Cu Turbohalle luasem deja contact la Alternosfera, asa ca stiam la ce sa ma astept de la o hala plina. De data asta au fost si mai multi oameni, insa as spune ca hala a “tinut”, si probabil ca va duce fara mari probleme si un concert putin mai mare, tinand cont de spatiul care mai ramasese liber. “Putin” fiind chiar putin, sa nu ne avantam.

De inceput au inceput maghiarii de la Wisdom. Si din nou a aparut problema trupei de deschidere, o loterie din care de multe ori nu se poate iesi invingator. Desi au sunat destul de bine, m-au plictisit de moarte. Nu am gasit la ei nimic nou, nimic sa atraga, nici macar stilul de interpretare nu m-a convins. A fost o trupa care a adunat cate ceva de la Blind Guardian si, poate, Hammerfall, incercand sa ne faca sa credem ca asa se face treaba, ca “suna” bine. De sunat o fi sunat cum a mai sunat, dar cand asculti de la ei ceea ce asculti de zeci de ani de la trupe ceva mai serioase, ajungi la punctul la care nu le mai oferi vreo sansa. Daca as fi avut castile la mine as fi ales fara probleme sa mi le pun pe urechi.

La rand, Eluveitie. Elvetienii sunt de apreciat, mai ales pentru ca se prezinta cu un kebap muzical care cu greu poate fi repetat. Asadar, elvetieni, elemente de folclor preluate din mai multe culturi, cimpoi scotian, o voce si o arhitectura muzicala care duc de multe ori spre metalul repetat la Goteborg, vioara cu suficiente inflexiuni clasice…stau si ma intreb ce mai lipsea de aici. Raspunsul este ca nimic, minunea asta este cu de toate. Din nefericire ea nu reuseste sa functioneze in formula asta, cel putin pentru mine, pentru ca unei parti a publicului nu se poate spune ca nu i-ar fi placut. Poate tocmai de aceea a combinat dansul cu mosh-pit-ul, intr-o maniera la fel de inspirata ca un eventual concert Entombed la Sala Palatului sau, de ce nu, ca si combinatia dintre borviz si vinul de masa superior. Iar daca la Wisdom am spus ca mi-as fi pus fara probleme castile, aici recunosc faptul ca le-as fi dat si lor sa asculte ceva, poate asa mai reparau unele lucruri. Am deja o rezistenta scazuta la melanj muzical, mai ales cand nu este pus la punct si cand oamenii nu se decid in mod serios ce sa cante, iar Eluveitie consider ca a fost la baza de sus a dezamagirii. In sfarsit, poate altadata, cand vor aduce la ei mai tot ce folosesc, va fi mai bine.

Tensiunea creste incet, e timpul retragerii spre pahare, caci in pauza care va trece pana la Sabaton se poate consuma. E liniste, desi in fata s-au produs ceva miscari de scena nu am vazut raniti sau vreo degenerare a atmosferei, si sper sa nu gresesc spunand asta, pentru ca nu am avut oricum cum sa am sub ochi toata hala.

Masina suedeza de razboi urca pe scena imediat ce se termina acordurile de la The final countdown a celor de la Europe. Asa da, asta da inspiratie: sa faci pe salbaticul si sa apari pe scena dupa ceva din epoca hair/glam. Publicul erupe instantaneu si prima piesa isi napusteste forta catre fani. Ma rog, “napusteste” reda mai mult forta instalatiei de sunet decat aceea a trupei, pentru ca am avut senzatia ca un lucru de acolo sta pe loc. Nu stiu nici in ziua de azi despre ce este vorba, dar ceva a lancezit in toata prestatia formatiei. Sa fi fost vocea ceva mai obosita a lui Joakim, sa fi fost altceva, nu stiu. Poate schimbarea de componenta sa nu le fi facut chiar foarte bine, de vreme ce data trecuta cand i-am ascultat si vazut am avut senzatia unei energii teribile bantuind pe deasupra capetelor tuturor, un spectru muzical al razboiului venit de data asta sa aline dragostea de muzica si nu sa ucida din ura pentru aproapele sau.

Pot sa remarc insa dialogul cu publicul, extrem de gustat de acesta si, in fond, un lucru ce nu trebuie sa lipseasca din arsenalul unei formatii care stie ce vrea de la scena.

La The hammer has fallen am avut urmatorul soc, pentru ca, desi piesa este una dintre cele pe care le ascult ceva mai des, aceasta nu a reusit sa-mi transmita mai nimic. Bine, din nou o parte a salii s-a lasat antrenata in ea, poate chiar majoritatea ei, dar am observat si sprancene ridicate care priveau intrebator spre scena, cautand acolo raspunsul pe care-l asteptau. Nu putea lipsi nici Primo Victoria si aici lucrurile au stat ceva mai bine decat media concertului, pentru ca miscarea salii s-a amplificat dintr-o data, dovedind ca lumea inca nu obosise si rezista pe baricade. Dar pentru Sabaton era deja mult (oricum nu s-ar putea spune ca au cantat putin), asa ca Joakim si-a prezentat frumos formatia, care s-a dispensat de ceva pene si bete de toba si aproximativ toata lumea a plecat acasa multumita.

Organizarii nu i se poate reprosa nimic, as spune ca lucrurile au fost admirabile, iar oamenii de la servire au ales sa umple multe-multe-multe pahare cu bere care isi asteptau consumatorii, ceea ce a redus timpul de asteptare la “instant”. La intrare nu am stat la coada, totul a fost relaxat, iar rapiditatea cu care am intrat a inceput sa ma faca sa cred ca intr-un viitor asa va fi peste tot.

Nici din punct de vedere al fortelor de ordine nu cred ca au existat probleme, dar cum “de serviciu” au fost Blackhawk Security nici nu cred ca aveau cum sa fie. Spre deosebire de concertul anterior, de la Arenele Romane, de data aceasta ele au fost mult mai prezente in mijlocul multimii, mai ales pe laterale, dar si cu cateva incursiuni in mijlocul spectatorilor, Turbohalle prezentand alte caracteristici si strategia se face, probabil, altfel. Oricum, felicitari din nou baietilor, i-am vazut si de data asta facandu-si treaba cu zambetul pe buze, semn ca le place si le iese.

Lucrul despre care nu va pot vorbi acum este acustica salii. La al doilea concert acolo nu am inca experienta de a spune daca ea este sau nu una care sa ajute. Desigur, este mai buna decat in multe alte locatii batute de concerte, dar asta nu inseamna ca m-a convins. La urmatorul concert imi voi face o parere definitiva pe care am s-o va impartasesc si voua.

Una peste alta, o seara agreabila, petrecuta in compania a trei trupe care au incercat sa ofere tot ce puteau si pentru care sper ca evolutiile viitoare vor fi ceva mai inspirate decat cele de acum.