Cinci este numarul sub umbra caruia a adastat anul acesta festivalul. Metalhead Meeting ajunsese la a cincea editie si incerca sa duca mai departe traditia reusita a precedentelor editii. Sa se fi intamplat asta pana la urma, sa nu se fi intamplat? Las deoparte datele istorice fiindca ele apartin trecutului si exista destule referinte in sensul asta si intru direct si abrupt in miezul subiectului fiindca ar fi cam multe chestiuni interesante de spus in continuare si nu vrem sa adormim inca de la inceput stimatul public cititor.

Day One – Agents of Brutality

De departe cel mai interesant moment al zilei de vineri este acela ca am reusit cu o gratie desavarsita sa ajung abia la a treia trupa din program. Lasand gluma deoparte, metehnele lucrative m-au impiedicat sa-i prind pe italienii de la Lightness Moor si pe finlandezii de la Fear Of Domination, insa am apelat la impresiile unora care au fost de la bun inceput si nu voi face decat sa relatez, sub protectia impresiilor lor subiective, ce si cum a fost. Italienii se pare ca nu prea au rupt gura targului, dar asta este strict parerea persoanei cu care am discutat. Finlandezii i-au lasat insa acestuia o parerea foarte buna, desi cica ar fi avut ceva probleme de sunet. Cam atat.

Primii pe care i-am zarit pe scena au fost rusii de la Melancholy, cei care au pus pret de aproape o jumatate de ora de patru piese – “Godvoice”, “Blood & Magic”, “Razor For Goliath” si “Running In The Flame” – care au imbinat un fusion de metal, prog si chiar grunge pe alocuri pentru timpanele unei maini de oameni, sa tot fi fost cam 150 de siluete in public. Majoritatea in ring, insa si unii rasfirati pe scaune. Demn de mentionat ar fi faptul ca in acest rastimp si-au facut aparitia in ring si finlandezii ce-i precedasera, numai bine pentru fani, dar mai ales pentru fane, sa-i asalteze cu diverse cereri entuziaste de poze si alte discutii asupra carora mi-am rezevat luxul de a le observa de la o politicoasa distanta.

La nemtii de la Mantar a inceput sa vina usor-usor lumea, astfel incat spre sfarsitul recitalului lor incepea sa fie ocupata cam o treime din ring. Toti acestia au avut ocazia de a vedea un Erinc, un solist si chitarist in acelasi timp extrem de suparat pe viata si vesnic cu o pozitie la microfon in genul Max Cavalera din vremurile de glorie, si un tobar Hanno ce au pus la cale sapte piese pe care-mi permit sa le aliniez dupa cum urmeaza: “Praise The Plague”, “Spit”, “Cult Witness”, “Astral Kannibal”, “Cross The Cross”, “Era Borealis” si “The Huntsmen”. Inainte de “Cross The Cross” a avut loc si prima interventie a vocalului in care a prezentat trupa si in care a subliniat ca, in ciuda putinilor oameni adunati la acea ora si inainte de toate, este vorba de calitate si nu de cantitate, drept pentru care publicul s-a simtit dator sa traga un moshpit in Golden, nu ca n-ar mai fi fost unul si mai devreme. Si a sosit si momentul ultimei piese, iar acelasi Erinc a marcat importantul moment cum ca ar fi o seara de vineri si ca trebuie sa ne comportam ca atare, iar vreo cincisprezece pustani de la Normal n-au stat prea mult pe ganduri si au incins un pogo energic specific varstei si entuziasmului aferent si gata treaba undeva in buza orelor 19:00.

Urma o pauza ce trebuia sa se intinda pe durata unei aproximative jumatati de ora, insa s-a prelungit catre o ora fara sase minute. Stiu asta fiindca intentionat m-am uitat la ceas pentru ca urmau olandezii de la Delain, iar experientele trecute imi spuneau ca unele (atentie, am spus unele!) trupe ce au in componenta femei au delicatul si suavul obicei de a intarzia cu intrarea pe scena. In fine, era de asteptat ca partea masculina a publicului nu avea alta sansa pe lumea asta decat sa se lase usor ademenita in mrejele unduitoare ale solistei Charlotte Wessels si ale chitaristei Merel Bechtold, deci sarcina de a observa ca alaturi de ele se mai aflau si Martjin Westerholt la clape (cel care este de fapt si fondatorul trupei si ultimul membru originar ramas), Timo Somers la chitara, Otto Schimmelpenninck van der Oije la bass si Ruben Israel la tobe a ramas cel mai probabil in sarcina extrem de atentului si intotdeauna percutantului auditoriu feminin. Una peste alta, au fost unsprezece piese dintre care n-au lipsit “Suckerpunch” (cea care a si deschis de altfel recitalul), “Get The Devil Out Of Me”, “Army Of Dolls”, “Stardust”, “Dont Let Go” si, ultima din program, “We Are The Others”. Au fost clipe si momente, intercalate unele peste altele. Ca acelea in care la prima piesa am fost gratulati cu un extrem de precis scris si de inteles “Buna seara, Bucaresti!”, sau in care ni s-a multumit in repetate randuri in aceeasi limba materna, sau in care s-a topait in draci, sau in care “hey, hey” de pe scena si recompensatoriul “hey, hey” dinspre public, sau in care Charlotte ducea mana la ureche ca sa ne auda si, la ora aia, cam trei sferturi din ring erau cu “horns up in the air”, sau in care pe final se revarsau uralele acompaniate de un gratios “Thank you so so much” al aceleiasi Charlotte, o plecaciune si niste pupici specifici aruncati cu o generozitate de netagaduit de catre cele doua doamne din trupa.

Cei de la Delain au mai taiat pe parcurs din intarziere cu vreo zece minute, insa cei de la DragonForce tot au tras ponoasele cu aranjatul scenei si al sunetului si si-au amanat debutul cu aproape douazeci de minute fata de preconizata ora de 20:55. Nimeni nu a parut insa deranjat de asta, mai ales ca pe piesa din debut, intitulata sugestiv “Holding On”, lumea aplauda in draci. Si a urmat un “Let me hear you making some fucking noise” ca sa fie si un binemeritat “My Spirit Will Go On”. Moment dupa care ne-a fost dat sa auzim dupa cum urmeaza “Buna seara, Romania! What the fuck are you doing tonight?” si ca este o seara speciala pentru ei fiindca sunt pentru prima data pe aici. Ca o paranteza, ei fiind Marc Hudson ca vocal cu inalte octave, chitaristii fondatori de formatie Herman Li si Sam Totman, basistul Frederic Leclercq, claparul Vadim Pruzhanov si tobarul Gee Anzalone. Odata paranteza inchisa, Marc a continuat citind cu acuratete de invidiat de pe un carton, “Cum va simtiti in seara asta? Noi suntem DragonForce din Londra. Este primul concert in Romania. Ne bucuram foarte mult sa fim aici” si a incheiat cu un impetuos “Mancam sarmaua”. Atat le-a trebuit preacucernicilor din multime ca unul s-a si aruncat din prea mult entuzism pe bratele celorlalti pentru crowd surfing iar in Normal a luat amploare un moshpit cinstit. Acestia au avut indestulat timp sa se manifeste pana la sfarsit pe compozitii alese precum “Heroes Of Our Time”, “Wings Of Liberty”, “Fields Of Despair”, “Valley Of The Damned”, “Cry Thunder” sau piesa de incheiere “Through The Fire And Flames”.

Fac o mica acolada aici si spun ca am auzit destule pareri , unele indreptatite sau poate nu, care afirmau ca au asistat la o sumedenie de piese la fel. Altul spunea ca a i s-a parut ca fost o singura piesa de la inceput pana la sfarsit. Asa o fi fost pentru ei, insa mie mi-au iesit unsprezece la numaratoare si fiecare in stilul power-metal fiindca asa vrea el sa fie prin natura sa intrinseca.

Revenind la cele intamplate, o lumina absolut albastra invaluia pe deplin scena atunci cand nemtii de la Kreator au crezut de cuviinta sa ni se infatiseze. Lumea se pare ca o luase la modul cel mai bahic cu putinta la bord, deci exprimarile ce vor fi urmat au fost in consecinta. Astfel incat la “Awakening Of The Gods” ni s-a cerut un wall of death ce s-a transformat rapid intr-un crowdsurfing stingher. A mai existat un circlepit pe “Endless Pain” si chiar nu se facea sa nu fi fost executat acest moment artistic. Sau o alta repriza de crowdsurfing in fata pe “From Flood Into Fire”. Urlete, tipete si racnete pentru a se pune in scena ce avea sa urmeze. Zis si facut, iar lumea era de-a dreptul entuziasta si se manifesta la modul extatic. Inutil de precizat ca in vreo doua randuri a fost cerut un dezmat “Romanian style”, iar mai tinerii nostri compatrioti s-au executat fara cracnire la Golden si la Normal si au organizat cate un circlepit la puterea a doua. Iar la final nemtii au promis ca se intorc. Ultima oara au fost in 2013, deci sa-i asteptam cu incredere in 2019.
Noaptea era departe de a fi incheiata, insa osemintele mele spuneau altceva.

Setlist concert Kreator la Metalhead Meeting 2016:

Intro: Choir Of The Damned (Pleasure To Kill – 1986)
1. Enemy Of God (Enemy Of God – 2005)
2. Terrible Certainty (Terrible Certainty – 1987)
3. Phobia (Outcast – 1997)
4. Awakening Of The Gods / Endless Pain
5. Warcurse (Hordes Of Chaos – 2009)
Intro: Mars Mantra (Phantom Antichrist – 2012)
6. Phantom Antichrist (Phantom Antichrist – 2012)
7. From Flood Into Fire (Phantom Antichrist – 2012)
8. Extreme Aggressions (Extreme Agression – 1989)
9. Suicide Terrorist (Enemy Of God – 2005)
10. Hordes Of Chaos (A Necrologue For The Elite) – (Hordes Of Chaos – 2009)
11. Civilization Collapse (Phantom Antichrist – 2012)
Encore
Intro: The Patriarch (Violent Revolution – 2001)
12. Violent Revolution (Violent Revolution – 2001)
13. Pleasure to Kill (Pleasure To Kill – 1986
14. Flag Of Hate (Endless Pain – 1985)
15. Betrayer (Extreme Agression – 1989)