Ziua 3 – The Future Belongs To The Brave
Fata de vineri, sambata vremea incepea sa se dea pe brazda cat de cat si nu mai ameninta nervii oamenilor. Conditii excelente deci pentru o noua zi de concerte, mai ales ca era ziua dedicata capetelor de afis ale festivalului. De data asta nu s-a mai intarziat decat cu cinci minute pentru ca si accesul s-a produs cu o oarescare intarziere, insa a surprins altceva. Prima trupa trebuia sa fie Archer, urmata de Harlott, insa, din motive ramase incerte, s-a facut rocada. Pacat pentru cei care n-au mai apucat sa-i vada pe australieni fiindca au pierdut douazeci si cinci de minute de recital extrem de placut fiindca oamenii suna foarte bine. S-au consolat insa cu americanii de la Archer care au beneficiat de un sunet net imbunatatit fata de trupele de vineri. Mai mult decat atat, nu stiu daca era din cauza ca surzisem in seara precedenta sau nu, dar de data asta mi s-a parut ca sunetul este putin cam infundat, insa clar preferabil celuilalt.
Dupa cum spuneam la inceput, festivalul a fost impartit astfel incat trupele romanesti si straine sa aiba fiecare zilele si locatiile lor distincte. Intre formatiile straine s-au strecurat si compatriotii nostri de la Kistvaen care au bagat in depresie tot cortul cu muzica lor sumbra. Serios vorbind, ei au oferit publicului un recital de aproape patruzeci de minute de black-metal din care nu puteau lipsi piese de pe ultimul material discografic aparut anul trecut si intitulat “Desolate Ways”, iar “Ectasy” sau “…of Flesh” ar fi doar doua exemple. In plus, ei au beneficiat si de numarul in crestere al oamenilor care ajunsesera sa umple cam jumatate de cort, desi inca erau usor rasfirati la acea ora.
Au urmat cei mai preferati islandezi din lume, si anume Skalmold, pentru a doua oara la noi pe anul asta, dupa ce in februarie prestasera la club Colectiv in deschidere la Eluveitie. Cred ca au fost singurii sau printre putinele trupe care si-au respectat la secunda intervalul orar alocat, astfel incat au urcat pe scena fix la 21:15 dupa un intro de doua minute si au coborat de pe aceeasi scena fix la 22:05. Nu ca celelalte trupe nu s-ar fi tinut de cat trebuiau sa cante, insa anumite detalii tehnice deja mentionate le-au dat putin peste cap programul. Revenind la Skalmold, nu m-au dezamagit nici de data asta si si si-au vazut de treaba asa cum stiu ei mai bine, astfel incat nu de putine ori veselia folk-metal asezonata cu riff-uri agresive de chitara au facut sa se scuture cu frenezie multe capete dotate cu plete sau nu, asta in conditiile in care este deja un fapt cunoscut ca ei canta exclusiv in limba materna si nimeni nu intelege absolut nimic din ce zic ei acolo. Un sprijin in plus l-au primit si de la publicul care deja se stansese intr-un numar comparabil celui din seara precedenta de la Epica, astfel incat la acea ora cam 75% din cort era plin in conditiile in care erau destui afara iesiti sa fumeze.
Deatherii greci de la SepticFlesh nu erau pentru prima oara in Bucuresti sau in Romania. Ultima data avusesem ocazia sa-i vad in noiembrie 2011 in deschidere la Amon Amarth, insa cei care au fost acolo poate isi amintesc cum s-a stat pe la porti de au cantat saracii oameni doar in fata a vreo douazeci de oameni care apucasera sa intre. De data asta a fost insa cu totul alta mancare de peste, mai ales ca pentru multi din cei aflati acolo ei erau principala atractie a festivalului, astfel incat putin dupa ora 22:30 s-a putut auzi al lor intro si a inceput dezmatul cu mosh-pit in dese randuri. In fine, dezmatul s-a amanat o idee pentru ca in primele secunde nu s-a auzit deloc vocea in microfon, dupa care a explodat pentru urmatoarea ora. Cum ei sunt in turneu mondial de promovare a ultimului lor album lansat in vara anului trecut (“Titan”), a parut just si firesc ca o serie importanta din setlist sa-i fie alocata acestuia, insa asta n-a insemnat ca au lipsit piese de rezistenta ca “Anubis”, “Pyramid God” sau “Persepolis”, pe aceasta din urma producandu-se si un wall of death regizat ca de obicei de pe scena. Au revenit fiindca au fost solicitati intens pentru un bis de inca doua piese, recitalul lor incheindu-se asa cum a inceput, adica tot cu o piesa de pe ultimul material discografic.
Setlist concert SepticFlesh la Maximum Rock Festival 2015:
1. War In Heaven (Titan – 2014)
2. Communion (Communion – 2008)
3. Order Of Dracul (Titan – 2014)
4. Pyramid God (The Great Mass – 2011)
5. Titan (Titan – 2014)
6. Prototype (Titan – 2014)
7. The Vampire From Nazareth (The Great Mass – 2011)
8. Dogma (Titan – 2014)
9. Lovecrafts Death (Communion – 2008)
10. Persepolis (Communion – 2008)
Encore
11. Anubis (Communion – 2008)
12. Prometheus (Titan – 2014)
Annihilator chiar nu cred ca mai necesita vreo prezentare, desi cred ca sunt trupa cu cele mai dese schimbari de componenta din istoria omenirii, nu mai putin de treizeci si cinci de membri perindandu-se in mai bine de treizeci de ani in componenta sa. Singura borna de neclintit de-a lungul deceniilor a ramas unul dintre cei doi fondatori, Jeff Waters pe numele sau, care este un fel de Jean Vladoiu, adica el centreaza si tot el da cu capul pentru ca face cam de toate in trupa asta.
Ca sa revenim la seara de sambata si sa nu ne pierdem in prea multe detalii, trebuie spus ca si Annihilator a preluat moda existenta de ani buni la marile formatii, si anume sa preia pentru deschiderea recitalului o piesa a unei alte mari formatii. Canadienii se pare ca s-au fixat pe Scorpions, astfel incat la doar un sfert de ora dupa miezul noptii s-a putut auzi in difuzoare “Rock You Like A Hurricane” pe post de intro. Dupa cinci minute de asteptare febrila au urcat pe scena cei care au fost capul de afis al festivalului, zic eu meritat din punct de vedere al vechimii, al istoriei, al contributiei la ce inseamna muzica metal si lista poate continua mult si bine. Putin surprinzator, desi acest aspect era stiut de cei ce consultasera setlisturile anterioare, a fost ca au inceput direct cu “King Of The Kill”, poate cel mai mediatizat produs al lor. Spun ca a fost surprinzator fiindca trupele au obiceiul sa impinga astfel de piese catre sfarsitul concertului, insa totul tine pana la urma de politica fiecaruia. Multimea era deja euforica, greu de spus daca din cauza incantarii sau a berii, dar asa era. Au tinut-o apoi langa vreme de aproape o ora si patruzeci de minute prin multe din albumele trupei si au avut si de unde sa aleaga. Daca in ziua precedenta vedeta a fost acea Andreea, de data asta un anume Dragos isi serba ziua de nastere si si-a primit drept cadou piesa “Never, Neverland” ce i-a fost dedicata. Poate si din cauza oboselii acumulate in urma a doua sau, pentru unii, chiar trei zile de festival, in a doua jumatate a recitalului unii au inceput sa plece sau sa socializeze afara la o tigara. Acestia din urma n-au fost lasati prea mult sa frece menta si au fost readusi in simtiri pe “Allison Hell”, cand, cu parca ultimele puteri smulse noptii, s-a declansat efectiv iadul in randul publicului. “Thank you so much, its amazing” si dusi au fost, insa doar pentru cateva minute, fiindca s-au intors pe scena pentru un ultim bis al serii si au mai prilejuit o portie zdravana de headbanging si de crowd-surfing. Chiar daca, din cauza orei inaintate, estimez ca ramasesera mai putini decat la sfarsitul recitalului celor de la Epica, lumea de sambata a parut mult mai energica si mai conectata la moment. Inca o piesa, inca un mosh-pit baban in mijloc, dupa care cortina s-a tras peste a treia zi de festival cu doar trei minute inainte ca cucul sa glasuiasca pentru a doua oara in noua zi ce abia incepuse, iar lumea s-a indepartat in noapte, care catre case, care catre desfatarile bahice din centrul orasului.
Setlist concert Annihilator la Maximum Rock Festival 2015:
Intro: Rock You Like a Hurricane
1. King Of The Kill (King Of The Kill – 1994)
2. Snap (Suicide Society – 2015)
3. Suicide Society (Suicide Society – 2015)
4. Creepin Again (Suicide Society – 2015)
5. No Way Out (Feast – 2013)
6. Set The World On Fire (Set The World On Fire – 1993)
7. W.T.Y.D. (Alice In Hell – 1989)
8. Never, Neverland (Never, Neverland – 1990)
9. Tricks And Traps (Remains – 1997)
10. Bliss (King Of The Kill – 1994)
11. Second To None (King Of The Kill – 1994)
Maximum Satan Intro (Schizo Deluxe – 2005)
12. Refresh The Demon (Refresh The Demon – 1996)
13. Brain Dance (Set The World On Fire – 1993)
14. Phantasmagoria (Never, Neverland – 1990)
15. Chicken And Corn (Carnival Diablos – 2001)
16. Kraf Dinner / 21 / Reduced To Ash (Never, Neverland – 1990 / King Of The Kill – 1994 / Never, Neverland – 1990)
17. Alison Hell (Alice In Hell – 1989)
Encore
18. Human Insecticide (Alice In Hell – 1989)
Ziua 4 – The Gospel Of The Unbeliever
Ultima zi a unui festival de patru zile este intotdeauna delicata fie si numai prin prisma faptului ca lumea este sleita de puteri. Ca si cand asta n-ar fi fost de ajuns, cu doua zile inainte picase si comunicatul clujenilor de la For The Wicked, cei care trebuiau sa deschida seara, prin care isi anuntau absenta datorita unei laringite severe a vocalistului care, in conditii de concert, ar fi putut duce la sufocare. Asta a fost situatia, sanatatea primeaza intotdeauna in fata participarii la un festival, deci totul a fost luat ca atare si nu cred ca s-a simtit cineva ofensat.
Acestea fiind spuse si intamplate, s-a respectat programul initial si nu au fost tras in spate din punct de vedere orar celelalte trupe, desi poate n-ar fi fost o idee tocmai rea sa se termine mai devreme si lumea sa plece mai repede catre asteptata odihna. Dar sa nu insistam pe detalii neimportante pana la urma si sa spunem ca la doar cateva minute dupa ora 19:30 era jale mare in Colectiv: cam douazeci de oameni asezati pe scaune, nimeni in fata scenei, doar cateva persoane pe afara. Ma si gandeam cam cum se vor simti oamenii de pe scena trebuind sa cante in fata unei sali dezolant de goala. Bine ca nu m-am gandit mult si ca n-a fost chiar asa fiindca odata cu inceperea recitalului craiovenilor de la Crimena s-a mai animat atmosfera si au inceput primele manifestari de headbanging si de windmill. Nu s-au lasat oltenii si timp de aproape cincizeci de minute au tinut treze spiritele si au provocat in dese randuri serii de mosh-pit in fata scenei, ba cu un limbaj extrem de licentios, ba cu multa caterinca, ba cu piese cu net si auto-declarat mesaj anti-religie sau anti-islam (“Mutawwa”). Cam zece compozitii au fost inglobate in recitalul lor si nu aveau cum sa lipseasca cele de pe prima lor realizare discografica aparuta in acest an si numita “Genesis VI:XIII”, dar si unele ce probabil vor face parte de pe noul album – precum “Pandaemonium” sau “Fading” (la aceasta din urma urechea mea a sesizat anumite influente din “Orion” si “Voice Of The Soul” si sa-mi fie cu banat daca n-am receptat bine) – precum si un medley care a dat frisoane pozitive compus din adaptari dupa Pantera (“Im Broken” si “Domination”), Slayer (“Raining Blood” si “God Hates Us All”), Metallica (“Battery”) sau Sepultura. In orice caz, Crimena a mai animat atmosfera, mai ales ca incepea incet-incet sa se mai umple cat de cat.
Cu o intarziere de zece minute fata de programul initial, ni s-au infatisat constantenii de la Lupu’ Cel Rau, al caror stil si-l definesc scurt, la obiect si inedit: party metal.
Cu un sunet vizibil mai puternic, desi asta nu i-a impiedicat sa ceara dupa prima piesa (“Nu-ti fie frica”) niste necesare reglaje de sunet, oamenii si-au facut de cap si chiar au dat impresia ca se simt bine, mai ales ca numarul spectatorilor crescuse considerabil din fericire. S-a trecut de la “A Few Words With You” la “Esti Un Betiv”sau la “Haita” (la care s-a specificat ca exista si clip pe Youtube), dar s-a apelat si la mistouri gen “asta este cea mai buna compozitie a noastra” – si a urmat un cover extrem de bun dupa “Come Undone” a celor de la Duran Duran – sau “Puteti gasi tricouri cu Lupu Cel Rau la intrare. Pret modic: un rinichi, va ajung banii”. Au iesit putin dupa ora 21:30 de pe scena si, desi au fost chemati la bis, s-au scuzat pentru ca pe scena trebuia sa urce cei de la Tiarra.
Pauza ii da ocazia organizatorului Nelu Brandusan sa faca un apel catre cei din Colectiv sa nu fumeze in incinta, insa asta vine cam tarziu in conditiile in care clubul era intesat cu scrumiere si joi se fumase ca la balamuc. Ca o acolada si un arc inapoi in timp, tin minte ca la Eluveitie s-a specificat in mod expres inca dinaintea concertului ca nu se fumeaza inauntru si toti viciosii s-au conformat si au dardait afara, desi era februarie si aveau de-a face cu temperaturi incomparabil mai mici.
Revenind la concertul Tiarra, debutul acestuia ii prilejuieste solistului oportunitatea sa mai alunece o soparla legata tot de acest aspect si sa ne asigure ca ei se ocupa de suspans – creat de o lumina difuza – si publicul de fum. Lumea nu se sinchiseste si se purcede cu prima piesa. Dupa aceasta urmeaza – cum altfel? – a doua piesa, insa aici intervine anuntul ca aceasta reprezentatie alaturi de Tiarra va fi ultima pentru vocalul Alex Indianu, drept pentru care “Beneath The Scars” se presupune a fi despartirea perfecta. Nu insa pana la sfarsitul recitalului care merge mai departe cu atmosfera dark si multa lumina albastra, cu dat din cap de zor in public, cu “Goddess Of Stone” si o “canzoneta” de pe ultimul album numita “Cold”, cu “When The Roses Are Gone” – cand fetele au ramas sa faca legea pe scena impreuna cu instrumentistii – si cu “Pain Knows Our Names”, tot de pe ultimul album, cu videoclip realizat cu mai bine de sase luni in urma proiectat pe panza din spatele scenei si piesa pe care Indianu le multumeste “fratilor si surorilor din Tiarra care m-au suportat zece ani”. Aceasta piesa s-ar fi vrut ultima, insa nu le-a mers cu fofarlica fiindca publicul i-a cerut la bis, ceea ce s-a si intamplat, nu inainte de a le cere scuze fratilor de la Hatemode ca trebuie sa mai dea una scurta. Ce a urmat?! Ce sa fie, ce sa para? “Ielele”, evident, plus sfarsit glorios in aplauzele generale.
Bucurestenii de la Hatemode au urcat pe scena cu cincisprezece de minute intarziere fata de ora anuntata (nu din cauza lor, sa fim bine intelesi) si si-au infruntat cu stoicism conditia. Nu din cauza intarzierii, ci din alte motive obiective. Pe de-o parte, este o onoare sa inchizi un festival de asemenea anvergura si cu nume atat de importante, pe de alta parte este extrem de riscant fiindca te poti trezi ca lumea capoteaza si se cara acasa. Asa s-a intamplat si duminica, insa spre finalul recitalului lor de patruzeci de minute tot mai erau ramasi vreo trei duzini de oameni in fata scenei, detaliu care l-a facut pe vocalul David sa multumeasca dupa fiecare piesa pentru prezenta si implicare: ca o paranteza, toate trupele de duminica au omagiat “eroismul” activ al publicului secatuit dupa patru zile de zbantuiala.
Avand in componenta un nou membru, mai precis tobarul Sorin Ristea, insa care totusi nu se afla la prima infatisare in aceasta formula, Hatemode a vaccinat orele tarzii din seara prin “Rage Supreme”, prin “Without You” (cantata in trecut de acelasi Alex Indianu caruia i-au fost aduse omagii in repetate randuri), printr-o piesa nou-nouta si in prima auditie intitulata “Chaos Society” sau prin “This Is War”, fara a omite momentul in care solistul Tessa a urcat pe scena pentru a acompania vocal pe “Hate On”. Nu mai spun cui apartine regia clipului ca probabil deja v-ati plictisit de enumerarea Indianului.
Maximum Rock si-a dat obstescul sfarsit aproape de miezul noptii intr-un solo de chitari inchinat unei brume de oameni ramasi si cu binemeritatele multumiri. Dupa care lumea s-a refugiat catre cartiere fiindca in dimineata urmatoare incepeau inevitabilele servituti aferente saptamanii lucratoare.
In mod intentionat am lasat la sfarsit partea organizatorica fiindca merita luata ca un intreg si catalogata drept foarte buna si cu semne vadite spre indreptare, cu o singura exceptie: partea cu fumatul din serile de la Colectiv, la care s-a facut apel in ultima zi sau abia atunci am auzit eu. Sunt mai mult decat convins ca lumea s-ar fi conformat si ar fi actionat ca atare, mai ales ca la intrarea din cortul de la Arene era afisat mare ca fumatul este interzis inauntru si toti dardaiau pe afara si abia isi nimereau gura cu tigara, mai ales in seara de vineri.
Cat despre cele adiacente bauturii si placute “ghiozdanului”, trebuie spus ca vineri nu multi s-au prins unde se aflau standurile cu mancare fiindca acestea fusesera amplasate in spatele cortului mare si erau cam ascunse ochiului, insa acest aspect a fost remediat in ziua urmatoare prin sageti si poze cu meniul sau instiintari abitire pe retelele de socializare. Oferta a fost destul de variata pentru un concert, astfel incat aveai de ales intre Fish&Chips la 15 lei, un sandwich cu carne maturata de porc sau de vita la 10 lei, portia de carnaciori cu cartofi prajiti tot la 15 lei sau chiar un cheese cake la 8 lei. Poate ca preturile par cam mari, dar erau destui cei ce infulecau cu obida de ziceai ca-i fugaresc cainii. In rest, cafeaua espresso la trei lei si la fel si apa. Asta incepe sa devina un semn bun fiindca mi se pare aberant sa dai la concert pe un pahar de apa cat ai da in magazin pe un bidon de cinci litri. Nu-i problema ca trei lei costa in mod normal o sticla de doi litri, dar macar ca idee si ca imagine este binevenita aceasta reducere, insa poate si speram ca in curand acest lichid putin consumat pe la concerte va fi distribuit gratis.
Este insa usor de privit din exterior si de dat din clanta pe seama organizarii, mai ales atunci cand stai pe margine si nu ai de-a face cu meandrele concretului. Tot ce pot sa spun este ca Nelu Brandusan a fost omniprezent si probabil acum zace intr-un pat rapus de febra musculara dupa sutele de kilometri parcursi.
Acesta a fost ultimul mare festival al anului din Romania, cu mult mai multe bune decat cele spre deloc rele, celebrat dupa cum s-a simtit fiecare.
