Data trecuta l-am vazut pe Steve Vai la Sala Palatului. Nu stiu nici in ziua de azi daca am ramas impresionat macar muzical, pentru ca de show am scris la acea vreme. Asa ca mi-am luat inima-n dinti si am plecat spre Arenele Romane unde ni se promitea, macar la prima vedere, o cu totul alta maturitate a spectacolului.
Deschiderea a apartinut trupei Publika. Cu un solist vocal care din punctul meu de vedere se chinuia vizibil, prin interpretare si prestanta, sa ne aminteasca de o combinatie formata din Bono, Michael Hutchence si Ian Astbury, si cu un setlist cumva interesant, as spune ca Publika nu a avut nicio legatura cu ceea ce urma sa se intample pe scena. Despre asta oricum am mai vorbit, o sa mai treaca apa pe Dambovita pana ne vom dumiri cum sa alegem ceea ce poarta numele de “opening act”. In plus, Publika a anuntat ca dedica una dintre piese victimelor accidentului din Muntenegru, moment fara nicio logica in cadrul concertului. Din punctul meu de vedere s-au inscris perfect in exacerbarea mediatica in care a fost transformata drama unor familii si din care, iata, Publika nu si-a dorit sa lipseasca.
Ceea ce a urmat a depasit insa ceea ce lasam in urma. Pe scena au urcat patru domnisoare, simpatice la o adica, adunate sub denumirea de Cvartetul Hypnotique. La prima vedere, o alegere normala, dat fiind ca fetele se apropiau de ceea ce ar fi urmat sa primim de la Steve Vai si Evolution Tempo Orchestra. Ei bine, am primit suficiente stiluri muzicale camuflate sub corzile clasice ale viorilor din dotare. Doar ca, din punctul meu de vedere, le-am primit sub forma de playback. Nu am fost singurul care s-a uitat banuitor spre scena si care s-a intrebat daca intr-adevar fatucile respective presteaza live. Si ne-am pus intrebarea asta pana la finalul recitalului, care ne-a lasat cu un gust amar si, macar pe unii dintre noi, cu aproape siguranta faptului ca am primit o portie de muzica de pe banda.
Si a sosit Steve Vai. Si orice ati spune, n-am ramas nici acum profund impresionat. Desigur, subtilitatea si virtuozitatea muzicala nu ii pot fi contestate. Din nefericire, in afara unei tehnici aproape nepamantene si a unei prezente scenice care de data aceasta a evitat kitsch-ul de data trecuta, Steve Vai nu mi-a transmis mai nimic. Am fost mult mai multumit, sufleteste vorbind, de prestatia celor de la Evolution Tempo Orchestra, imbatabili si transformand viziunea lui Steve Vai in ceva ce poate fi considerat “digerabil”. Altfel, nu mai apreciez sub nici o forma chitaristii care marsaluiesc in solo-uri imposibile si viziuni alternative doar de dragul de a ne arata la ce nivel au ajuns. Steve Vai si-a pierdut sufletul si am dubii serioase ca-l va mai putea aduce vreodata inapoi. Am dubii serioase ca Steve Vai isi doreste, de fapt, altceva si tocmai de aceea trag concluzia ca lucrurile nu se vor schimba usor. Ca o comparatie, la concertul lui Joe Satriani nu stiai cum sa faci pentru ca omul sa mai stea pe scena si sa mai cante macar o piesa, asta ca sa nu mai vorbesc despre prezenta lui Satriani, simpla, pe alocuri chiar sobra. Ca doar venise sa cante la chitara, nu sa faca baletul pe care l-a invatat Vai de la Mikhail Baryshnikov. Altfel, am avut parte cam de tot ce se putea din repertoriul lui Steve Vai, ceea ce pare ca a multumit o mare parte din public.
Trecand peste asta, asa cum am spus, a fost de apreciat replica pe care a dat-o orchestra condusa de George Natsis. Practic, pentru mine aceasta a fost adevarata atractie a serii, la fel cum am fost extrem de curios sa vad cum se descurca Orchestra Simfonica Bucuresti alaturi de Mike Terrana si Tarja Turunen. Si iata ca avem instrumentisti formidabili si suflete care ard pentru muzica, lucruri traduse in colaborari cu unele dintre cele mai mari nume din industria muzicala. Le urez, din punctul meu de vedere, cat mai multe momente de acest gen. Le folosesc lor, in primul rand, si ne folosesc noua, care putem invata ca in tara aceasta nu toate lucrurile sunt ce acelea pe care le vedem pe ecranele televiziunilor de “stiri”.
Despre organizare nu am foarte multe de spus. A fost, in cea mai mare parte, bine pusa la punct. Nu foarte decente au fost preturile, dar ne-am obisnuit deja sa vedem ca se considera ca Romania este o tara extrem de bogata, iar banii dati pe un pahar de bere indoita cu apa sa ajunga sa frizeze ridicolul. Ploaia a mai stricat din socotelile organizatorilor care, dupa cate persoane am vazut la fata locului, ar fi putut oricum sa iasa si mai bine, dar una peste alta as spune ca pentru un colectionar de concerte sau pentru un fan al lui Steve Vai, a fost cumva perfecta.
