Pesimistii au capotat din start atunci cand ziua de sambata a fost asociata pe nedrept cu data in care a picat. Optimistii nici nu s-au sinchisit de asemenea carcoteli babesti si si-au vazut de ale lor sperante. Avea sa urmeze ultimul concert Deep Purple in Romania, iar daca nici asta nu este motiv de asteptare infrigurata, atunci putine altele mai sunt asemenea.

Nu ca ar fi avut cineva cine stie ce asteptari ca va fi un spectacol exploziv si ca absolut toti participantii vor pleca dusi cu targa in urma prestatiei flamboaiante de pe scena, insa in fata unui asemenea blazon este indicat sa te inclini si sa permiti istoriei luxul de a te coplesi mai mult decat iti ingaduie clipa efemera si volatila a faptului prezent.

Nu are rost sa introduc trupa pentru ca as pierde timpul, orice sugar stie despre cine este vorba, dar ar avea rost sa notez amanuntul ca acest, cica, ultim turneu a debutat atipic fata de cum eram obisnuiti in sensul ca Bucurestiul a fost punctul de pornire, urmand sa se mai invarteasca cateva zile prin Balcani, pentru ca mai apoi sa o ia inspre Europa Centrala si Occidentala pret de circa o luna si jumatate. Pauza de cinci saptamani, apoi inca aproape o luna pe continentul nord-american, apoi iarasi aproape doua luni de tras sufletul, pentru ca totul sa se incheie in nordul Europei si in tinuturile britanice dupa mai bine de sase luni si o saptamana de la debutul turneului. Am insirat tot acest calendar pentru ca practica turneelor de pana acum avea tendinta predilecta ca sensul traseului sa fie invers. In fine, sa nu mai discutam discutii si sa vedem cu ce am avut de fapt de a face sambata seara.

Ajuns la ora 19:00 in preajma imprejurimilor, am putut sa aud din strada ca cei de la Trooper deja isi incepusera recitalul si erau in plin avant, deci mi-am zis eu in capul mintii ca 18:50 fusese respectat drept momentul anuntat de incepere a ostilitatilor. Numai ca, desi ma propulsam eu insumi cu acelasi avant patriotic catre intrare, aveam sa constat acolo ca niste mici incurcaturi organizatorice imi barau drumul. Nu a fost nici o problema pana la urma, totul s-a lamurit intr-un final, insa s-a intamplat abia dupa sfarsitul reprezentatiei targovistenilor. Coplesit de emotii fiind si in acerbe trepidatii lesne de inteles, am reusit totusi sa-mi pastrez un autohton sange rece miticesc si sa surprind auditiv de dincolo de gard ca au incheiat cu o versiune proprie a piesei “Nunta” a celor de la Phoenix si ca au cerut oamenilor permisiunea de a face traditionala poza cu publicul in spate. Mai multe nu am ce sa relatez din miezul evenimentelor pentru ca nu am fost prezent.

Depasind de acum cu succes cerbicia portilor, am putut sa constat destul de lesne ca inauntru era deja destula lume pentru o ora inca destul de frageda, probabil si lejeritatea unei zile de sambata contribuind la asta. Si poate ca ar fi fost si mai acuta senzatia de prezenta daca multi nu ar fi fost insirati la niste cozi babane la casele de jetoane. In sfarsit, trece jumatatea de ora prevazuta in program si intra la minut canadienii de la Monster Truck, trupa infiintata nu mai departe de 2009, dar care a apucat sa-si creeze in scurtul rastimp o baza destul de entuziasta de fani peste ocean. Asta pentru ca ei sunt canadieni si acolo sunt mult mai usor de atins ca prezenta muzicala. Nu stiu cati dintre cei prezenti la Romexpo aveau habar de ei, pentru mine au fost o noutate, insa una placuta fiindca repertoriul lor vine cu un hard-rock clar influentat de ceea ce in urma cu aproape jumatate de secol in urma era doar in faza de pionierat. Piese ca “Old Train”, “Seven Seas Blues”, “Shes A Witch”, “Sweet Mountain River” sau “Dont Tell Me How To Live” au constituit scheletul partial a aproape patruzeci de minute incheiate cu ineluctabilul “Are you ready for Deep Purple?!”.

Si se pare ca mai toti erau pregatiti fiindca pe la 20:45 apare pe panza din spatele scenei clasica imagine cu fetele membrilor trupei incastrate in Rushmore, insa nu cea clasica de pe coperta “Deep Purple In Rock” din 1970, ci cea actualizata prezentului. Unii nu mai sunt de mult timp in trupa, cineva nu mai este deloc, vremurile au trecut si realitatea a schimbat destule in tot noianul asta de ani. Trecand peste asta, momentul este intampinat cu urale, deci era clar ca oamenii se infatisau mai mult decat pregatiti. La fel de pregatit eram si eu, numai ca natura corpului omenesc are felul ei pervers de a-si cere tributul de golire si eventuala reincarcare. Zis si facut, numai ca la fata acelui loc discret erau deja prezente cateva zeci de persoane frematande. Una peste alta, cert este ca ora 21:00, la brat cu momentul de intro, au zgaltait temeinic peretii budei ecologice in care cu succes razbisem.

Despre detalii organizatorice, pentru ca despre asta este vorba pana la urma, as face o mica acolada aici si as oferi sfarsitul amfitrionilor de sambata. Cu inerentele mici sincope, totul s-a desfasurat in general normal, poate cu exceptia numarului mic de case de jetoane si a aglomeratiei de la toalete. Insa si astea au fost cu dus si intors pentru ca pe parcurs cozile s-au micsorat pana la a disparea complet, iar la toalete am inteles de la altii ca au fost si momente cand batea vantul. Asta este situatia, se pare ca n-am calcat in ce trebuie si am fost suficient de ghinionist incat sa ajung acolo doar cand era ambuteiaj.

Revenind la seara de sambata, ceea ce a urmat poate fi usor deslusit si inteles din ceea ce am insirat la final, iar fiecare poate sa-si faca o impresie, pozitiva sau nu, despre cum au decurs lucrurile. As prefera insa mai degraba sa punctez anumite momente specifice decat sa fac relatare minut cu minut ca la fotbal. Nu era nici cazul, nici locul, desi fix in acele momente se intamplau chestii spectaculoase si istorice pe anumite stadioane.

Desigur ca au fost omise piese pe care multi le asteptau cu sufletul la gura, insa acestea fie fac parte de pe albumele in care Gillan deja nu mai era la voce, fie apartineau unor vremuri mai tulburi din perioada de aur a trupei, fie ar fi fost acum prea greu de interpretat intr-o maniera onorabila. Luati, la alegere pe indelete sau la gramada spontana, “Soldier Of Fortune”, “Mistreated”, “Child In Time”, “Burn” sau “When A Blind Man Cries” si se va vedea ca sunt indeplinite, intr-o masura sau alta, conditiile respective! Cu siguranta au observat multi ca Ian parea ca citeste versurile pieselor de pe un prompter aflat pe scena, poate chiar asa a facut, dar cui ii pasa?! Mai demn de amintit mi se pare entuziasmul cu care un om vizibil trecut de 60 de ani topaia si dansa fericit pe “Black Night”. Mult mai important mi se pare ca “Smoke On The Water”, piesa de maxima referinta, dar de care sunt satul ca de mere acre in mod normal, este cu totul alta mancare de peste in varianta live, iar varianta live este produsul unor oameni care au trecut peste niste varste si poate nu i-ai mai crede in stare sa emane asemenea energii. Ei bine, inca pot! Demn de luat in seama si de notat mi s-au parut si momentele in care, la pasajele instrumentale, Gillan parasea scena pentru a se intretine cu cate un membru al echipei tehnice, pentru a mai trage o gura de apa, pentru a se recupera sau, mai degraba si pur si simplu, pentru a le lasa prim-planul colegilor. Si nu as incheia, desi as putea-o face, fara a mentiona momentul in care la acel solo la clape a intervenit si “Rapsodia Romana”. Nu conteaza ca fix atunci eram din nou la coada la buda, ci mult mai interesant mi s-ar parea de urmarit daca in fiecare tara de parcursul turneului lor vor insera si astfel de momente specifice locului. A nu se uita ca regretatul Jon Lord era un adept inrait al muzicii clasice, poate ca asta este si un omagiu adus amintirii lui!

Finalul a venit implacabil dupa aproape o ora si trei sferturi de minute cu “Youve been great. We love you. Bye bye!”. Cu ce am ramas dupa asta? Greu de spus. Pe de-o parte, cu regretul ca a fost ultima data cand i-am vazut, desi in viata fiecaruia vine acel moment in care trebuie sau, mai bine spus, este bine sa se retraga. Pe de alta parte, exista o paranteza lasata deschisa de Ian Paice intr-un interviu acordat la sfarsitul anului trecut: “We havent made any hard, fast plans, but it becomes obvious that you cannot tour the same way you did when you were 21. It becomes more and more difficult. People have other things in their lives, which take time. But never say never.”. Ca simplu fan sau ca nostalgic venerabil, este greu sa te imparti intre ratiune si inima si sa decizi cum este mai bine pentru altul, desi cel mai corect ar fi sa nu stabilesti tu de ce mai este in stare celalalt si sa-l lasi pe el sa-si asume actiunile. Ca intotdeauna, timpul le va aranja pe toate si ne va lumina asupra a ceea ce va urma.

Setlist concert Deep Purple la Romexpo:

1. Time For Bedlam (inFinite – 2017)
2. Fireball (Fireball – 1971)
3. Bloodsucker (Deep Purple In Rock – 1970)
4. Strange Kind Of Woman (Single Release – 1971)
5. Johnnys Band (inFinite – 2017)
6. Uncommon Man (Now What?! – 2013)
7. The Surprising (inFinite – 2017)
8. Lazy (Machine Head – 1972)
9. Birds Of Prey (inFinite – 2017)
10. Hell To Pay (Now What?! – 2013)
11. Keyboard Solo + Rapsodia Romana (George Enescu)
12. Perfect Strangers (Perfect Strangers – 1984)
13. Space Truckin (Machine Head – 1972)
14. Smoke On The Water (Machine Head – 1972)

Encore
15. Highway Star (Machine Head – 1972)
16. Hush (Joe South cover) (Shades Of Deep Purple – 1968)
17. Bass Solo
18. Black Night (Single Release – 1970)