Nu l-am vazut in urma cu doi ani, in februarie mai precis, insa il pandeam la cotitura ca si cand. Daca in 2013 a beneficiat de acustica de exceptie a Salii Palatului si de confortul acesteia, locatie aleasa cu siguranta si datorita sezonului ceva mai putin prietenos, de data asta Slash a revenit in aproape aceeasi formula concertistica in cusca cu lei de la Arenele Romane pentru doua ore de rememorare a unor minunate vremuri de pe timpuri.
Saul Hudson dupa numele din buletin, Slash nu mai necesita nici o prezentare, sunt convins ca-l cunosc pana si targovetii si precupetele de la tarabele din piata. Cu o cariera extrem de diversificata in spate, mergand de la apartenenta la o trupa de legenda pana la incercatul apei marii cu degetul prin diverse proiecte muzicale, unele cu sorti de izbanda, altele ramase in stadiul de fasa, celebrul chitarist s-a concentrat in ultimii sapte ani pe o cariera solo, asigurandu-si insa spatele cu niste oameni extrem de talentati si care-i vin stilului sau ca o manusa: Myles Kennedy, vocalul trupei Alter Bridge si The Conspirators (adica Todd Kerns la chitara bass, Brent Fitz la tobe si Frank Sidoris la chitara ritmica), alaturi de care a zamislit doua materiale discografice in ultimii trei ani.
Insa pana a ajunge la Slash, sa vedem ce s-a intamplat in preambul. Am avut norocul de a fi inspirat si de a ajunge la fata locului la ora 19:30, desi prima trupa din deschidere era anuntata initial pentru ora 20:00. Avand in vedere necesara pauza dintre formatii, preconizam ca bucurestenii vor canta cam juma’ de piesa si gata treaba. Am aflat ulterior ca se anuntase noul program cu o zi inainte, totul debutand exact la ora in care paseam in Arene, adica 19:30, in fata unui public suficient de numeros pentru un moment de deschidere.
Asa cum a fost prezentata mai sus, RoadKillSoda este cea mai de vaza reprezentanta a curentului stoner rock de pe meleagurile noastre, un stil ce imbina elementele de heavy-metal cu anumite aspecte de rock psihedelic si de blues. Mi-a placut ce am auzit timp de fix o jumatate de ora, cat a durat recitalul baietilor, insa consider ca meritau o reactie mai energica a publicului comparativ cu calitatea reprezentatiei. Vorba ceea, pana si Myles Kennedy i-a remarcat si i-a apreciat ca fiind una dintre cele mai inovatoare trupe pe care le-a auzit in ultimul timp. Asa este insa la formatiile inaugurante, lumea se incalzeste mai greu, plus ca duminica au fost niste spectatori mai aparte despre care voi vorbi oleaca mai tarziu.
Au urmat britanicii de la Raven Eye, un proiect ce are matusalemica varsta de un an, izvorat din imbinarea a trei artisti cunoscuti cu precadere pentru activitatea lor solo. Daca RoadKillSoda a beneficiat de o jumatate de ora, trio-ul britanic si-a desfasurat reprezentatia pe parcursul a fix patruzeci de minute, oferind asistentei un hard-rock cinstit si condimentat cu accente heavy, cu un sunet ce mi s-a parut insa ceva cam tare. Lumea parea cam deconectata de la ce se intampla pe scena. In fata erau cateva zeci de persoane care traiau cu adevarat momentul, stand cu bratele pe sus si aplaudand in ritm cu muzica. In rest, unii mai bataiau din picior, altii stateau in grupuri-grupulete dezbatand te miri ce, se inregistra belsug de selfies pe metru patrat si navigat pe Facebook cu duiumul, totul ingemanat intr-o adunare din ce in ce mai pestrita.
Orele 21:00 prevesteau, conform prognozelor, ploaia care nu va mai fi fost sa fie, insa au consfintit sfarsitul recitalului celor de la Raven Eye, oameni extrem de deschisi si prietenosi pe care i-am vazut la sfarsit facand zeci de poze cu cei dornici de o amintire. A urmat o pauza de fix treizeci de minute dedicata pregatirii scenei pentru cel mai important moment al serii. Si fix de o jumatate de ora a fost nevoie pentru ca Slash&Co. au intrat la secunda, ca niste profesionisti adevarati care se respecta. Fara prea multa gargara, au inceput furtunos cu o piesa de pe primul album, lasand mai apoi publicul sa alunece intre candoarea amintirilor si concretul prezentului. Fiind vorba de un turneu de promovare a ultimului album, primit suficient de bine de critica de specialitate, au fost alocate portii generoase din el, insa asta nu a insemnat ca emotiile nu au fost rascolite de piesele care au insemnat devenirea intr-ale muzicii a multora dintre cei prezenti, ba dimpotriva. De altfel, partea consistenta din setlist a fost reprezentata tocmai de aceasta intoarcere nostalgica in timp. Taciturnul Slash, care s-a adresat publicului fix de trei ori – cand a multumit pentru explozia de urale primite la prezentarea trupei, cand l-a elogiat pe solist si cand a parasit scena la final – a lasat prim-planul vocalului, insa, paradoxal, a reusit totodata sa domine intreaga arena. Chiar daca Myles Kennedy a fost responsabilul cu comunicarea, facand-o permanent si uneori chiar in romana, lucru care nu avea cum sa nu prinda la public, carisma legendarului chitarist a invaluit publicul ca o manta generoasa din care unii cu siguranta n-au scapat nici la ora asta. Cu adevarat magic a fost momentul in care a executat un solo de chitara de circa un sfert de ora in fata unei asistente inmarmurite si ramasa cu gura cascata la propriu.
Demna de remarcat a fost prestatia basistului Todd Kerns, care a interpretat ireprosabil doua piese din repertoriu, insa se impun si cateva vorbe despre Myles Kennedy pentru ca merita amintit. Omul are o sarcina infernal de grea, si nu ma refer aici la abordarea pieselor de pe ultimele doua albume ale lui Slash fiindca ele au particularitatea lor si sunt luate ca atare, ci la duelul cu fantoma lui Axl Rose. Din reflex, lumea are tendinta sa compare si sa puna stampile, iar nostalgia poate fi necrutatoare cateodata in acest sens. Este de aplaudat faptul ca Myles isi pastreaza personalitatea si nu incearca sa-l copieze pe Axl fiindca ar avea doar de pierdut. Acesta din urma a fost unul dintre cei mai spectaculosi si explozivi “frontmani” ai sfarsitului de ani ’80 si inceput de ani ’90, daca nu chiar cel mai ce, cu un timbru vocal si o miscare scenica inconfundabile, de aceea orice tentativa de a-l imita ar fi un demers extrem de hazardat. Bineinteles ca “You Could Be Mine” sau “Nightrain” sau “Paradise City” nu pot fi disociate de un anume stil interpretativ, insa este foarte bine ca Myles isi pune amprenta personala pe aceste piese si le particularizeaza in felul sau. Mi se pare mult mai onest acest tip de abordare decat un mimetism care s-ar afla in permanent pericol de a fi sortit esecului.
Am observat cu incantare prezenta unui numar foarte mare de tineri si foarte tineri, insotiti de parinti din categoria 40+ si 50+, veniti probabil sa-si mai retraiasca o farama din adolescenta si dulcele farniente al tineretii demult pierdute, dar niciodata uitate. Cred ca n-au mai fost atati copii la un concert de cand a venit Michael Jackson in Romania. Lasand gluma deoparte, este de aplaudat acest lucru fiindca asta inseamna ca viitorul inca ofera o perspectiva cat de cat optimista intr-o societate din ce in ce mai superflua. Ca la orice concert de mare anvergura a unui artist popular, nu puteau lipsi insa din public si anumite prezente cel putin dubioase cu tricouri mulate, tatuaje tribale si freze de gaina motata. Organizarea a fost insa ireprosabila si nu a lasat loc derapajelor de orice fel, chiar daca la Arene au fost duminica seara cateva mii bune de oameni si asta in ciuda pretului destul de piperat al biletelor. Nici nu avea ce sa se intample fiindca firma organizatoare era aceeasi din seara precedenta, firma de paza era aceeasi, plus ca publicul targetat de Slash este considerabil mai linistit decat cei veniti sa-I vada pe Godsmack. Pana si controversatele toalete de cu o zi inainte au oferit participantilor un confort binefacator si un acces facil.
Totul s-a incheiat dupa exact doua ore si cinci minute cu mult prea clasica “Paradise City” si sub o ploaie torentiala de confetti. “Bucharest, Romania was fucking incredible tonight. So much damn energy! It was awesome! Multumesc! Te vad din nou in curand!” Asta a postat Slash pe pagina sa de Facebook si asa a si fost. Pentru ca duminica a fost mai mult decat participarea la un concert a unui mare chitarist, unul dintre cei mai mari ai vremurilor moderne si contemporane noua, ci a fost vorba de forta si exaltarea cu care melancolia poate inchega o multime ca si cand ar fi o singura persoana. Multi si-au revazut cu siguranta cu ochii mintii si cu bataia inimii o perioada a vietii in care grijile erau neinsemnate, in care visele erau gigantice, iar lucrurile din jur mult mai palpabile. Altii, mult mai tineri, poate s-au mirat cand si-au vazut parintii comportandu-se un pic bizar si topaind exaltati, dar poate au inteles pana la urma ca un sfert de veac este posibil a fi dat in urma in doar o secunda. Ca un clipit din ochi. Sau ca un acord de chitara.
Setlist SLASH feat. Myles Kennedy & The Conspirators:
1. You re A Lie (Apocalyptic Love – 2012)
2. Nightrain (Cover Guns N’ Roses)
3. Avalon (World On Fire – 2014)
4. Halo (Apocalyptic Love – 2012)
5. Back From Cali (Cover Slash)
6. Wicked Stone (World On Fire – 2014)
7. Double Talkin Jive (Cover Guns N’ Roses)
8. You Could Be Mine (Cover Guns N’ Roses)
9. Doctor Alibi (Cover Slash cu Todd Kerns la voce)
10. Welcome To The Jungle (Cover Guns N’ Roses cu Todd Kerns la voce)
11. Starlight (Cover Slash)
12. Beneath The Savage Sun (World On Fire – 2014)
13. The Dissident (World On Fire – 2014)
14. Rocket Queen (Cover Guns N’ Roses)
15. Bent To Fly (World On Fire – 2014)
16. World On Fire (World On Fire – 2014)
17. Anastasia (Apocalyptic Love – 2012)
18. Sweet Child O Mine (Cover Guns N’ Roses)
19. Slither (Cover Velvet Revolver)
Encore:
20. Paradise City (Cover Guns N’ Roses)
