fulgere, tunete auditive si stroboscoape pentru a cadea intr-un final izbavitor.

Nu ca as fi avut prea mari emotii in sensul asta, insa prima piesa, cea care deschide de altfel si ultimul album, mi-a confirmat asteptarea ca va urma ceva semet. Iar acest termen nu poate fi explicat in cuvinte decat daca o voi lua punctual cu faptele ce urmeaza. Iar faptele spun ca dupa prima aparitie scenica a avut loc si primul moment de prezentare, in care ni s-a spus ce-au facut si ce-au dres ei de-a lungul celor saptesprezece ani de poveste, cate albume si cate turnee au intreprins si cum, ca o ironie a sortii, se afla pentru prima data la noi la ceea ce urma a fi “the last chapter of The Last Chapter” si asta cam asa este pentru ca noi parem a fi terminus paradis a unui turneu ce si-a trait existenta de trei luni, cam cinci duzini bune de orase si vreo cincisprezece tari. Dar pana atunci cica sa ne relaxam si sa ne bucuram de spectacol si nici ca n-ar fi fost mai binevenit un asemenea indemn fiindca urmeaza imediat adaptarea stilistica a unui binecunoscut slagar U2, ingemanat aproape pe nesimtite cu ceva ce ar fi trebuit sa fie la bis. Aici as deschide prima paranteza si as mentiona ca, potrivit surselor oferite de internet carora destui le-au cazut prada, intre care ma numar si eu, setlistul ar fi trebuit sa se prezinte usor diferit fata de cum a fost luni seara. In primul rand, era preconizat a exista un moment “Kashmir”, insa acesta a disparut si a fost inlocuit de un “One” a acelorasi irlandezi de la U2. Nu ca am fi lasat noi loc de experimente, insa peste tot de-a lungul turneului a fost la fel. In al doilea rand, ar fi trebuit sa fie doua momente de bis, iar cel de-al doilea ar fi trebuit sa cuprinda “Only You” si “Sky And Sand”, intregit de “My Way” ca piesa de outro, insa pana la urma s-a dovedit ca prima piesa a avut soarta pomenita mai sus, iar cea de-a doua a fost alipita unui singur bis, pentru ca Sinatra sa fie pus la pastrare catre, sa speram, o data viitoare in care poate vor reveni pe scena.

Faptele merg mai departe si ne aduc in pragul “Join Me In Death”, iar pe panza din spatele scenei ni se proiecteaza o fereastra in forma de ogiva atat de specifica catedralelor, iar pe incadramentul ei sta cocotata la vreo cinci-sase metri Amelia Brightman, invesmantata cu o rochie pe masura altitudinii si care atarna pana la podea, falfaind usor bratele in ton cu muzica si generand in urma lor aripi de inger si alte prafuri luminoase de stele. Si daca tot venise vorba de lumina, ramanem in acelasi registru si la urmatoarea piesa, unde cei opt calugari se tin tare de niste oglinzi in care pica fascicule din spoturile atarnate deasupra scenei si trimit, sincron sau alandala, reflectii orbitoare catre sala, catre tavan si catre pereti. Nici sala nu se lasa mai prejos si se tine si ea tare cand aplauda in ton cu protagonistii la “Shout”, nu ca pe scena lucrurile ar fi decurs mai calm. Amelia este la tobe in forma de zile mari, patru din cei opt calugari izbesc cu indarjire in niste butoaie, instrumentistii aferenti canta si ei intr-un amalgam ce dadea impresia de sfarsit exploziv de spectacol.

Nici vorba insa de asa ceva ca nici nu incepuse bine. Si a urmat “Cry Softly”, iar aici mi s-a rupt putin filmul si ma simt nevoit sa fac a doua paranteza. Piesa a debutat in mod clasic, adica cu intonatii gregoriene, si nimic nu avea sa prevesteasca aparitia unei staturi plapande care sa lase sala incremenita in scaune. Insa acest lucru s-a intamplat si mi-am incordat privirea pana mi s-au fisurat lentilele ochelarilor sa-mi dau seama daca pe scena este o fata sau un baiat. Pentru ca parea baiat. Si acesta a deschis gura si cu aceasta ocazie s-a dus si falca mea pana la pamant si acolo a ramas pana la sfarsitul piesei, iar noroc cu pauza ce a urmat ca altfel nu mi-o recuperam prea curand de pe jos. “Cry Softly” este oricum ceva ce multora le trezeste amintiri din copilarie fiindca nu avea de ce sa nu treaca de filtrul cenzurii si isi avea locul in radiourile din bucatariile optzeciste, insa ce traiam in momentul ala in sala era dincolo de orice imaginatie. A trebuit sa vina pauza ca sa aflu ca baiatul de pe scena este nimeni altul decat Narcis Iustin Ianau. Cine nu se prea uita la “Romanii au talent”, asa cum am eu bunul obicei, nu avea de unde sa recunoasca acest nume. Cine s-a uitat insa la prima editie, isi aminteste poate de un adolescent de doar saisprezece ani pe vremea aia care lua niste acute de crapa ecranul televizorului si care a pierdut finala doar pentru ca deloc stimatul nostru popor votant de concursuri este habarnist si nu stie cat de rari si de speciali sunt contra-tenorii la nivel planetar, nu doar national.

Ei bine, Narcis a fost cooptat pentru acest turneu de adio si a avut o prestatie uluitoare in unele momente, iar aici mi-as permite sa subliniez piesa deja amintita mai sus, “Caruso”, “Time To Say Goodbye”, “Gloria”, dar si pe partea de final la “Born To Feel Alive”. In rest, si-a vazut de treaba in a-i acompania pe calugari de la pian. Chiar daca, din cauze ce-mi sunt necunoscute, nu a participat chiar la toate concertele – exista pe You Tube imagini de la concertele din martie din Rusia in care partile lui au fost interpretate de Amelia, reiese clar din comentariile de pe internet ca i s-a dus deja buhul si eu chiar sunt convins ca baiatul asta o sa ajunga departe de tot.

In fine, a urmat la 20:50 o binevenita pauza de douazeci de minute menita sa-mi adune cat de cat gandurile explodate dupa “Cry Softly” si falca de pe podea, iar intervalul a fost respectat aproape la secunda, astfel incat la fix 21:10 s-a inundat din nou scena de calugari, iar odata cu ei si sala de fum pentru ca mai urmau si altele. Si iar au fost fapte si momente. Ca acela cand, la “Kiss From A Rose”, Amelia parca levita pe scena fiind urcata cel mai probabil pe un dispozitiv de tip segway fara ghidon. Sau ca acela cand am avut parte de o interpretare “Caruso” a aceluiasi Narcis care a dat din nou peste cap perspectiva tuturor celor din sala. Ori cand la o noua pauza intre piese a venit la vorbitor Chris Tickner, legenda si, practic, stalpul de referinta al trupei, el fiind unicul ce activeaza inca din 1999. Nu inainte de a-i face o elogioasa prezentare lui Narcis, recompensat cu indelungi aplauze cat se poate de indreptatite, ne-a rugat sa trecem si pe standurile cu merchandising din hol si sa cumparam cate ceva fiindca seful este sarac si n-a mai mancat din cauza asta de o saptamana si ar fi bine sa “put a smile on his face”. Iar tot atunci acesta si-a luat in primire un soi de crucifix de care nu s-a mai despartit pana aproape de final, tinandu-se tare mandru de el si chiar amenintandu-si in unele ocazii colegii de scena cu exorcizarea. Sau cand a fost prezentata intreaga trupa, fara a fi omisi cei din echipa tehnica, fara sprijinul carora cele trei luni de turneu nu ar fi fost posibile si care cica au fost de-a dreptul minunati. Trebuie amintit neaparat si intensul solo la tobe de la “Hell’s Bells” care a incantat vizibil audienta. Si a mai fost momentul extrem de bine gandit al incheierii trunchiului de baza a concertului, atunci cand calugarii au coborat printre spectatori ca pentru un ultim ramas bun concretizat insa pe scena mai apoi cu la fel de sugestivul “Time To Say Goodbye” cu acelasi Narcis in mare forma.

Pauza deloc publicitara de cateva minute in care nimeni din sala nu s-a lasat dus si tot ansamblul gregorian revine in forta pentru inca un portpuriu de circa douazeci de minute in care s-au evidentiat ogivele animate cu imagini de copii din zonele de conflict de la “Moment Of Peace”, ori chitarile reci ale calugarilor de la “Hymn” ce au fost intoarse la finalul piesei pentru a developa un “THANK YOU” fluorescent, ori voia buna de pe ultimele doua bucati muzicale, cand orice fel de sobrietate monahala a fost lasata in dorul lelii si s-a topait pe scena ca pe vremuri la “Feriti-va de magarus!”. Totul a culminat cu un dans pe pasi sacadati tip “I Cant Dance”, aureolat de niste sarje cu siroaie de confetti ce au acoperit cerul Salii Palatului si, inevitabil, crestetele celor din sala. O ultima insiruire pe scena a calugarilor, acompaniati de Amelia, Narcis, ceilalti instrumentisti, dar si de creierul Gregorian, Frank Peterson, cateva reverente in fata publicului si astfel a intrat in istorie pe o perioada nederminata un proiect ce si-a dovedit obstescul succes de-a lungul anilor.

Ca niste scurte observatii de final, cred ca trebuie mentionat ca din regia spectacolului de la noi a lipsit ceva si ma refer mai exact la momentul solo-ului de la “Hells Bells”, cand tobarul ar fi trebuit in mod normal sa aiba varful betelor in flacari si sa faca flame din cand in cand. De asemenea, mai existau momente in concert in care s-ar fi dat cu artificii din tuburi sau calugarii s-ar fi plimbat cu torte pe scena, insa la noi s-a sarit peste aceste momente din cauze care nu mai trebuiesc detaliate fiindca tin mai degraba de emotional decat de profesional pentru ca efectele pirotehnice ar fi fost cu siguranta regizate de niste profesionisti din echipa tehnica care si-ar fi luat toate elementele de precautie.

In al doilea rand, si aici raman tot in aria de mizanscena, nu am putut sa nu remarc cat de bine este pus in scena intreg spectacolul. Regie perfecta a pasilor si miscarilor in functie de moment, schimbari de directie trase la indigo, linii ale pasilor si intrepatrunderi ale liniilor, reveniri sau repozitionari pe scena, capetele calugarilor plecate in glugile togilor atunci cand instrumentistii sau Amelia sau Narcis aveau cuvantul, capete ridicate la unison pe partea de cantat, schimbari de directie in unghiuri drepte, miscari calculate la secunda si gest.

Este clar ca toate astea au fost repetate la nesfarsit pana le-au intrat in sange si in reflex protagonistilor, insa si mai clar este ca ar fi interesant de aflat cam cate sute de ore de munca si de viziune i-au trebuit lui Peterson pentru a ajunge la rezultatul finit.

In al treilea rand, a trebuit sa constat consternat cat de putina lume si-a arata interesul pentru un asemenea gen de spectacol. Doar jos a fost lume si nici acolo n-a fost cu adevarat plin, iar scaunele de sus au inceput sa se umple timid abia dupa pauza. Ce rusine incomensurabila si asurzitoare! Este incredibil ca o asemenea trupa sa vina pentru prima oara la noi, sa mai fie si turneul de adio sau cel putin asa sa stea treaba in asemenea moment si tu, potential beneficiar al unui asemenea recital, sa stai si sa motai in front ca granicerul sovietic in foisorul de pe malul Prutului. Pierderea si regretul ar trebui sa atarne ca o piatra de moara la gatul celor care luni seara n-au crezut de cuviinta ca ar fi bine sa fie prezenti la Sala Palatului. Respectam insa specificul originar al muzicii si speram ca totusi acesti nefericiti sa se mantuiasca si sa se lecuiasca la un moment dat de aceasta anatema ce va pluti necrutator peste toata existenta lor melomana.

Luni seara ni s-a spus ca saptesprezece ani inseamna un drum lung si ca ei au obosit si ca deocamdata vor sa se odihneasca. Si ni s-a mai spus ca nu se stie ce rezerva viitorul. Pai noua nu ne ramane decat speranta ca accentul va fi pus pe acel “deocamdata”.

Setlist concert Gregorian la Sala Palatului:

1. Masters Of Chant (Masters Of Chant X: The Final Chapter – 2015)
2. I Still Havent Found What Im Looking For (Cover U2) – (The Best Of Gregorian Chants – 2005) + Only You (Cover Yazoo) – (Masters Of Chant Chapter III – 2002)
3. Stay (Cover Hurts) – (Masters Of Chant 9 – 2013)
4. Join Me In Death (Cover HIM) – (Masters Of Chant Chapter III – 2002)
5. Lady In Black (Cover Uriah Heep) – (Masters Of Chant Chapter V)
6. Meadows Of Heaven (Cover Nightwish) – (Masters Of Chant Chapter VII – 2009)
7. Now We Are Free (Cover Hans Zimmer&Lisa Gerrard – The Gladiator OST) – (Masters Of Chant 9 – 2013)
8. Strong (Cover London Grammar) – (Masters Of Chant X: The Final Chapter – 2015)
9. Shout (Cover Tears for Fears) – (Masters Of Chant X: The Final Chapter – 2015)
10. Cry Softly (Cover Secret Service) – (Masters Of Chant X: The Final Chapter – 2015)

Pauza
11. Hurt (Cover Nine Inch Nails) – (The Dark Side – 2004)
12. The Raven (Cover The Alan Parsons Project) – (The Dark Side – 2004)
13. Kiss From A Rose (Cover Seal) – (Epic Chants – 2012)
14. Crying In The Rain (Cover The Everly Brothers) – (Masters Of Chant Chapter VI – 2007)
15. Caruso (Cover Lucio Dalla) – Narcis
16. One (Cover U2) – (Masters Of Chant Chapter VII – 2009)
17. World Without End (Epic Chants – 2012)
18. Born To Feel Alive (Cover Unheilig) – (The Dark Side Of The Chant – 2010)
19. Hells Bells (Cover AC/DC) – (The Dark Side Of The Chant – 2010)
20. In My Life / Crazy Crazy Nights / Good Night, Companions (Cover The Beatles / KISS / Medley) – (Masters Of Chant X: The Final Chapter – 2015 / Best Of 1990-2010 – 2011 / Masters Of Chant X: The Final Chapter – 2015)
21. Time To Say Goodbye (Cover Sarah Brightman&Andrea Bocelli) – (Masters Of Chant X: The Final Chapter – 2015)

Encore:
22. Gloria (Masters Of Chant 9 – 2013)
23. Moment Of Peace (Masters Of Chant Chapter II – 2001)
24. Hymn (Cover Barclay James Harvest) – (Masters Of Chant Chapter II – 2001)
25. Just For You (Cover Lionel Richie) – (Masters Of Chant X: The Final Chapter – 2015)
26. Sky And Sand (Cover Paul Kalkbrenner) – (Epic Chants – 2012)