Phoenix in Silver Church – dupa 50 de ani de istorie

131

Am plecat spre concert cu mintea sacaita de un oarecare scepticism. Iar aceasta euforie retezata a luat nastere cu ceva timp in urma, dupa festivalul Folk You de vara aceasta, cand Mircea Baniciu, tinandu-se de dupa umeri cu Ioji Kappl si Tandarica ne anunta, deloc voalat, ca “Pasarea Phoenix se intoarce!” Plasarea unui concert intr-o zi de luni nu a facut decat sa-mi sporeasca temerea de ce aveam sa gasesc in singura biserica pe care convingerile imi permit sa o frecventez. Am ajuns in fata Silver Church undeva pe la sapte jumatate, fiind extrem de placut surprins sa vad multimea ce astepta cu mare nerabdare sa vada Phoenixul. Asta pentru ca ora mentionata pe program era opt, iar eu, de cand m-o facut mama rocker, nu tin minte sa fi cantat cineva sa fi trecut macar un ceas de la ora programata, sa aiba si lumea timp sa se repare cu o bere, doua.

Spre marea mea dezamagire, masa de oameni care astepta la intrare cand am ajuns eu a ramas cam aceeasi pe intreg parcursul concertului. Desi ar mai fi mers inca pe atat ca numar, populatia pestrita care s-a prezentat la concert mi s-a parut fabuloasa. Si cand zic pestrita, ma refer la faptul ca am vazut toate tipurile de oameni, de la personaje banale care venisera direct de la serviciu, la tineri aproape de varsta majoratului si rockeri cu tricouri negre, la cupluri de batranei somptuosi si cuminti. Cu totii, insa, stiau la ce venisera, cunosteau formatia si istoria ei si mai ales, isi aratau loialitatea si respectul in ciuda evenimentelor tumultoase care i-au marcat progresul artistic si componenta.

Concertul in sine a debutat pe la ora noua, cand Covaci si compania au intrat pe scena si au incalzit instrumentele si audienta pe acordurile “Ciocarliei”. Prezentarea concertului ne “ameninta” cu un Phoenix International, altfel decat fuseseram obisnuiti, cu multe implanturi in engleza si melodii mai putin cunoscute de pe primele albume ale formatiei. Aceasta amenintare a fost respectata doar partial si a fost initiata de “Gypsies on the Run” cu acelasi vesnic verde Moni Bordeianu la voce si mai gravul Bogdan Bradu backing vocals. Desi vocea nu-l mai ajuta ca odinioara, Moni e incredibil pe scena. Are o vitalitate fantastica si se vede ca ii place sa fie acolo, in fata poporului, ii place sa alerge, sa dialogheze din priviri cu cei de pe scena si sa ridice si sa apropie publicul. Surpriza serii a fost prezenta venerabilului Mircea Florian care a reusit sa-i dezacordeze chitara lui Covaci entuziasmand publicul cu cateva versuri din propria tolba artistica.

Mi-ar fi placut ceva mai multa continuitate in prestatie, din pacate problemele legate de sunte sau de instrumente au cauzat cateva intreruperi in cele mai nepotrivite momente. Desi audienta nu mi-a dat in nicio secunda impresia ca vrea sa slabeasca ritmul sustinerii sau sa dea bir cu fugitii, am avut senzatia ca acele pauze, programate sau nu, interveneau exact cand lumea era incalzita si tanjea dupa mai mult. Nu pot spune ca a fost cel mai electrizant concert Phoenix, poate si din cauza ca Bogdan Bradu a fost putin mai sters. Dupa ce il vazusem in plenitudinea fortelor intr-un tribut Freddie Mercury cu ceva timp in urma, acum a avut o atitudine mai amicala si a cantat destul de mult ca voce secundara. Mi-a placut foarte mult Bogdan Muntenita, celalalt vocalist din noua componenta Phoenix. Muntenita aduce un element arhaic si popular foarte interesant si potrivit pentru Phoenix. Nu-l auzisem pana acum, dar modul in care a abordat melodiile formatiei mi-a amintit de vremurile apuse, poate chiar putin de Baniciu pe Cantafabule, dar doar putin. Cantarile pe “Colindul de vara” si “Iovano, Iovanke” aduc cu totul alte nuante in repertoriul vocal al noului Phoenixului.

Cristi Gram a fost excelent, ca de obicei. Si-a devastat pur si simplu coardele chitarelor, trecand adesea de la o livrare furioasa cu solouri rapide si zguduitoare la transpuneri fluide si blande. M-a impresionat in mod deosebit interpretarea la chitara a flautului din orchestratia „Strunga” dar si duelurile instrumentale purtate cu D-ra Cristina Kiseleff. Aceasta din urma, desi o violonista foarte capabila si spectaculoasa, mi se pare putin din afara peisajului Phoenix, atat instrumental cat si estetic. Poate ca gresesc, dar cred ca interpretarea si aparitia ei socheaza mai degraba prin atitudine si viorile garnisite cu LED-uri decat printr-o prestatie rock memorabila. Scena a parut neincapatoare pentru doi violnisti. Teodor Tomulescu, un clasic al vioarei romanesti, fiind pur si simplu impins undeva in spate de mult mai luminoasa si sonora vioara electrica a D-rei Kiseleff. Am reusit sa-l aud efectiv abia pe final, in timpul solurilor, insa nu inainte ca arcursul maiestuos al Cristinei sa imi incante auzul cu o interpretare geniala a clasicei “Cine iubeste si lasa”.

Despre ceilalti membri nu pot afirma prea multe. Doar ca au fost mai tacuti si mai cuminti decat ar fi normal la un concert rock in general si la concertele Phoenix in special. Nu stiu cat mai poate duce Covaci, insa spiritul de haiduc pribeag i se citeste inca in fiecare gest. Publicul a erupt pur si simplu in momentul in care au fost ciupite primele trei coarde din “In umbra marelui URSS”, iar vocea guturala, dreasa cu bere si miere de albine, a lui Covaci si-a gasit raspuns pentru fiecare cuvant vociferat deopotriva de toata asistenta. Totusi se observa o anumita lipsa de omogenitate si de fluenta in noua componenta Phoenix. Oricat de bun ai fi si oricat de insemnate ar fi actiunile tale, este imposibil sa compui o formatie de talia Phoenixului intr-un timp atat de scurt, mai ales acum, dupa mai bine de 50 de ani de cladit o legenda.

Poate ca lucrurile vor evolua si se vor aseza in timp, componenta va avea continuitate si potrivire, iar noul Phoenix va continua sa isi adune cenusa si sa stranga iarasi puzderii de oameni la concerte. Ca admirator cu state vechi al formatiei si participant la numeroase concerte de-ale lor, inca mi-e greu sa ma obisnuiesc cu ideea unui Phoenix fara tenacitatea lui Neumann, eleganta lui Kappl si mai ales nebunia lui Tandarica. Am totusi curajul sa sper, daca nu intr-o reuniune improbabila, macar intr-un nou Phoenix mai inchegat, mai spectaculos si cu un public mult mai numeros.