A doua oara in Romania dupa reprezentatia de mare cinste de la Rock The City 2012, pentru prima data intr-un concert de sine statator. Asa au inteles americanii sa ni se infatiseze intr-o seara de septembrie aparent mohorata, dar placuta in grade si extrem de intensa in atmosfera, si bine au facut pentru ca nu cred ca cineva familiarizat cu domeniul asta muzical le-a apreciat absenta din acest interval temporal.

Trei ani pot parea un fir de nisip daca te raportezi la istoria omenirii, nu insa si daca astepti sa vezi pe scena o trupa care sa faca de capul ei ce stie ea mai bine. In 2012, in a doua zi de festival, a fost busculada mare de nume mari si foarte mari, astfel incat impresiile au fost disipate. Nu e putin lucru sa apari in fata oamenilor dupa Soulfly si Black Label Society la capatul unei zile in care soarele ne-a strivit creierii intr-un loc unde numai de umbra nu putea fi vorba, dar tin minte ca Machine Head a avut atunci unul dintre cele mai puternice recitaluri, asta ca sa nu spun cel mai ce pentru a nu fi acuzat de subiectivism.

Revenind la seara de miercuri, un aspect inedit a fost constituit de faptul ca nu a existat trupa de deschidere, astfel incat momentul deschiderii portilor a fost impins spre o ora la care in mod normal incepeai deja sa intepenesti usor de la stat in picioare. Cateva zeci bune de persoane erau stranse la ora 20:00 la intrare si incepeau sa se scurga molcom catre incinta. Primul impact vizual a fost ca partea din spate a ringului, precum si accesul in tribune, erau inchise, deci am estimat deloc vesel ca nu s-a inghesuit lumea la bilete. Am estimat prost atat eu, cat se pare ca si organizatorii, dar despre asta voi vorbi ceva mai incolo.

Traiam cu impresia si chiar ma pregatisem moral pentru acest moment ca ar fi trebuit sa inceapa la ora 21:00, insa e posibil ca totul sa fi fost decalat in ultima clipa pentru ca prea au fost punctuali cu ora 21:30. Intre timp se umpluse aproape complet ringul si, desi multimea era usor rasfirata mai ales in partea din spate, oamenii cuprindeau bine arena si banuiesc ca dadeau bine vazuti de pe scena. Nerabdarea crestea exponential pe masura ce ne indepartam de ora initiala de debut, insa ea a fost curmata de piesa de intro folosita de obicei in debutul concertelor, si anume “Diary Of A Madman” a nasului heavy-metal.

“Bloodstone&Diamonds” este al optulea album de studio al americanilor, realizat la capatul a aproape un sfert de veac de la infiintarea trupei si la mai bine de doua decenii de la debutul discografic. Lansat in toamna anului trecut si fiind extrem de bine primit de catre critica muzicala de specialitate, acesta i-a trimis pe baietii de la Machine Head intr-un turneu mondial care a acoperit practic toata planeta. Europei i-a fost rezervata aceasta toamna, ajungand pe Batranul Continent la finele lui august si mai serpuind de colo-colo inca vreo doua saptamani de acum incolo inainte de a se intoarce in America de Nord pentru restul turneului.

Cum era si normal, noului album i-a fost rezervata o parte consistenta din setlist, adica aproape un sfert din el. Asta nu inseamna ca au lipsit – nici nu avea cum – piesele de rezistenta care au facut ca Machine Head sa devina unul dintre cele mai mari nume de pe scena heavy-metal a momentului. Pe afisul concertului ni se spunea ca va fi un setlist cum n-a mai fost pana acum si nici ca va mai fi si nu se poate sa nu fi de acord macar cu prima parte a asertiunii pentru ca au fost acoperite practic absolut toate cele opt albume din istoria trupei. Au fost de toate si pentru toti, cu “Locust”, cu “Old”, cu “Davidian”, cu “Halo” si multe altele care au incins atmosfera spre punctul de fierbere si nu exagerez deloc cand afirm asta, altfel n-ar mai fi fost cele doua-trei momente in care s-a incins un mosh-pit salbatic in partea din fata a ringului. N-a fost ceva ca la marile festivaluri cu zeci de mii de oameni, insa mai mult decat decent pentru locul cu pricina.

Am avut deci parte de doua ore si jumatate in cap de forta ce se revarsa de pe scena si energie ce tasnea din public. Se pare ca si lor le-a placut, dovada fiind ce au postat pe pagina lor de Facebook imediat dupa concert: “BUCHAREST! One of the most beautiful venues we ve played on this run, and maybe ever! A Gladiator-style mini-coliseum called Arenele Romane. Crowd shot, and some pics from the day. Thank you Bucharest!” Nu stiu daca au spus-o de complezenta si din curtoazie sau nu, cert este ca Arenele raman un loc cu un farmec aparte si ceva inedit pe scena concertistica. Pentru noi poate nu mai reprezinta mare lucru fiindca am fost de zeci de ori si peisajul s-a banalizat, insa cineva care se trezeste parasutat pentru prima oara acolo are parte de o priveliste care impresioneaza si cred ca n-ar fi rau sa pedalam mai abitir pe tema asta. Unde mai pui si ca, din fericire, dar si din motive care personal imi scapa, este singurul loc in aer liber din Bucuresti unde concertele pot fi impinse tarziu in noapte, mult peste ora limita impusa de autoritati.

Intorcandu-ma un bob zabava la inceputul acelei seri, as rezerva un capitol separat dedicat organizarii. Ea ar fi fost ireprosabila daca nu si-ar fi bagat coada niste aspecte deloc complexe. Inca de la intrare am presimtit ca vor fi din nou probleme si nu m-am inselat din pacate. O singura ghereta pentru jetoane, patru dozatoare de bere. Ca sa rezum, capatul cozii la jetoane ajunsese la un moment dat la gardul din fata, asta dupa ce brazda in diagonala ringul de nu se mai intelegea om cu pom, nu mai stiai daca cel de langa tine sta la coada sau este si el pe acolo. Ajungeai in fata, intrai victorios in posesia pretioaselor jetoane si cam atat cu entuziasmul ca trebuia sa schimbi coada, adica sa te muti la standurile cu bauturi. In fine, nu asta ar fi problema ca mai sunt cozi pe la concerte, chestia este ca la ora 22:20 s-a terminat berea. Ce sa faca rockerul in situatia asta? Bea cidru, ce sa faca?! S-a terminat mintenas si ala, lumea s-a reorientat catre whisky, vin si bere cu aroma de lamaie pana s-au ispravit si alea. Nu stiu daca este adevarat sau nu pana la urma, dar eu l-am auzit cu urechile mele pe unul din organizatori cum se plangea ca i-au fost trimise opt butoaie pline cu apa in loc de bere. Pe de alta parte, inteleg ca s-au vandut foarte multe bilete la intrare, lucru care n-a fost prevazut initial. Una peste alta, este de apreciat macar ca oamenii si-au cerut scuze pentru inconveniente si si-au asumat esecul logistic ca au mai fost concerte la care s-a murit de sete infinit mai mult decat acum si tot tu erai scos vinovat pana la urma ca de ce ai fost acolo. Cam atat despre organizare, pacat ca aceste detalii au umbrit un concert exceptional.

In concluzie, ma asteptam la ceva minunat si cu sunet impecabil pe scena si de asta am avut parte toti pana fix la miezul noptii. A fost prin urmare o celebrare cum nu se poate mai potrivita a ultimului eveniment major in aer liber al anului si o deschidere perfecta a sezonului concertistic de toamna ce anunta extrem de multe si deloc marunte.

Setlist concert Machine Head la Arenele Romane:

Intro: Diary Of A Madman (Ozzy Osbourne)
1. Imperium (Through The Ashes Of Empires – 2003)
2. Beautiful Mourning (The Blackening – 2007)
3. Now We Die (Bloodstone&Diamonds – 2014)
4. Bite The Bullet (Through The Ashes Of Empires – 2003)
5. Locust (Unto The Locust – 2011)
6. From This Day (The Burning Red – 1999)
7. Ten Ton Hammer (The More Things Change… – 1997)
8. This Is The End (Unto The Locust – 2011)
9. In Comes The Flood (Bloodstone&Diamonds – 2014)
10. The Blood, The Sweat, The Tears (The Burning Red – 1999)
11. Crashing Around You (Supercharger – 2001)
12. Darkness Within (Unto The Locust – 2011)
Declaration (Supercharger – 2001)
13. Bulldozer (Supercharger – 2001)
14. Killers & Kings (Bloodstone&Diamonds – 2014)
15. Davidian (Burn My Eyes – 1994)
16. Sail Into The Black (Bloodstone&Diamonds – 2014)
17. Now I Lay Thee Down (The Blackening – 2007)
18. Aesthetics Of Hate (The Blackening – 2007)
19. Game Over (Bloodstone&Diamonds – 2014)
20. Old (Burn My Eyes – 1994)
21. Halo (The Blackening – 2007)