Pe Timpuri Noi nu-i mai vazusem de ceva vreme, iar ideea de “unplugged” s-a aflat intotdeauna printre preferintele mele, asa ca m-am indreptat catre cinematograful Scala avand curiozitatea de a vedea cum va repeta trupa unul dintre lucrurile pentru care este iubita si-n ziua de azi. Si am spus ca prefer oricand sa ascult o trupa “unplugged” pentru ca este una dintre situatiile in care aceasta nu poate sa acopere eventualele “chifle” cu tehnica din dotare. Practic, un astfel de concert poate sa te lamureasca daca ai in fata cativa muzicanti adunati la un loc sau, dimpotriva, muzicieni seriosi, care stiu ce sa faca.

Primele piese au sosit de pe cel mai nou album al trupei, “Deschide-ti mintea”, lansat, daca nu ma inseala memoria, in 2012. La vremea la care l-am ascultat am avut un soc, pentru ca a-i auzi pe Timpuri Noi mergand spre reggae nu este chiar usor, tinand cont de istoria trupei. Cu toate acestea, alaturi de cele patru ajutoare pe care le-au avut pe scena trebuie spus ca piesele au sunat excelent si ca au reprezentat un piper neasteptat pentru concert. Ba chiar m-au facut sa le primesc zambind, ceea ce din punctul de vedere al unui ascultator obisnuit mult mai mult cu sonoritati metalice trebuie sa recunoasteti ca inseamna ceva.

A venit vremea si pentru “Tata”, piesa care dadea, de altfel, si titlul recitalului oferit de Timpuri Noi. Am primit-o intre doua lumi, una care a fost si una care este, pentru ca despre cea care va veni nu pot spune niciodata nimic. Am trecut cu greutate peste ea, cu emotiile aferente lucrurilor prin care ai trecut si mi-am dat seama cat de mult inseamna pierderea unei fiinte umane in echilibrul alteia. Am plecat de acolo promitand ca am sa va indemn sa nu va uitati oamenii apropiati si sa incercati sa fiti mai aproape de ei ori de cate ori puteti face asta. Va veni vremea in care nu veti mai putea si veti regreta din tot sufletul acest lucru. Si va spun asta tot din experienta proprie, ca nu mi-a placut vreodata sa vorbesc din a altora.

Si-apoi a inceput nebunia. Sau, mai bine zis, istoria post-decembrista a Romaniei in muzica. “Stere”. “De ce sa se duca scoala atat/ Cand uite ce bine de Stere”. Va spune ceva? Daca nu, atunci ati pierdut totul. Nu-i vedeti la tot pasul, copiii ale caror repere morale sunt distruse zilnic de nimicuri ajunse mod de viata, patronii care sustin pupatul dosului, politicienii cu 4 clase, care de-abia stiu sa se semneze? “Mistretul” sau, asa cum mi-a placut sa spun mereu, desenul perfect pentru vanatoarea romaneasca, vanatoare care urmareste nu sa curete moral, ci sa asaneze sufleteste. Si la asanarea sufleteasca si inglobarea in generalitate au ajuns sa participe pana si cele mai curate suflete candva, cuprinse acum de ideea de corectitudine politica, dar pe care o inteleg prea putin, pentru ca pregatirea nu le permite mai mult.

“Maricica”. Maricica e Romania. Ne-au tolanit pana la limita refuzului, dar inca ne mai punem cu fundul in sus dintr-o slugarnicie ordinara careia nu-i gasesc explicatie. “Adeline”. Sau “de gustibus non disputandum est” intr-o tara in care am reusit sa transformam imaginea unei relatii intr-o felatie ieftina, la fel de ieftina ca prezervativul pe care unii ar trebui sa-l poate pentru a evita aducerea pe lume a altora ca ei. “Fiindca tot ce fac nu-i ca tine/ Fiindca tot ce spun nu-i ca tine/ Fiindca tot ce vreau nu-i ca tine/ Fiindca tot ce simt nu-i ca tine”…mai bine zis “Malu’ valu’”…aveti servicii in care ati ajuns femeile de serviciu ale unora care au stiut cand sa perie, ati avut parinti care nu au apreciat niciodata ceea ce sunteti, aveti prieteni care sa va condamne doar pentru ca nu ati ajuns sa va inglobati in majoritatea lor inepta? Da? Ei bine, reascultati piesa asta, poate reusiti sa va treziti.

Am sa las un loc aparte pentru “Victoria”. Este piesa cea mai aproape de sufletul meu. Nu stiu daca in clipa cand au scris-o cei de la Timpuri Noi isi inchipuiau ca lucrurile vor sta la fel si dupa atatia ani de la aparitia ei. O societate de animale bolnave, nici macar de animale ale lui Breban, plecata in turma spre o directie despre care habar nu are, doar din dorinta de a fi alaturi de ceva ce nu cunoaste. O societate in care am permis javrelor care ne-au distrus atatea vise sa revina in locurile in care pot face asta din nou, arborand acum postura democratiei si dorintei poporului. Un popor care, in proportie de 95%, ar trebui sa nu voteze si sa nu se inmulteasca, pentru ca asta ar duce la curatirea unor constiinte si la sansa ca, peste ani, in posturile din care sa se poate impune cu adevarat ceva sa se instaleze oameni capabili, nu hiene ordinare gata sa se hraneasca din orice hoit intalnit in cale.

Despre trupa nu am multe de spus. Dan lliescu, Felix Sfura si Sabin Penea reprezinta formula perfecta pentru ceea ce se doreste a fi Timpuri Noi. Dan este extrem de precis, dispune de o voce extraordinara si, trecand de glumele extrem de inspirate, reprezinta exact lucrul de care are nevoie formatia. Sper ca directia ceva mai noua despre care discutam la inceput sa nu reprezinte un capat de tara, pentru ca Timpuri Noi vorbeste despre noi, iar noi, indiferent cum ar parea lucrurile, nu suntem numai hipsteri si corporatisti blazati. Ba as spune ca in sufletul multora dintre acestia zace acel filon care trebuie facut sa urle, si asta nu se face prin reggae.

Trio-ul vazut aseara, alaturi de oamenii care l-au ajutat sa mearga pana la capat, este perfect, cu un Dan care mi-a explicat ca este unul dintre cei mai buni chitaristi romani. Iar voi, daca nu ati vazut inca aceasta formula, nu aveti altceva de facut decat sa urmariti unde canta Timpuri Noi si sa va luati bilet pentru ca, va asigur, aveti ce pierde.

Pentru final am sa ma intorc la un fragment din piesa “Victoria”, evocat in titlu. Am sa ma intorc la “si tie, politruc nenorocit”, pentru ca reprezinta o sintagma incadrata perfect in contextul actual.

Voua, Timpuri Noi, adica Dan, Felix si Sabin, va multumesc! Si, deopotriva, celor care va inteleg.