Oregon la Sala Radio – O stare de Jazz

116

Odata cu intrarea in cel de-al 45-lea an de existenta, legendara trupa Oregon reprezinta o adevarata anomalie in peisajul muzicii jazz. Avand in vedere caracterul turbulent si categoric mai slab remunerat al acestui gen de muzica, este absolut remarcabil modul in care trupa a reusit nu numai sa ramana in top, ci sa isi si pastreze aceeasi componenta timp de 19 ani, luand astfel fata oricarui grup contemporan de jazz.

Ca de obicei, am sa incep prin a elimina elementul negativ al spectacolului, pentru a putea mai apoi sa glorific experienta unica de care am avut parte in seara de 21 aprilie. Atunci cand ai ocazia sa iei parte la un eveniment care aduce in prim plan niste artisti care au urcat pe scena Woodstock, au concertat in cele mai faimoase sali din intreaga lume, au colaborat cu unii din cei mai apreciati artisti ai acestui gen muzical si nu numai, au fost nominalizati in mai multe randuri sau chiar laureati ai premiilor Grammy, sansa respectiva trebuie prinsa si tinuta strans cu ambele maini.

Din pacate, publicul roman considera jazzul un gen de nisa si il trateaza ca atare. M-am asteptat la o Sala Radio arhiplina, cu un auditoriu dedicat si informat, sofisticat in gusturi si elegant in tinuta si comportament. N-a fost deloc asa. Am vazut suficiente locuri goale, iar in sectorul al treilea, unde am stat si eu, am observat mult prea multe persoane care nu stiau exact la ce tip de concert au venit, care se trezeau iesind si intrand in sala dupa bunul plac, vorbind in nestire sau aplaudand in mijlocul piesei, situatie intalnita frecvent si la piesele de teatru.

Salut acest demers al TwinArts si ii incurajez sa il repete, iar altor organizatori de acest gen le recomand sa le urmeze exemplul. Dupa acest spectacol, mi-a devenit extrem de clar faptul ca publicul nostru are nevoie de o educare si o culturalizare muzicala in acest sens, pentru a putea ajunge la un moment dat acei ascultatori ideali, care rezerva locurile des si timpuriu si care sa comporte folosirea cat mai frecventa a termenului “lichidat” cand vine vorba de bilete. Bilete al caror pret pentru evenimentul in cauza mi s-a parut absolut rezonabil.

Recitalul s-a axat in principal pe compozitii mai recente. Desi grupul a fost acuzat ca a recurs la ritmuri mai lente si si-a pierdut din agerime de-a lungul timpului, cred ca ultimele doua albume reprezinta argumente suficiente pentru a declara hotarat ca dinamismul si simtul creativ al trupei au ramas intacte. In calitate de lider al grupului si de principal compozitor, Ralph Towner se bucura de un respect tacit, dar natural din partea colegilor sai, astfel ca Oregon nu mi-a dat nicidecum impresia unei trupe in care sa nu primeze egalitatea in privinta partiturilor. Modul de exprimare si ritmicitatea chitarei lui Towner devin instantaneu familiare si totusi imprevizibile. Notele curg din cele 12 coarde cu o luciditate stralucitoare, navigand fara efort si facand ca prima piesa, ce pare un exercitiu de improvizatie abstracta, sa scoata la iveala vocile ascunse ale celorlalte instrumente.

La aproape 75 de ani, de-a lungul impresionatei sale cariere, Ralph Towner pare ca a reusit intotdeauna sa compuna muzica de o introspectie incandescenta. Stilul sau este curat si independent, intr-o continua amonie cu proprietatile acustice ale instrumentelor sale. Spre deosebire de majoritatea muzicienilor contemporani, americanul reuseste sa impace mediile presupus disparate ale jazzului, muzicii clasice si muzicii moderne. Repetoriul sau include contributii semnificative la chitara, pian sau sintetizator, printre altele, ceea ce ii rezerva un loc distins in panteonul muzicienilor din toate timpurile.

Mi-a placut foarte mult si reprezentatia lui Mark Walker. Tobosarii au mereu tendinta de a trece dincolo de setul traditional de tobe si instrumente de percutie pentru a-si suplimenta paleta acustica, iar Walker nu face exceptie de la aceasta regula. Din fericire, cvartetul Oregon include colegi ai caror abordare artistica este compatibila cu a lui, muzicieni care nutresc o predilectie constanta pentru progres si care aduc un aport armonios de timbre si tonuri complementare la ansamblul de tehnici de percutie si batai poliritmice al lui Walker.

Dupa cateva piese apare si prima interventie vocala a maestrului instrumentelor de suflat, Paul McCandless. Acesta introduce membrii grupului, insistand asupra surprizei serii, contrabasistul Paolino Dalla Porta. Desi l-am ascultat de multe ori in cadrul altor proiecte, Dalla Porta mi s-a parut a avea o contributie subtila la Sala Radio, cu exceptia solourilor, contrabasul sau s-a auzit destul de incet in sectorul in care ma aflam eu, probabil ca neintentionat.

Sunt introduse apoi magistrala “As she sleeps”, precum si “Aeolus” si “Creeper”, compozitii de pe albumele mai recente. Piese care marcheaza jumatatea spectacolului. Sarmul tacut al grupului se manifesta atunci cand Towner pleaca de pe scena in cautarea ochelarilor, iar McCandless vocalizeaza cu umor propozitia pe care o gandeam cu totii: “Sa speram ca se intoarce”.

A doua parte debuteaza cu piesa care m-a impresionat cel mai mult, “The queen of Sydney”. Compusa de McCandless, aceasta balada a fost interpretata intr-o nota melancolica si meditativa, accentuata de sunetele slabe de pian si de tonurile incisive ale lui McCandless la oboi si saxofon sopran. Piesa a parut sa supuna publicul prin frumusete si sensibilitate.

Improvizatia de aproape 11 minute care urmeaza constituie argumentul principal pentru spiritul inovator al trupei Oregon, precum si pentru prezenta longeviva in topul legendelor jazzului dupa atat de mult timp. Debutand subtil, piesa ne-a purtat printr-o varietate de jazz psihedelic, caracterizat printr-un amalgam de sunete staruitoare si halucinante, trecand la un jazz folk domol, osciland intre armonii joase si acute, intrand apoi in sfera grava a genericelor de thriller hollywoodian cu volum si intensitate sporite si incheind intr-o nota extrem de vesela si ritmata. Adevarata dimensiune si repertoriul uluitor al unor atisti remarcabili intr-o singura compozitie.

Din final nu puteau lipsi piesele de capatai ale cvartetului, “In stride” si “Witchi-tai-to”, care au incununat o seara senzationala pentru cunoscatori si, sper eu, o experienta care merita repetata pentru publicul aflat la inceput de drum in ceea ce priveste acest gen muzical, mai cult si mai nobil, insa si destul de rar in Romania ultimilor ani.