Ajuns deja la a treia editie, Rockstadt Extreme Fest a devenit un nume de referinta pentru ascultatorul de muzica de calitate din tara, dar a reprezentat si o adevarata gura de oxigen pentru evenimentele rock metalice nationale, evenimente care, desi sunt din ce in ce mai numeroase in ultima perioada, sufera la capitolul calitate. Festivalul care s-a desfasurat in zona Vaii Cetatii din Rasnov, pe amplasamentul terenului de biatlon, a intrunit aceste criterii de calitate inca de la prima editie. Nu o spun numai eu, ci si cei care au participat la astfel de festivaluri, mai ales cele din afara tarii.

Padurea, care strajuieste an de an locul de desfasurare a evenimentului, a mai alinat un pic senzatia de disconfort creata de canicula verii. La capitolul logistica, a exitat un punct de prim ajutor gata sa intervina in orice situatie, iar in ceea ce priveste camparea, participantul la eveniment nu a trebuit sa isi instaleze cortul direct pe pamant, asa cum s-a intamplat pe la alte festivaluri. De asemenea, daca rockerii doreau sa faca un pic de miscare, puteau sa incinga o miuta pe un miniteren de fotbal improvizat, intr-o zona periferica festivalului.

Chiar daca trebuia sa iti achizitionezi jetoane pentru procurarea bauturilor alcoolice sau nealcolice, servirea s-a facut ireprosabil. Am simtit ca toti cei din echipa Rockstadt au o legatura mai speciala cu acest gen de muzica, in timp ce preturile mi s-au parut mai mult decat acceptabile la bautura. De exemplu, cu un jeton de 6 lei puteai sa iti achizitionezi doua ape plate la jumatate.

Bucataria a fost anul acesta una secuiasca, dar si una cat se poate de diversa, pentru toate preferintele, inclusiv pentru cei care consuma de obicei alimente vegetariene. Am degustat o mancare delicioasa, la niste preturi acceptabile. Cu 10 lei puteai sa iti alegi mai multe menuri de mancare calda, toate preparate la fata locului.

Stewarzii, care au asigurat securitatea festivalului anul acesta, au avut o atitudine foarte constructiva fata de cei din jur. Rareori mi-a fost dat sa vad angajati, care se ocupa cu securitatea, sa fie atat de deschisi la minte precum cei de acolo. De multe ori am avut senzatia ca fara ei, parca, spectacolul din afara scenei nu ar fi fost atat de palpitant.

Pe langa programul propriuzis al trupelor pe ambele scene, a avut loc si un spectacol “drum battle”, din cadrul Proiectului Drumstage. Aceste tipuri de recitaluri s-au desfasurat in pauzele dintre concerte, pe scena mica, situata in vecinatatea intrarii la festival. Mentionez faptul ca scena mare a fost amplasata de data asta cat mai aproape de sala de sport, iar aceasta din urma a functionat ca backstage pe durata festivalului. Revenind la proiectul Drumstage, au urcat pe scena tobosari in devenire, adevarate talente, dar si vedete consacrate. Cativa dintre artistii enumerati de mine, cum ar fi Flavius Hossu (Phoenix), Razvan Ristea (Luna Amara), Adi Tabacaru (Taine), Marian Mihaila (White Walls), Alex Tarrocco (Krepuskul) sau Sergio Ponti (Dordeduh), etc… si-au aratat maiestria intr-ale bateriei, cu scuzele de rigoare ca nu i-am mentionat pe toti, fiindca toti au meritat cu prisosinta aplauze. Toti au dovedit ca au un viitor pe scena autohtona si chiar internationala. M-a impresionat faptul ca marea majoritate a celor de pe scena si-au ales un repertoriu divers de genuri. De la death metal, la trip-hop si chiar dub step.

Miercuri – 12 august

Festivalul a debutat pentru mine sub auspicii foarte bune, cu o strangere de mana din partea baiatului de la Info Point, semn ca ceea ce va urma avea sa fie ceva de bine. In preziua acestui festival, am remarcat trupe precum: Asemic, Argus Megere, Sedna, Fleshworld sau Pinholes.

Asemic – este o trupa instrumentala, un soi de progressive metal, cu elemente de math metal si groove metal. Deocamdata imi pare o trupa excelenta de incalzire. De fapt, este un proiect muzical al celor de la Tiarra, Negative Core sau Ashaena. Trupa a fost primita bine de public, baietii revenind la un binemeritat bis.

Adevaratii continuatori ai spiritului Negura Bunget, in opinia mea, sunt Argus Megere. Trupa ne aduce in atentie un black metal atmosferic, ceva in genul Troll sau Emperor, cu interludii inspirate marca Inia Dinia, dar si vocea inconfundabila a Agerului Pamantului, o voce ce se potriveste ca o manusa cu esenta muzicii Argus Megere. Nu are rost sa adaug ca sunt fostii membrii Negura Bunget si Syn Ze Sase Tri, iar Timisoara este “fruncea” si in cazul de fata, in ceea ce priveste scena metal din tara. Prevad un viitor stralucit pentru trupa, cel putin in ceea ce priveste recunoasterea internationala, asa cum s-a intamplat si cu celelalte surate din zona Banatului.

Revelatia serii s-a numit Sedna. Italienii ne-au incantat cu un sludge metal foarte atmosferic. Trioul s-a descurcat excelent, in conditiile in care au avut un compendiu de trei piese, insa lungi, dar si niste pasaje atmosferice alambicate. Publicul din primele randuri parea in tema cu muzica italienilor, iar sunetul a fost calibrat foarte bine pentru stilul formatiei. Astept cu nerabdare sa-i revad. Se merita!

Polonezii de la Fleshworld au continuat sa intretina vie atmosfera, dar si atentia publicului. Cvintetul presteaza un gen de post metal, cu elemente hardcore, insa totul intr-o maniera proprie. Neurosis pare a fi trupa care a deschis multe drumuri pentru multitudinea aceasta de trupe. In conditiile in care tehnica a evoluat, a contat enorm inspiratia membrilor acestor trupe. Cei de la Fleshworld au dovedit faptul ca sunt o trupa inspirata, fapt remarcat si de public, dupa ce au fost ceruti insistent la bis.

Un prieten din Iasi imi spunea ca exista o scena locala puternica de rock alternativ. Pinholes este una dintre trupele care au reusit sa atraga atentia presei de specialitate. Foarte interesant rockul alternativ cu elemente de post rock ales de ieseni, mai ales prin prisma faptului ca versurile sunt in totalitate in romana. Dupa concert membrii Pinholes s-au intretinut minute in sir cu iubitorii de muzica buna, dovedind astfel o modestie rar intalnita pe aici.

Joi – 13 august

Ziua de joi incepuse cu o veste mai putin placuta pentru noi. Aflasem ca trupa Caronte si-a anulat recitalul, datorita decesului unei persoane din familia unui membru. Asa ca programul suferise niste modificari.

Grecii de la MindThreat au deschis ziua cu un mic decalaj fata de ora afisata in progam. Au avut parte de un sunet prost, cu ceva probleme la cabluri. Metalcore-ul lor melodic nu m-a convins. Au abuzat de multe pasaje ambientale pe banda, iar vocalul a avut ceva dificultati in a tine notele inalte. Parca rockerul care sarea coarda in timpul showului era mai convingator decat formatia care presta pe scena.

Bannerul din spatele scenei, ce infatisa logoul trupei, mi-a confirmat faptul ca urmeaza austriecii de la Harakiri For The Sky. Este un nume ce se potriveste foarte bine cu depressive black metalul pe care il adopta. Iar ca muzica sa fie cat mai originala, trupetii au adaugat si ceva elemente de post-rock. Avea sa fie inceputul spectacolului la Rockstadt. Furtunul cu apa a mai inviorat populatia din fata scenei extenuata de arsita zilei, iar ca buna dispozitie sa prevaleze, stewarzii au aruncat si ceva saltele pneumatice peste marea de public. Au atras atentia prin multe insertii acustice in cadrul muzicii, dar si vocea angoasanta a lui Michael, care a avut de suferit un pic la inceputul recitalului din cauza sunetului. Cvintetul a bisat, asta dupa ce publicul a cerut cu insistenta lucrul acesta.

RoadKillSoda si-au facut aparitia pe scena, dupa ce soarele a disparut pentru o perioada din peisaj, pe fondul unor aplauze lesinate din partea publicului. Genul acesta de stoner rock marca RoadKillSoda te indeamna sa te asezi pe iarba si sa imparti un joint cu tovarasii. M-am asezat si eu pe iarba, insa i-am lasat pe altii sa imparta jointul. M-a tinut treaz chitara, care era acordata in asa fel incat sunetele joase iti tresaltau stomacul la propriu. La inceputul recitalului am simtit un soi de Electric Wizard, insa nu am inteles daca sunetele acelea joase erau voit calibrate, sau au avut parte de un eveniment nefericit, caci pe album muzica suna cu totul si cu totul diferit. La final, vocalul ne-a indeamnat sa avem grija cu viespile, in conditiile in care lumea din fata scenei se cam rasfirase.

La Krisiun am asistat la o premiera pentru Romania. Stewarzii au apelat la artileria grea din dotare, si au lansat o barca gonflabila peste publicul in delir. Am fost martorul, de asemenea, la o alta premiera. Am urmarit unul dintre cele mai mari moshpit-uri pe care le-am vazut la un concert din Romania. Thrash/ death-ul trioului brazilian este creat parca special pentru aceste genuri de reprezentatii live. Chiar daca sunetul nu a fost la inaltime, pentru fani nu a contat aspectul acesta. Consider ca publicul a evoluat foarte mult fata de anii 1990 sau 2000, in conditiile in care simt un respect tacit intre participantii la acest gen de manifestari.

Au urmat australienii de la Belakor, o trupa destul de cunoscuta si apreciata in Romania. Din pacate, si formatia asta a avut parte de un sunet mai putin ok. Trupetii nu au putut sa isi promoveze in conditii optime acest melodic death, bazat pe clapa lui Steve Merry. Cu toate astea, am simtit ca publicul rezoneaza mult cu trupa. Mult headbanging si multe ruperi de ritm. Data viitoare sper sa deslusesc mai bine chitarile, care sunau destul de tare pentru urechile mele.

Publicul a devenit iarasi efervescent, dupa ce a facut cunostinta cu britanicii de la Monuments. Vocalul Chris Barretto a avut grija sa intretina la maxim atmosfera, chiar daca a exagerat un pic cu vorbaria intre piese. Genul muzical este unul cat se poate de original, imbinand progressive metalul cu multe insertii de muzica funk. Chris Barretto, care este dotat cu o podoaba capilara de invidiat, in stil afro, ceva in genul celor care se purtau in anii 70, a fost atat de interactiv cu publicul, incat isi pierduse la un moment dat emitatorul in marea de oameni, peste care se aruncase. Am avut parte de wall of death, de moshpit generos, de crowd surfing, unde sexul frumos domina privelistea de maini in aer, dar si de o plimbare cu barca, in care se afla acelasi personaj carismatic. Plimbarea cu barca a fost zadarnicita repede, datorita faptului ca microfonul artistului era legat de un fir mult prea scurt pentru o experienta atat de palpitanta. Chris Barretto a experimentat mult pe scena, dar si in afara ei. A aratat degetul mijlociu intr-un mod mai putin pertinent celor din public, care nu s-au conformat apelului sau de a sta ghemuiti, a bisat cu saxofonul si s-a retras triumfalist pe ritmurile “The Imperial March” din Star Wars. La final ne-a amenintat pe toti ca se va intoarce. Il asteptam, cu precizarea ca mult mai multa lume va fi auzit de Monuments.

Cu o mica intarziere, folk metalistii de la Ensiferum au navalit pe scena. De data asta hoardele din tara celor o mie de lacuri s-au exprimat bine muzical, preferand sa fie mai tacuti in ceea ce priveste dialogul cu publicul. Ensiferum este genul de trupa care se distinge fata de celelalte surate finlandeze, prin incorporarea unor elemente de pop, cum ar fi piesa “Two Of Spades” sau prezenta muzici populare finlandeze pe piesa “Twilight Tavern”. Piesele au o structura simfonica, riffurile si solourile fiind foarte heavy. Acestea din urma fiind recunoscute ca o marca inregistrata finlandeza. Multe refrene usor de retinut si un moshpit consistent la piesa “From Afar”.

Kataklysm au avut cel mai bun sunet din tot festivalul. A fost, de asemenea, si unul dintre cele mai bune showuri death metal la care am asistat vreodata. Maurizio Iacono a avut capacitatea necesara de a motiva publicul sa fie parte din spectacol. Audienta, ca de obicei, la inaltime. S-a facut mult headbanging si moshpit camaraderesc. Showul lor devastator a lasat urme adanci in sufletele si inimile noastre. De aceea, am purces repede, dupa recital, catre standul de merchandise si mi-am cumparat ceva produse Kataklysm.

Ce a urmat la Clitgore pe scena mica este greu de descris in cuvinte. Cu un intro interpretat de Corina Chiriac, membrii Clitgore s-au strecurat pe scena dintr-o perdea de fum, aducand cu ei gramezi de perne si mingii gonflabile. Haosul s-a pornit dupa introul “Rata”, atunci cand toaca s-a pornit si zbieretele au rasunat penetrant de la ambele microfoane. Calin, chitaristul formatiei, a avut grija ca recuzita de pe scena sa nu se faca una cu pamantul, asta intre piesele de maxim doua minute din repertoriul acestei formatii vocal instrumentale. Ela, al doilea membru iesit in fata, echipata cu un soi de costum de dominatrix, l-a secondat foarte bine pe Calin in a intretine atmosfera de buna voie si goregrind. Calin a facut apel la fanii care se inghesuiau pe scena sa o faca pe rand si nu toti o data, asta pentru ca ciclicitatea stage diving-urilor sa se faca eficient. Ce sa spun, toti am fost implicati in acest show total. Crowd surfing-ul a fost omniprezent, iar cei care au avut chef de asemenea experiente extreme, au fost purtati minute in sir pe bratele celor care au rezistat la acea ora tarzie din noapte. Recitalul s-a incheiat apoteotic cu piesa “Pussy Lover”, un cover dupa Lividity, gustat de fanii mai mari sau mai mici ai genului.

Vineri – 14 august

Ziua de vineri devenise mai racoroasa, asa ca rockerii adevarati au fost mai motivati in a se deplasa ceva mai devreme la festival, si sa ii urmareasca pe cei de la Scars Of A Story. Ca sa va faceti o idee, cvintetul clujean interpreteaza un soi de metalcore, ceva in genul Parkway Drive. Este o trupa din noul val, iar pe data de 7 mai au scos un single “The Burden Is Yours To Bear”, ce prefateaza viitorul album. Au avut un sunet decent, de aceea consider ca este o trupa de perspectiva, cel putin pentru scena autohtona.

Tacit Fury din Rusia ne-au delectat cu un gore/death metal, in stilul celor de la Cannibal Corpse. S-au afisat si cu niste costumatii patate cu vopsea rosie. Banuiesc ca simboliza sangele, judecand dupa stilul gore al trupei. Din punct de vedere muzical au satisfacut putina audienta din fata, raspunsul materializandu-se cu un moshpit. Furtunul cu apa a fost din nou salvarea pentru cei mai infierbantati de dogoreala soarelui. Punctul culminant s-a petrecut la final, atunci cand piesa scrisa de celebrii Slayer, mai exact “Reign In Blood”, a rasunat din boxe.

Au urmat ceva reprize de ploaie marunta, taman nimerite pentru muzica mai introspectiva a celor de la The Thirteenth Sun. Cvintetul din Brasov canta o muzica experimental metal cu multe elemente post rock, ceva in genul celor de la Arcturus, Ulver sau chiar Antimatter, unde sintetizatorul isi are rolul sau bine definit. Am simtit totusi o incordare, precum si o usoara timiditate la vocalist. Au interpretat integral Ep-ul Genesis, grafica fiind realizata de Costi Chioreanu. Atmosfera din randul trupetilor s-a mai destins dupa ce l-au invitat pe Edmond din Dordeduh pe ultima piesa, nimeni altul decat producatorul Ep-ului Genesis.

Incetul cu incetul am fost transpusi de catre cei de la Vulture Industries intr-un univers suprarealist, creat special pentru publicul din Rasnov, printr-un show pus in scena impreuna cu Costin Chioreanu, cel care s-a ocupat si cu partea grafica a ultimului album “The Tower”, dar si cu designul la deja cunoscutul videoclip “Lost Among Liars”. Cateva franturi din constructiile prezente in acel videoclip au fost expuse pe scena. Cred ca reprezentatia teatrala ar fi trebuit sa se tina un pic mai tarziu, insa si in conditiile date, recitalul a ramas in istoria concertelor de gen din Romania. Showul s-a dorit o metafora, care are legatura cu lumea in care traim, dar si cu universul absurd pe care ni-l creem de cele mai multe ori. Spectacolul denumit “The Babylon Spiral”, a mai avut loc si la Festivalul Inferno din Norvegia. Timp de circa o ora, vocalul Bjornar Nilsen a fost si calau, dar si victima, a fost si inocent, dar si scelerat, a fost si radios, dar si nefericit. Si ca spectacolul sa fie complet, iar mesajul sa ajunga in mintile noastre, Costin Chioreanu s-a deghizat in diferite personaje negative, de la cersetor, la alcoolic, la doctor psihiatru in timpul piesei “Blood Dont Eliogabalus”, cunoscutul cover dupa Devil Doll, dar si mafiot, iar dintr-o cabina pictata, care infatisa un ochi care monitoriza intreaga audienta, au curs niste biletele inscriptionate cu diferite mesaje subliminale. Pareau, mai degraba, niste porunci. Dupa “Piesa A Path Of Infamy” avea sa se traga cortina peste acest spectacol unic, unde timpul devenise relativ, iar publicul parte din acest act grotesc.

Suicidal Angels ne-au readus cu picioarele pe pamant cu un thrash metal clasic, ceva in genul Exodus sau Slayer. “I wanna see most brutal moshpit ever!” Cam asta a rasunat din microfonul lui Nick. Am avut parte si de moshpit, si de wall of death, insa nu la fel de brutal ca la Krisiun. Cu un bass iesit prea mult in fata, sunetul le-a cam jucat feste pe tot parcursul recitalului, insa noi ne obisnuisem cu astfel de momente mai putin fericite.

Ne Obliviscaris au fost surpriza placuta pentru ziua de vineri. Sextetul australian abordeaza un gen mai putin uzitat de catre trupele moderne de metal, adica un soi de extreme/progressive metal. Au doua voci, pe langa cea de growl a lui Xenoyr, mai exista una pe clean atribuita violonistului Tim Charles, care intervine inspirat atunci cand apele din timpul pieselor se mai linistesc. Riffurile sunt specifice extreme metalului, iar solourile imi aduc aminte de cele facute de John Petrucci. De fapt, nu am trecut cu vederea faptul ca pasajele interpretate de instrumentisti precum Brendan, Benjamin sau Tim necesita multa virtuozitate. Basca ca piesa “And Plague Flowers The Kaleidoscope” se studiaza momentan la conservatorul din Sydney. Ma intreb acum, pe cand o piesa compusa de Deicide sau Darkthrone va ajunge sa fie obiect de studiu pentru invatacei?

Ciocanul lui Thor s-a pravalit peste terenul de bataie de pe strada Cetatii. Vikingii de la Enslaved au revenit in Romania, de data aceasta intr-un cadru mult mai adecvat desfasurarii unui concert de progressive–viking metal. Dupa ce Grutle Kjellson ne-a salutat in romana, s-a pornit efectiv infernul. Bassul a sunat parca prea tare in timpul unor piesele precum “Thurisaz Dreaming”, “Fusion Of Sense And Earth”, “Building With Fire”, “Death In The Eyes Of Dawn”, “Ethica Odini” sau “Isa”. Clapa si vocea clean ale lui Herbrand Larsen, dar si solourile lui Arve Isdal au facut ca sunetul Enslaved sa ramana intotdeauna inconfundabil. Rectia publicului a fost, ca de obicei, la inaltime. Nu a lipsit nici celebrul voiaj cu barca peste lumea extaziata. In plus, unul dintre stewarzi a fost mentionat de catre Gruntle pentru comportamentul laudabil pe care l-a avut in timpul recitalului.

“This Is The Night Of The Wolf” a fost mottoul dupa care s-au ghidat cei de la Moonspell. Reveniti pe taramul lui Dracula, portughezii au prezentat un set de piese de pe primele doua albume, pregat special pentru showul din Romania. Albumul “Wolfheart” a fost interpretat integral, marcandu-se astfel 20 de ani de la lansarea sa in eter. Concertul in sine a avut o incarcatura speciala pentru mine, albumul aniversar “Wolfheart” a reprezentat unul dintre discurile de capatai cu care am crescut si care m-a facut sa indragesc genul acesta de muzica. 2015 a fost aniversar si prin prisma faptului ca au trecut 10 ani de cand trupetii au pasit pentru prima oara pe plaiurile noastre mioritice. Sunetul a fost la inaltime, iar prestatia portughezilor fara cusur. Fernando Ribeiro a avut acelasi aer teatral, o energie vitala pentru trupa, dar si aceeasi exaltare pozitiva, care l-a facut sa fie unul dintre cei mai apreciati artisti de gen. Au urmat “Opium” si “Awake!” de pe albumul “Irreligious”, iar punctul culminant al serii l-a reprezentat piesa “Full Moon Madness”. Pe un fond de cer instelat, dar cu luna noua, lupii ajunsi din padurile inconjuratoare au asistat si ei la acest ritual de neuitat.

“Bro and sisters, everybody fucking jump!” Cam asa a sunat indemnul lui Billy Graziadei de la Biohazard. Showul a inceput cu o mica intarziere, insa cei care au ramas pana la ora aceea din noapte chiar nu au avut ce regreta. Cu Billy, dar si Bobby Hambel cu celebrele sale piruete, cei de la Biohazard au reusit sa faca un spectacol total. Cu niste vedete locale in spatele scenei, inclusiv cu vocalul din Vulture Industries printre cei situati in spatele boxelor, cei din Biohazard au avut sinceritatea necesara si capacitatea de a-i aduna pe toti laolalta, indiferent daca era vorba despre public, artisti sau cei care faceau parte din personalul tehnic. In fond, cam asa functioneaza scena hardcore new-yorkeza… Totul se invarte in jurul “familiei”. Vocalul a facut apel la unitate, iar totul a culminat atunci cand fanii s-au alturat trupetilor pentru a fredona celebrul hit “Punishment”. Chiar daca trupa asta a vandut milioane de exemplare in anii 1990, atunci cand era in voga, componentii Biohazard au ramas aceiasi oameni modesti, dedicati muncii lor. Publicul a raspuns pozitiv la indemnul lui Billy, asa ca spectacolul din afara scenei s-a ridicat la inaltimea celui de pe scena.

Sleit de putere, m-am mutat la scena mica, fiindca am vrut sa ii vad la lucru pe cei de la Transceatla. In fond, noul grup timisorean este continuatorul vechiului concept Makrothumia, acest din urma nume fiindu-i atribuit legal lui Negru de la Negura Bunget. Consider ca Transceatla va deveni un nume de referinta in zona extreme/progressive metal, si va fi o chestiune de timp pana cand vor semna cu un label din afara care se respecta. Au avut nevoie de circa 40 de minute ca sa ne convinga de valoarea lor. Noul proiect al lui Edmond (Dordeduh, Sunset In The 12th House) este ceva mai rapid, cam ce auzim pe albumele mai agresive de la Opeth, insa totul este construit intr-o maniera personala, dar si originala, unde Edmond abuzeaza mai mult de growling-ul specific genului.

Noaptea s-a incheiat la scena mare, acolo unde Dj Hefe a mixat ceva muzica crossover/nu-metal. Chiar daca petrecerea incepuse inainte sa se fi terminat concertul cu Transceatla, s-a gasit o mana de oameni mai rezistenti si cu chef de petrecere sa il acompanieze pe Dj Hefe pana spre dimineata.

Sambata – 15 august

Ziua a inceput pentru mine chiar inaintea recitalului ucrainienilor de la Jinjer, trupa care a ajuns la locatie cu cateva minute inainte de a intra pe scena. Le-a fost greu, din acest motiv, sa-si regleze sunetul intr-un timp atat de scurt. Trupetii originari din estul Ucrainei declara ca presteaza un groove metal, combinat cu metalcore si voce feminina.

Miniona Tatiana Shmailyuk face cu brio partile de clean & growling vocals, iar in timpul recitalului s-a dovedit a fi nucleul trupei. Ziua a fost inca de la inceput cat se poate de caniculara. Astfel ca s-a apelat din nou la deja celebrul furtun cu apa. Vocea Tatianei se aseamana destul de mult cu cea a Sandrei Nasic, sau cu cea a lui Otep. Chiar daca era o ora mai putin propice moshpit-ului, s-a reusit incropi ceva asemanator si chiar un wall of death.

La Downfall Of Gaia, lumea a stat si a reflectat, marcata de muzica psihedelica a trupei. Trupetii compun in maniera sludge/post black metal, insa trupa a avut initial si ceva legaturi cu scena crust. Sper sa pot sa ii vad intr-un club, fiindca apreciez ca aceste genuri de concerte se preteaza mai bine spatiilor inchise. Lungimea pieselor, dar si monotonia lor au palit, in conditiile in care muzica Downfall Of Gaia este precum o hrana spirituala pentru publicul meloman.

Hai sa ne “simtem” bine cu maramuresenii de la Dirty Shirt! Am invatat ceva important dupa concertul asta, mai exact de la vocalul Dan Craciun. Lumea in loc sa isi piarda vremea pe siturile de socializare, ar trebui sa isi traiasca viata la maxim. La un astfel de eveniment, cu formatia vocal instrumentala Dirty Shirt, este imposibil sa nu traiesti clipa. Cei opt componenti ai ansamblului de crossover/etno maramuresean au stiut sa descreteasca fruntile celor din public, unde cei doi vocalisti; Dan Craciun – grai popular, dar si metalistul Robert Rusz s-au apropiat mai abitir de sufletele celor prezenti acolo. L-au pomenit si pe premierul schiop, chiulangiu si mincinos. Dan Craciun a fost capabil de activitati multiple; uda publicul cu furtunul, filma, sarea peste audienta, in timp ce baga cu spor niste arii din muzica populara. Toti cei de pe scena au fost atat de prinsi de evenimente, incat nu si-au dat seama ca au depasit timpul alocat recitalului lor. Noroc cu Edmond de la Dordeduh, care le-a atras atentia prieteneste ca sunt in intarziere. Este clar ca un concert adevarat cu Dirty Shirt necesita mai multe minute alocate trupei, probabil un concert de sine statator.

Concertul cu White Walls a fost unul important, in special pentru trupa, fiindca urma sa fie inregistrat pentru un viitor DVD. De aceea, au adus cu ei, pe langa tehnica necesara inregistrarii concertului, si un set de mingi gonflabile, pe care le-au azvarlit peste public. Toate bune si frumoase, insa muzica trupei i-a convins pe unii oameni din dreapta scenei sa incropeasca un volei cu una dintre mingi, asta in timp ce partidele de fotbal se desfasurau oricum pe terenul special amenajat pentru astfel de activitati sportive. Au avut probleme serioase cu sunetul. Pe langa faptul ca a sunat prea tare chitara, aceeasi chitara a refuzat sa mai functioneze pentru cateva secunde. Desi este un grup care a prins cheag in scena romaneasca de metal, consider ca inca nu si-au gasit un stil propriu. Se doreste un fel de progressive/groove metal, insa nu am inteles elementele de “core” din muzica lor. Publicul, de asemenea, mi-a parut apatic. Asa ca, daca initial s-a dorit un eveniment special marca White Walls, s-a dovedit la final a fi fost un concert fara istorie. Sper ca data viitoare sa le iasa pasentele ceva mai bine.

Hoest este considerat unul dintre copii teribili al black metalului actual, un gen muzical care a iesit din anonimat dupa acel tragic eveniment cu Euronymous si Varg Vikernes, alti doi copii teribili care au facut istorie cu acest gen. Desi este un epigon, Hoest a reusit sa imprime creatiei sale intitulata Taake un statut cat se poate de cult. Trecand peste grafica albumelor Taake, care imi par cat se poate de neinspirate, muzica Taake, in schimb, are indeajuns de multa originalitate incat sa nu fie comparata cu cea a unor trupe din valul doi de black metal. Sunetul parca a fost mai bun decat la Enslaved, iar Hoest mi-a parut destul de static pe scena. In pauzele de cantat, acelasi Hoest isi mai clatea gatlejul cu niste vin rosu. Pana la sfarsitul recitalului, a avut grija sa dovedeasca acea sticla de vin. Au atras atentia, in plus, copii unor amici de-ai mei, care se aflau in primele randuri din public, cocotati in carca parintilor. Este clar ca viitorul suna fain pentru cei ce s-au nascut aici. M-am bucurat, de asemenea, sa ascult live piesa “Fra Vadested Til Vaandesmed”, una dintre bucatile mele favorite de black metal.

“I speak wounds, and my blood is a tune of Death, and my word shall devour flesh.” Cam asa se poate exprima in cuvinte recitalul celor de la Marduk. Desi am citat doua randuri din Funeral Mist, un alt proiect al lui Mortuus, muzica de pe ultimile albume Marduk se pliaza foarte bine pe personalitatea lui Daniel Rosten, unul dintre cei mai reprezentativi vocalisti din scena actuala de black metal. Chiar ma intrebam cum poate omul sa racneasca atatea ore, in turnee atat de lungi? Marduk au marsaluit! Au cucerit inca o reduta, iar apoi s-au retras triumfatori, pentru ca apoi sa o subjuge pe urmatoarea. Ne-au invadat si au tras rafale muzicale, in special de pe ultimul lor album intitulat “Frontschwein”, un disc ce contine o tematica care are legatura cu razboiul, cu spiritul primei linii din angrenajul armatelor dominatoare sau dominate. Razboiul este, in fapt, unul dintre elementele ce stau la baza conceptului Marduk. Recitalul a inceput penetrant pe un intro marca Mz.412. Au percutat apoi cu doua piese de pe “Frontschwein”, piesa titlu si “The Blond Beast”, apoi atacuri frontale gen “The Levelling Dust”, “Wartheland” sau “Burn My Coffin”. Au incheiat triumfator cu “The Black…”, dar si cu un outro, intitulat “Blutrote Rosen”, un cantecel din anii 1920 in antiteza cu ceea ce se petrecuse inainte. Sunetul a fost la inaltime.

Prima data cand am vazut numele Combichrist pe afisul Rockstadt m-am intrebat daca nu cumva este o greseala, mai ales ca ii vazusem cu ceva timp in urma intr-un club din Bucuresti, iar atunci aparitiile live Combichrist se rezumaul la voce, percutii si sintetizatoare. Combichrist este cel mai cunoscut proiect al lui Andy LaPlegua, initial fiind un combo aggrotech/ebm industrial, acum, pe ultimul album, muzica o coteste catre un ebm/industrial metal. Introul s-a dovedit acelasi cu cel de pe ultimul album, intitulat sugestiv “We Love You”. Ce a urmat la piesa “We Were Made To Love You” este greu de exprimat in cuvinte. Andy LaPlegua, care de data asta mi-a parut mai steroidizat fata de data trecuta, a aterizat pe scena precum o vijelie, declamand in stanga si in dreapta versurile sale nihiliste. De fapt, piese precum “Electrohead”, “Blut Royal” sau “I Want Your Blood” nu le recunoscusem din prima, datorita noului stil ales de Andy LaPlegua, bazat mai nou pe chitari, bass, percutie si sintetizatoare. Desi unii au fost luati prin surpindere, cel putin la inceput, de muzica Combicrist, publicul a inebunit efectiv dupa ce au fost lansate barca si saltele pneumatice de catre aceiasi inimosi stewarzi. Andy LaPlegua a fost ajutat de catre aceiasi stewarzi sa revina pe scena, asta dupa un crowd surfing voit al artistului. Punctul culminant al showului, dar si a festivalului, a venit dupa piesa “What The Fuck Is Wrong With You?”, atunci cand s-au pornit focurile de artificii, care au luminat cerul instelat pentru cateva minute, intr-o feerie de culori albastre, rosii si galbene.

Festivalul se apropia de final, urmand sa evolueze pe scena ultimul cap de afis. At The Gates aveau sa devina dezamagirea festivalului, cel putin pentru mine, fiindca consider ca au avut parte de cel mai prost sunet din tot festivalul. Nu stiu cine a fost de vina pentru asta, si nici nu stau sa analizez. Problema este ca parca nimeni dintre trupeti sau dintre cei din echipa tehnica nu prea s-au agitat ca sa remedieze problemele. De exemplu, atunci cand a fost invitat Costin Chioreanu la piesa “Terminal Spirit Disease”, pret de cateva minute nu a functionat acel microfon. Si este pacat, mai ales ca acelasi Costin a realizat grafica la ultimul album At The Gates, denumit “At War With Reality”. Una dintre chitari s-a auzit foarte tare, iar cealalta s-a auzit prea incet sau deloc. Tomas Lindberg mi s-a parut excesiv de protocolar. Chiar daca si-au declarat dragostea pentru death metal, publicul a asistat doar anemic la desfasurarea de forte de pe scena, probabil ca oboseala incepuse sa isi spuna cuvantul. Nu au lipsit din repertoriul lor deja celebrele piese “Slaughter Of The Soul”, “Kingdom Gone” sau “Blinded By Fear”. Eu sper sa fie o urmatoare data, cand vor reveni At The Gates, si mai sper ca vom avea parte atunci de un show melodic death metal… de calitate.

Seara nu se incheiase pentru mine, fiindca tarziu in noapte avea sa intre pe scena experimentata trupa bucuresteana de doom metal Abigail. Trupa a intarziat foarte mult. Se pare ca au avut ceva probleme de sunet. Nu stiu nici acum ce fel de probleme au avut, insa trupa a sunat foarte bine la acel moment din dimineata. Am fost placut surprins sa il revad pe R pe scena, cel care a creat trupa si conceptul Abigail. Sper ca a revenit asupra deciziei de a se retrage din trupa. Au avut si invitati, cunoscuti mai ales in undergroundul local. Alexei (Negative Core) pe piesa “Sweet Cruelty”, Paul Grigoriu (Rising Shadow) pe piesa “Sonet”, Vlad Busca (L.O.S.T.) pe piesa “Bitterness/Tears”. Trupa ne incanta de 20 de ani cu acelasi doom/death nouazecist, insa muzica este compusa de catre R intr-o maniera personala, cat se poate de originala si poetica. Se facu de 4:45, iar cei aproximativ 100 de rockeri osteniti, care rezistasera pana la acea ora din noapte/dimineata, au stins lumina la un festival ce avea sa fie unul reusit.

Festivalul a fost reusit in sensul ca am plecat de acolo cu un zen pozitiv. Am simtit o atmosfera de familie, parca toti ne-am fi cunoscut candva, cumva la un moment dat si ne-am reintalnit acolo. Buna dispozitie a fost omniprezenta, iar trupele invitate au fost foarte bine alese. Genuri diferite, pentru melomani care asculta genuri diverse, insa si oameni din public care au fost placut surprinsi de trupe pe care nu le ascultasera inainte.

La editia de anul viitor a Rockstadt Extreme Fest s-a comunicat deja un nume mare precum My Dying Bride, o trupa pe care as vedea-o oricand, la orice ora. In concluzie, se anunta un 2016 prolific pentru Romania.