Ultimul concert din Romania al trupei Scorpions si printre ultimele concerte din cariera de 46 de ani a nemtilor a fost gazduit de Zona Arena, spre incantarea a peste 20.000 de spectatori dornici sa ii vada pentru ultima data pe cei care le-au zguduit copilaria, adolescenta si – de ce nu? – maturitatea.
In deschidere au cantat mai intai Christian Becker & Avenue, un proiect nou ce s-a prezentat cu o serie de coveruri precum “In The Shadows” a finlandezilor de la The Rasmus, “Supergirl” de la Reamonn sau “Use Somebody” de la Kings Of Leon. Nu au sunat rau deloc, insa poate ca o trupa de coveruri ar fi fost mai potrivita cu o alta ocazie, nu in deschiderea unui concert dintr-un turneu de retragere.
Au urmat Trooper care, pe langa “Vant Calator”, “Nu Mai Conteaza”, “Solii turci” si nelipsitul “Tari Ca Muntii”, urmand precedentul creat de cei dinaintea lor, si-au incercat norocul cu un cover dupa “I Want To Break Free”, insa Trooper nu sunt Queen si nici Queen nu sunt Trooper. Pe scurt, nu le-a iesit. In rest, Trooper a fost cum dintotdeauna stim, nimic nou dar pastrandu-si locul in sufletul fanilor. Am auzit chiar comentarii de genul: “Mi-as lua bilet la Scorpions fie si numai ca sa-i vad pe Trooper.”, ceea ce demonstreaza faptul ca admiratorii lor exista in numar mare, confirmandu-le pozitia pe scena rock din Romania. De asemenea, vor adauga in curand carierei lor si aparitia la festivalul Rock The City, alaturi de nume grele precum Papa Roach, Whitesnake sau Judas Priest.
Si am ajuns, in sfarsit, si la ai nostri Scorpions, carora le vom duce dorul, cu siguranta! Punctualitatea nemteasca si-a spus cuvantul in ceea ce priveste seara de 9 iunie 2011, asa incat concertul a inceput la 8 fix, asa cum fusese stabilit, si fara niciun minut intarziere! “Sting In The Tail” a deschis reprezentatia si, la intrarea pe scena a trupetilor, parerea unanima a celor din public a fost ca, pentru varsta respectabila pe care o au, arata cel putin la fel de respectabil. Ai zice ca niste artisti din lumea rock ar fi indreptatiti sa isi arate varsta, luand in considerarea viata tumultoasa pe care o duc, dar parca peste unii dintre ei anii trec altfel. Energia de care au dat dovada Klaus Meine, Rudolf Schenker, Matthias Jabs, James Kottak si Pawel Maciwoda o depaseste lejer pe cea a multor tineri din ziua de astazi. Au urmat “Make It Real ” si “Bad Boys Running Wild”, “The Zoo”, si “Loving You Sunday Morning”, pe durata carora Klaus Meine a lasat publicul sa cante cat de mult a putut. Se citea pe fata lui placerea de a imparti acele momente cu publicul venit sa ii asculte. Piesa “Send Me An Angel” a fost cantata in memoria unui prieten drag al trupei si am avut parte de un moment marcat de solemnitate. Lucrurile si-au reluat cursul o data cu piesa “Holiday”, mai rar auzita in concertele lor de pana acum. Au mai urmat “Tease Me, Please Me” si “Dynamite”, iar apoi am fost martorii unui moment de-a dreptul minunat, marca Scorpions: solo-ul de tobe al lui James Kottak, dublat de imagini care lamureau copertele albumelor lansate de-a lungul anilor si care aminteau de unele momente din istoria trupei. Insa solo-ul in sine, care a durat minute bune, a reusit sa ii impresioneze pana in maduva oaselor chiar si pe cei mai sceptici din fire. Kottak a tinut sa ne dedice trei cuvinte pe care le avea imprimate si pe tricou, inainte de a-l scoate: “YOU KICK ASS!”. Ramas singur pe scena, bateristul a reusit sa o umple cu o naturalete desavarsita, asa incat nici nu ne-am dat seama ca ceilalti au iesit pentru scurt timp, pana cand nu i-am vazut intorcandu-se in forta, cu piesa “Blackout”. Am avut parte si de un solo de chitara din partea lui Matthias Jabs, mult mai scurt decat cel al colegului sau, insa de care ne-am bucurat atat cat a durat. Dupa “Big City Nights”, pe scena a urcat un steag al Romaniei, cadou care s-a nimerit la fix, mai ales ca Meine ne-a salutat si ne-a multumit de mai multe ori in romana, lucru intotdeauna apreciat la noi, indiferent de persoana de la care vine.
La sfarsit au fost lasate piesele cele mai iubite si mai asteptate: “Send Me An Angel” si “Wind Of Change”, iar dupa “When The Smoke Is Going Down” si-au luat la revedere de la noi, incheind seara intr-un mod superb si intr-o atmosfera prieteneasca, informala. La “Wind Of Change” am vazut lacrimi in ochii catorva persoane din jur. Lacrimi de tristetea despartirii de niste prieteni vechi, lacrimi de amintiri aduse de piesa asta superba…Au fost momente in care ma uitam in alta parte decat la scena si in care auzeam exact vocea de pe casetele vechi pe care le ascultam cand eram mica; nu am sesizat nicio diferenta. Parca toti au inghetat in timp, vocea era aceeasi, instrumentele sunau la fel, eram in camera mea si ascultam o caseta. Bineinteles, metafora se opreste aici deoarece calitatea sunetului a fost de la foarte buna in sus, in mare parte si datorita sunetistului care, intamplator, isi sarbatorea ziua de nastere chiar atunci. Chiar am fost indemnati sa ii cantam “Happy Birthday!” omului care, de ani de zile, a avut grija ca Scorpions sa se auda impecabil.
Cat despre organizare, desi primul lucru pe care l-am auzit cand am iesit de acolo a fost “Frate, ce organizare varza!”, tin sa contrazic cu vehementa aceasta parere, mai ales cand vine de la niste oameni care au citit ora 20.00 pe bilet si care au ajuns la 20.10, puhoi, plangandu-se ca nu au loc sa intre si ca se imbulzesc. Accesul s-a facut foarte devreme comparativ cu alte concerte de la Zone Arena, iar echipa care a lucrat cu publicul (care, sa nu uitam, a numarat peste 20000 de persoane!) a fost la inaltime, facand fata cu brio multimii. Nu am auzit plangeri din partea celor care au binevoit sa ajunga mai devreme, asa cum este normal la un concert al unei trupe pe care pretinzi ca o agreezi, fapt care imi confirma inca o data deficitul de educatie al romanilor cel putin in acest sector, al artei.
In rest, asteptam ultimul album al scorpionilor, care se preconizeaza a fi lansat undeva la inceputul lui 2012, un suvenir valoros pentru cei ce au fost alaturi de ei atata vreme.
