Aproape doi ani si jumatate s-au scurs peste anotimpurile existentei noastre pana ca “Satch” sa-si faca din nou simtita prezenta la modul cat se poate de fizic. Doi ani si jumatate in care altele, extrem de diverse si degraba complexe, ne-au vaduvit in modul cel mai fericit posibil de o serie de lipsuri. Urmeaza povestea unei seri de luni despre care se stie din start ca poarta in mod normal anatema antipatiei populare, insa care si-a depasit cu brio in aceasta ocazie conditia mizerabila pe care toti o blameaza.

Sa povestesti despre Satriani este un demers extrem de dificil si nu pentru ca n-ai avea ce spune, ci fiindca nu prea stii de unde sa incepi. De aceea nu voi face nici macar o scurta referire la trecutul sau pentru ca pentru asta exista destule surse de informare, plus ca as ocupa foarte mult spatiu vorbind despre cel care le-a fost profesor lui Steve Vai sau Kirk Hammett.

Raportandu-ma strict la seara de luni, o vreme cainoasa trona peste localitate la ora de incepere a ostilitatilor. Cea care nu a fost chiar cea anuntata de organizatori, adica 19:30, ci am inteles ca debutul a fost decalat cu circa 10-15 minute. Si pentru ca atunci cand ploua putin traficul de la noi din urbe devine un infern servit in portii mici si deosebit de consistente, am realizat performanta absolut normala de a intarzia. Am ajuns prin urmare in jur de ora 20:00 in plin recital al celui caruia i-a revenit cinstea de a-i inaugura concertul lui Satriani, si anume Dan Patlansky. Acesta se alaturase turneului cu doar trei zile inainte, la Bucuresti fiind asadar a treia infatisare pe scena in deschiderea mult mai celebrului confrate chitarist pe care-l va insoti pana la sfarsitul periplului european care va avea loc pe 10 noiembrie. Marturisesc ca nu stiam absolut nimic despre acest misterios pentru mine sud-african, desi, in urma investigatiilor ce au precedat concertul, am vazut ca are o presa foarte buna printre criticii de specialitate, fiind catalogat drept unul dintre cei mai de seama chitaristi ai emisferei sudice. Cele aproximativ treizeci de minute pe care le-am mai prins din prestatia lui mi-au dezvaluit un artist care prezinta un rock-blues de buna calitate, chiar incantator pe alocuri prin melodicitate, fara a neglija insa comunicarea cu publicul. Au fost asadar si prin urmare circa 45-50 de minute numai bune pentru a baga in priza asistenta pentru ceea ce avea sa urmeze.

Lansarea, nu mai tarziu de luna iulie a acestui an, a celui de-al cincisprezecelea album de studio l-a trimis pe Satriani in turneu mondial de promovare, iar Europa a sunat gongul de debut al acestuia undeva pe la mijlocul lui septembrie. Fiind bine primit de critici, acesta se inscrie in linia deosebit de prodigioasa a lui “Satch” pentru ca nu este chiar de colea sa scoti in medie un album la fiecare doi ani si asta timp de aproape trei decenii: unde mai pui ca nu este un album fusarit si scos doar ca sa iasa la numar, altfel nu s-ar explica superbitatile precum “All Of My Life” sau “Butterfly and Zebra”. Iar pentru ca Satriani este un artist care se respecta pe sine, a respectat si ora de debut, astfel incat cu fix doua minute inainte de ora 21:00 s-au stins luminile in sala si au inceput pe ecran sa se deruleze animatiile aferente albumului, apoi si-a facut aparitia Satriani alaturi de membri trupei sale, si anume Marco Minnemann la tobe, Bryan Beller la bass si Mike Keneally la clape si chitara.

Totul a inceput abrupt cu piesa care da si numele materialului discografic, urmand mai departe sa fim purtati prin toate creatiile carierei sale. Trebuie in primul rand mentionat ca partea consistenta din setlist, mai bine de o treime, a revenit noului album, majoritatea pieselor fiind grupate undeva in partea de mijloc a recitalului. Nu au lipsit insa nici piesele de rezistenta precum “Satch Boogie”, “Flying In A Blue Dream” sau cea mai apreciata din punct de vedere statistic si comercial, si anume “Always With Me, Always With You”. Extrem de bine a functionat si a fost apreciata de catre public intrepatrunderea instrumentala cu mai varstnicul sau coleg de scena, Mike Keneally, insa nu a fost trecut cu vederea nici momentul in care Minnemann a executat un intens solo la tobe, acompaniat cu strigate din sala dirijate de insusi Satriani. Aici as face o mica paranteza ca sa ma refer la omul Satriani pentru ca eu am trait intotdeauna cu impresia ca acesta ar fi un taciturn arogant si antipatic. N-as putea spune pe ce ma bazam cand gandeam asta, insa asta era parerea mea. Nici vorba insa de asa ceva, ba dimpotriva. Am vazut pe scena o persoana care, pe langa calitatile tehnice indiscutabile, este joviala si comunica cu publicul. A facut-o la modul ponderat ca doar nu batuse atata amar de drum doar ca sa stea la taclale cu noi, insa a asigurat in permanenta acea stare de confort care este bine sa existe intre artist si spectator. Mai trebuie precizat ca a rulat pe toata durata concertului toate cele patru celebre chitari ale sale. Nu am stat sa numar exact, insa le schimba pe rand cam o data la doua-trei piese.

Am avut parte prin urmare de o suta douazeci si cinci de minute de magie marca Satriani. La unele acorduri si in anumite momente a fost la o pana de chitara distanta de eternitate, aspect cu care trebuie sa se fi si sa ne fi obisnuit deja pana acum. Totul incununat de doua clasice din perioada albumelor de debut ce au desavarsit la bis opera acelei seri, mai precis “Big Bad Moon” – de altfel singura piesa din recital in care Satriani a folosit si vocea – si inutila de pomenit “Surfing With The Alien”.

Imi spunea cineva ca in 2013 la Sala Palatului a fost un public mai “satrianic”, mai conectat si mai in tema cu muzica acestuia. Nu am fost acolo, deci nu-mi dau cu parerea, insa pot sublinia un alt aspect. Sala a fost plina in proportie de circa 75-80%, sunetul bun si bine acordat din butoane, desi eu raman in continuare un fan declarat al acusticii Salii Palatului, net superioara Polivalentei din punctul meu de vedere. Cu toate acestea, am vazut destule persoane care pe toata durata concertului au stat cu nasul adanc afundat in telefoane si nu pentru a filma sau a fotografia ce se intampla pe scena. Care pe Facebook, care pe WhatsApp, care pe te mai miri unde. Cam ciudat mod de administrare a banului dat pe bilet, dar asta este pana la urma problema si treaba personala a fiecaruia.

O seara extrem de reusita per total si care a mai anulat din mohoreala ce domnea plenipotentiar afara. O seara care s-ar dori repetata cat de curand si, avand in vedere elanul creator ce-l poseda pe Satriani prin toate maruntaiele, acest lucru chiar este foarte posibil sa se intample din fericire mai repede decat am crede. Avand in vedere media sa discografica de pana acum, sa asteptam cu interes anul 2017 si pana atunci sa fie bine ca sa nu fie rau, vorba unui ilustru contemporan.

Setlist concert Joe Satriani la Sala Polivalenta:

1. Shockwave Supernova (Shockwave Supernova – 2015)
2. Flying In A Blue Dream (Flying In A Blue Dream – 1989)
3. Ice 9 (Surfing With The Alien – 1987)
4. Crystal Planet (Flying In A Blue Dream – 1989)
5. Not Of This Earth (Not Ofr This Earth – 1986)
6. On Peregrine Wings (Shockwave Supernova – 2015)
7. Friends (The Extremist – 1992)
8. Time (Crystal Planet – 1998)
9. If I Could Fly (Is There Love In Space? – 2004)
10. Butterfly And Zebra (Shockwave Supernova – 2015)
11. If There Is No Heaven (Shockwave Supernova – 2015)
12. Cataclysmic (Shockwave Supernova – 2015)
13. Crazy Joey (Shockwave Supernova – 2015)
14. All Of My Life (Shockwave Supernova – 2015)
15. Drum Solo
16. Luminous Flesh Giants (Joe Satriani – 1995)
17. Always With Me, Always With You (Surfing With The Alien – 1987)
18. God Is Crying (Black Swans And Wormhole Wizards – 2010)
19. Goodbye Supernova (Shockwave Supernova – 2015)
20. Satch Boogie (Surfing With The Alien – 1987)

Encore
21. Big Bad Moon (Flying In A Blue Dream – 1989)
22. Surfing With The Alien (Surfing With The Alien – 1987)