Cand ajunge la a sasea editie, se presupune ca unui festival i-au dat deja tuleiele si ca poate incepe cat de cat sa-si croiasca drum cu macheta prin jungla asta numita viata de scena. Cam asa se prezentau lucrurile la mijloc de octombrie, cand Maximum Rock tragea nadejde sa confirme cele demonstrate in editiile anterioare.

Fata de anul trecut, cand am avut de-a face cu un veritabil maraton de patru zile, de data asta asteptarile au fost comprimate in doar doua, iar asta a presupus o abordare diferita in ceea ce priveste impartirea trupelor pe zile in sensul ca, spre deosebire de 2015, in cazul asta au fost amestecate trupele romanesti cu cele straine.

Day One – We Are Not Separate

Acestea fiind precizate pentru inceput, sa spunem ca vremea a tinut cu noi intr-o oarecare masura, desi actiunea s-a petrecut in cortul incalzit si nelipsit in lunile din toamna si pana in primavara. Sa tot fi fost trecute vreo cinci minute peste orele 18:00, atunci cand Tiarra ar fi trebuit deja sa bage gaz, si la porti inca se insirau linistite sub o racoare placuta vreo douazeci de persoane ce aveau sa se alature destul de repede celor circa cincizeci dinauntru. Cei de la Tiarra inca faceau de zor probe de sunet, minutele tot treceau, dar nimeni nu parea apasat de povara ca ar vrea sa afle ce se intampla. Misterul intarzierii avea sa fie deslusit in cele din urma de Nelu Brindusan, care a anuntat ca programul urma sa fie decalat din cauza unor probleme survenite intempestiv. Mai pe scurt, emirii arabi uniti de la Anuryzm fusesera blocati pe aeroport in Germania din cauza simplului fapt ca trei dintre membri aveau pasaport de bastinasi, deci adio intrat in Europa! Daca tot era cu microfonul in gura, si ca sa ne mai omoram timpul, Nelu ne-a trimis catre standurile cu accesorii promotionale, catre bufetul din spatele cortului in caz ca aveam chef de bagat la ghiozdan sau catre dozatoarele cu “inca una si ma duc”, adica intelegeti voi. A propos de spatiul de merchandising, oferta era mai mult decat generoasa: tricouri, bocanci, bandane, brichete, genti, amulete, desfacatoare de bere, CD-uri, cani, brelocuri, curele si tot felul de giuvaere ca lantisoare, bratari sau inele, toate acestea fiind, bineinteles, personalizate si inscriptionate cu numele tuturor trupelor posibile.

In fine, putin dupa ora 18:50, atunci cand de fapt ar fi trebuit sa intre Anuryzm, si-au facut necesarul debut in festival bucurestenii de la Tiarra. In fata unei asistente ce depasea usor suta de persoane, compatriotii n-au stat la floricele si au insirat scurt si viguros in mai bine de o jumatate de ora cinci piese exclusiv de pe ultimul album lansat anul trecut, “X” pe numele lui de cod, dupa cum urmeaza: unu – “Cold”; doi – “To Feel Again”, prilej cu care Mihu a multumit celor prezenti pentru ca au venit sa-i vada; trei – “Burn”, cica “o baladuta intre baieti”, moment in care fetele au parasit temporar scena, patru – “Lost In The Crowd” ca sa ne mai calmam putin, prilej ca trupa sa fie reintregita, cinci – “Pain Knows Your Name”, piesa despre care stiam ca are videoclip, insa am fost pusi din nou in tema asupra acestui aspect, nu fara a fi anuntati si ca oamenii lucreaza momentan la noul album ce urmeaza sa fie lansat in primavara anului viitor. Cam asta a fost pentru ca programul doar atat a permis, deci n-a mai fost loc si de clasica “Ielele” la bis, cea care de obicei le incheie recitalul.

Urmatorii la apel au fost italienii de la Arsea ce au propus un stil total diferit, anume un metal progresiv si melodic considerabil mai alert si energic, insa care s-au confruntat din pacate cu unele probleme de sunet sau cel putin asa s-a auzit in partea din spate a cortului, cu precadere in prima jumatate a prestatiei lor. Unul dintre chitaristii care-l sustinea ca backing vocal pe solist s-a auzit la inceput incet si infundat, pentru ca apoi insusi Matteo sa aiba de tras si sa se auda uneori ba prea tare, ba prea incet, ba prea strident. Astea au fost insa la inceput, iar mare parte din problemele tehnice s-au mai reglat pe parcurs si au fost compensate si de implicarea specific latina a baietilor care, in formula completa de sase si de-a lungul a circa treizeci si cinci de minute, au pus in scena si ne-au trecut prin “Intro (Awakening)”, “VIII”, “Defected Light”, “Out Of Mind”, “Quantum Society” si “Cross The Line”. Iar pentru ca fara trasul in traditionala poza de final nu se poate, a trebuit sa “come here, lets take a picture together” ce au consfintit niste momente pe care fratii de ginta se pare ca le-au savurat la maxim si pe care sunt destul de sigur ca le vor repetate fiindca le-a placut aici.

Mult mai norocosi din punct de vedere tehnic au fost polonezii de la Votum ce au urcat la nici douazeci de minute dupa Arsea si asta nu prea constituie o surpriza fiindca se stie ca sunetul se imbunatateste vazand cu urechile pe masura ce te apropii de headliner. Avand si sustinerea unui cort ce tindea la ora aia catre trei sferturi din capacitate, desi oamenii inca erau destul de rasfirati, cei sase polaci au pravalit peste capetele asistentei sapte piese de data asta ce au adus deseori aminte de compatriotii lor de la Riverside, dar care au intercalat in anumite momente si niste riff-uri ce aduceau izbitor a Pantera. Desi au in spate o activitate de treisprezece ani si trei albume scose, timpul alocat este sfant si n-a fost loc decat de “Simulacra”, “Satellite”, “Prometheus”, “Cobwebs”, “Coda”, “Vertical” si “Spiral”, toate inlantuite in mai bine de patruzeci de minute ce s-au incheiat in binemeritate scandari si aplauze rasplatite de ineluctabilul “Thank you, Bucharest”.

Dupa cum spuneam mai sus, cu cat te apropii de momentul culminant al serii, cu atat se inteteste bibileala la detaliile legate de logistica, astfel incat si pauzele devin nu neaparat mai dese, dar cu siguranta ceva mai lungi. Timp liber asadar pentru dezmortirea oaselor, pentru cascat gura la standurile cu diverse acareturi sau pentru a participa la stramutari in masa in afara cortului. Nu fara repercusiuni insa fiindca racoarea tomnatica de dupa-amiaza se transformase dramatic intr-un frig suficient de antipatic incat sa penetreze pana la os pe cei incapatanati in a-si cultiva cu osardie viciul tabagic. In fine, toate se desfasoara pe repede inainte in astfel de circumstante si toata lumea o lua in sens invers pentru ca dinauntru razbatea deja “Codex Atlanticus”, partea de intro a celor de la Serenity. Programul s-a dovedit ceva mai generos cu ei si au avut parte astfel de aproape o ora in care a fost destul loc pentru unsprezece piese de data asta, iar aici nu le voi insira pe toate fiindca se gasesc pe internet, ci o sa amintesc doar cateva, cum ar fi de exemplu “Royal Pain”, “Reduced To Nothingness”, “Iniquity”, “The Perfect Woman” (care m-a si amuzat de altfel prin asemanarea flagranta cu repertoriul lui Meatloaf) sau “Serenade Of Flames”. Celor patru vajnici austrieci li s-a alaturat pentru cateva piese cea al carei loc era ocupat pana anul trecut de Clementine Delauney, dar care a plecat si i-a lasat locul Tashei, care a mai fost in cateva randuri pe post de voce feminina a trupei. Una peste alta, lumea era vadit mai destinsa de la licorile ingurgitate, astfel incat dialogul scena-public s-a desfasurat ca uns atunci cand a fost cazul, s-au acompaniat piesele cu batai sacadate din palme, ba chiar s-a facut concurs de urlete pentru a depasi decibelii produsi cu o seara inainte la vecinii sofioti.

Ultima descindere a serii urma sa bata de fapt undeva catre miezul de noapte, iar la vreo trei minute dupa 23:30 s-a colorat brusc atmosfera in violet si stroboscoapele au mitraliat cortul pentru a prefata primul descalecat al americanilor la Bucuresti. Adevarul este ca nu stiu cum se face de nu ajunsesera inca aici, desi s-au infiintat taman in vremurile imemoriale in care eu eram in primele clase de liceu, dar asta este alta discutie.

Contrar a ce s-ar putea crede privind tratamentul de care un headliner are parte in mod normal, Kamelot nu a beneficiat de un timp net superior predecesorilor austrieci. Doar saptezeci de minute au avut americanii la dispozitie si asta s-a vazut in modul in care a aratat pana la urma setlistul fiindca au fost eliminate cel putin patru piese ce apareau in concertele anterioare, iar ca un regret personal, printre acestea a fost si “Heres To The Fall”. Ca structura, este cat se poate de clar ca accentul a fost pus in exclusivitate pe discografia post-2000, cu un usor avantaj firesc acordat ultimului album lansat anul trecut. In rest, fiecare concert are momentele lui specifice si nici vineri nu s-a intamplat altfel. Ca de pilda momentul cand la “The Great Pandemonium” oamenii au fost invitati sa sara, insa publicul n-a percutat pe deplin si doar in primele randuri au topait cativa. Sau atunci cand, dupa “March Of Mephisto”, a fost preluat din public un tricolor pe care era inscriptionat numele trupei, prilej cu care Tommy Karevic a mai umblat putin la orgoliul spectatorilor si i-a provocat sa fie cat mai galagiosi si mai implicati ca oricum a doua zi era sambata si nu aveau nimic de facut. Sau cand vocea Alessiei de la Arch Enemy – am fi vrut noi sa vina Alessia – pe anumite piese a fost suplinita cu destul succes de catre Aeva Maurelle, cea care avea sa urce din nou pe scena cu Aeverium catre sfarsitul serii. Ori cand “Forever” a incheiat cica recitalul, ocazie cu care fiecare membru al trupei a fost prezentat si s-au facut fierbinti promisiuni de a reveni. Insa cum aceste iesiri false nu mai sunt muscate de multa vreme de cineva obisnuit cu concertele, uralele si aplauzele i-au adus inapoi, numai bine pentru basistul Sean Tibbetts sa-si faca aparitia cu niste ochelari desprinsi parca din “Delikatessen” si sa mai agite pentru o ultima oara multimea la un bis ciuntit la randul sau de timpul prea scurt ce fusese stabilit. Nelipsitul “Thank you, Romania”, un urlet final din partea lui Tommy, obisnuitele plecaciuni cu tricolorul de rigoare afisat pe scena si astfel lua sfarsit pentru majoritatea covarsitoare a celor prezenti prima seara de festival. Aveau sa urmeze nemtii de la Aeverium, insa prea putini mai aveau bateriile suficient de incarcate ca sa mai reziste pe baricade.

Setlist Kamelot la Maximum Rock Festival 2016:

Intro
1. Veil Of Elysium (Haven – 2015)
2. When The Lights Are Down (The Black Halo – 2005)
3. The Great Pandemonium (Poetry For The Poisoned – 2010)
4. Center Of The Universe w. Aeva Maurelle (Epica – 2003)
5. Karma (Karma – 2001)
6. March Of Mephisto (The Black Halo – 2005)
7. Rule the World (Ghost Opera – 2007)
8. Insomnia (Haven – 2015)
9. Drum Solo (Casey Grillo)
10. Liar Liar (Wasteland Monarchy) w. Aeva Maurelle (Haven – 2015)
11. Keyboard Solo (Oliver Palotai)
12. Forever (Karma – 2001)
Encore
Manus Dei (Silverthorn – 2012)
13. Sacrimony (Angel Of Afterlife) w. Aeva Maurelle (Silverthorn – 2012)
Outro: Continuum (Silverthorn – 2012)

Day Two – Everything Invaded

Dupa-amiaza de sambata prezenta aceleasi auspicii meteo specifice unui octombrie pastelat. Destul de liniste prin oras si cam acelasi lucru se putea spune si despre Arene in jurul orei 18:00, acolo de unde venea o noua veste si nu dintre cele mai bune. Programul urma sa fie din nou decalat pentru ca tobosarul de la Burning Rome fusese internat si, din punctul asta de vedere, bine ca festivalul a durat doar doua zile ca cine stie ce grozavie s-ar mai fi intamplat.

Cum astfel de cazuri au o doza semnificativa de imprevizibil si te trezesti cu ele pe cap cand iti este lumea mai draga, singura solutie logica a fost sa se procedeze ca in ziua precedenta. Zis si facut, iar E-An-Na, care in mod normal ar fi trebuit sa deschida ziua de la 17:30, exact asta au si facut, numai ca oarecum pe intervalul orar al italienilor de la Burning Rome. Spun “oarecum” pentru ca asta a fost norocul lor de a obtine ceva timp suplimentar, astfel ca au avut parte de trei sferturi de ora in loc de cele treizeci si cinci de minute alocate initial. Iar asta s-a vazut in piesele abordate mai pe pe indelete, caci ma gandesc ca altfel s-ar fi fugarit singuri prin setlist ca sa-si duca demersul la bun sfarsit. A fost timp de “Insiva”, pentru ca mai apoi sa se vrea sa facem hore si sa sarim pe “Hora Pe Furate”, sa tot fi fost tot circa o suta de persoane prezente la acea ora, iar pustanii din fata s-au executat rapid si au pus de prima hora cu headbang. Si pentru ca “v-am dat desteptarea, hai s-o tinem tot asa” si urmeaza o piesa mai sumbra de pe ultimul EP si care se numeste “Sivoi”. Si cum “Jiana” pare sa aiba un loc fix in concertele lor, ce ar fi daca am asculta si ceva mai linistit si cu un refren usor? Bine, de acord, atunci sa fie “Codru”! Se trece repede prin “Tinca Popii” si se semneaza de final cu normala “Sarba Ciobaneasca”, nu inainte de a se multumi organizatorilor, de a ni se dori distractie faina in continuare si cu asigurarea implacabila ca in jumatate de ora ne vedem la bere. Corect!

Inca jumatate de ora de ambientare cu mediul inconjurator si scena este brusc imbracata de lumina albastra si violet a spoturilor. Urmeaza sa se debuteze cu “Fireflies” si imediat isi fac aparitia cei cinci bulgari, vocalul abordand o tinuta fistichie cu frac, jiletca, joben cu ochelari si lanturi la brau. “Burning Halo” este un bun prilej pentru a fi pusi la curent ca “were Velian from Bulgaria, your friendly neighbours”. Asta este bine, iar cei vreo doua sute de oameni din cort sunt lasati singuri ca sa fie biciuiti de “Darkness Within” pentru ca pe pasajele instrumentale vocalul Ivan Ivanov iese deseori in culise pentru a se intoarce atunci cand ii vine randul. Ca o paranteza, nu s-o fi vorbit foarte mult in pauzele dintre piese, dar cert este faptul ca Ivan cred ca a facut vreo cinci kilometri pe scena, atat s-a tot plimbat de la stanga la dreapta si viceversa. Inchid paranteza si nu ma pot abtine sa constat ca nimic nu se compara cu titlurile romantice de piese, iar “Graveyard Of Love” si “Maiden Of Stone” sporesc exponential melancolia in randul participantilor, mai ales ca se respecta in continuare reteta (foarte reusita din punctul meu de vedere) de imbinare a growl-ului cu pasaje vocale si instrumentale epice. Bun, ne distram noi, ne simtim bine, insa avem timp si de lucruri ceva mai serioase, iar “Godless” vorbeste despre cum oamenii ar trebui sa fie egali si sa aiba parte in viata de aceleasi oportunitati. Timpul nu sta pe loc insa si cica pentru Ivan a fost cea mai misto jumatate de ora petrecuta in afara de aia cu gagica-sa. Cum nici n-am fi avut curaj sa ne gandim la altceva si nici n-ar fi o idee prea buna pentru integritatea fizica a tuturor sa starnim gelozia doamnei, mai bine luam aminte la ultima piesa fiindca “Silent Assassin” este un nume suficient de sugestiv pentru a ne vedea de ale noastre si a le lasa viata de cuplu sa se desfasoare in continuare armonios. Zis si facut, deci mai bine facem o poza de final si ii asteptam pe bulgari si pe viitor pentru ca sunt convins ca multora le-a placut.

Orele inainteaza si asta se face simtit in numarul celor adunati, care acum batea undeva spre vreo trei sute de persoane. Afluenta se face simtita si la standurile de bauturi, acolo unde berile la doza se terminasera de ceva vreme, mai ramanand la datorie apa, racoritoarele, cidrul, niste vin, inutila bere fara alcool si berea la draft. Acestea sunt insa doar detalii care nu pot zadarnici mersul firesc inainte, iar White Walls au grija sa confirme acest aspect. Nu numai ca-l confirma, insa se si tin de program la secunda, astfel ca intre 20:15 si 20:50 pun pe tapet un “Intro (Silence)”, urmat de “Dream Chaser”, “Loose Ends”, “Death Follows Me”, “Masquerade” – pe care cica o stiu sase oameni si ca am face bine sa invatam versurile – si “Friends For A While”. De prea multe brizbrizuri nu a fost nevoie fiindca constantenii sunt deja un nume bine infipt in scena autohtona si nu numai, astfel ca si-au vazut de treaba asa cum o fac ei mai riguros si nu s-au dezis de renumele strans in cei sapte ani de activitate.

Vreo douazeci si cinci de minute de pauza si schimbam registrul fiindca la raport se infiinteaza dacii liberi din Iasi in fata unui cort ce se falea cu o ocupare a trei sferturi din capacitate. Cum acordurile lor nu mai sunt de multa vreme un secret, lumea da drumul la topaiala, in timp ce in fata doua tinerele deja se cocotasera pe umerii unor flacai si saltau de parca aveau arcuri in fund. “Frunzulita Dorului” deschide distractia si aici survine si rugamintea lui “Castor” pentru cei de la mixer sa umble la reglaje ca sa se auda si el. Asa cum prima piesa este de pe ultimul album GOD (“Sufletul Neamului” dupa cum se intituleaza si despre care sper ca am inteles bine ca ajunsese din Spania, acolo unde fusese produs, cu o zi inainte), nici “Cant De Haiduc” nu face exceptie, insa mai apoi se face loc deja consacratelor compozitii din trecut. “Forefathers” si “Here Comes The Night” continua saga dacilor, asezonata cu sube de oaie, scuturi antice, sulite, sabii curbate si inevitabilele capete de lup, insa fara vestalele cu faclii ce apareau pana anul trecut ca parte integranta din spectacol in locuri in care multora le-a trecut glontul pe langa ureche fara sa aiba habar. Poate exact in ideea asta urmeaza “Glia Muma”, special pentru “fratii si surorile noastre din Colectiv”, pentru ca “Au Innebunit Salcamii” sa fie si de data asta piatra de capatai a unui recital de patruzeci de minute, incheiat sincer cu “Va multumim, Bucuresti! Ati fost extraordinari, toata stima. Meritati un salut din partea noastra. La revedere!”

Mai bine de jumatate de ora pe interval si iarasi si-a vazut fiecare de treaba. Ca si in seara precedenta, gradele coborasera vertiginos deasupra parcului, nu insa si in vene. De aceea poate a surprins putin amorteala cu care lumea a reactionat de-a lungul prestatiei celor de la In Mourning, insa probabil trageau ponoasele agitatiei de la GOD. “Good evening, guys! Were In Mourning from Sweden” avea sa faca deschiderea prin “The Call To Orion” si “The Smoke”, asta in timp ce multi isi faceau in draci poze cu dacii ieseni, foarte deschisi si rabdatori in a multumi pe toti doritorii. Fiind neam nordic si ordonat, suedezii nu s-au intristat prea tare si si-au vazut inginereste de acareturile lor, insirand mai departe “Fire And Ocean”, “Voyage Of A Wavering Mind”, “Below Rise To The Above”, pentru ca ultima piesa, “Colossus”, sa-si puna parafa intr-un final instrumental apoteotic.

O alta pauza, ultima pentru majoritatea oamenilor, si iar s-a golit cortul. Asta insa pana cu un sfert de ora inainte de miezul noptii, cand au tabarat toti inauntru o data cu primele acorduri de intro, in timp ce pe panza din spatele scenei trona maiestuoasa o luna plina ca o mamaliga stramoseasca. In racnetele generale, primul intra tobarul, urmat la scurta distanta de Fernando Ribeiro si de restul trupei, tinand mortis sa-si aminteasca ca sunt in “Bucuresti, Romania”. Toata lumea este fericita, atmosfera sumbra este la ea acasa, dacii de la GOD sunt si mai fericiti si stau pe sus cu capul de lup si cu sulitele. Pentru ca sunt la noi a nu se mai stie a cata oara, este la mintea cocosului ca “it’s a pleasure to play here”, insa nu prididesc sa aminteasca ca se implinesc doua decenii de la al doilea lor album – “Irreligious” dand la vremea lui cateva bucati muzicale care au facut ulterior istorie – si ca este cazul sa fie onorat asa cum se cuvine, desi in cele din urma ultima aparitie discografica de anul trecut avea sa fie cel mai bine reprezentata in setlist. “Ruin & Misery” il prinde pe Fernando cu doua oglinzi in mana si – oarecum la fel ca in primavara la Gregorian, desi cu mai putina intensitate – se foloseste de spoturile de sus pentru a trimite peste capetele publicului fascicule luminoase. Piesele se succeda tenebros, nu prea ai vreme sa numeri timpul si te trezesti deodata ca auzi “Thank you very much” si esti pus in fata faptului implinit si tradus ca “Alma Mater”. Inutil de precizat ca toata suflarea cortului este in delir, iar Ribeiro roteste deasupra capului tricolorul poposit implacabil si nestingherit pe scena. Nu mai este timp la bis de cele trei piese ce urmau conform concertelor anterioare, insa se face loc pe scena unui tort, iar claparului i se canta in cor toate cele traditionale de pe la noi pentru ca in seara aia era ziua lui. Multe multumiri noua si neamurilor noastre pentru seara magnifica si se incheie demential cu “Fool Moon Madness”, cu dacii agitand ca apucatii capul de lup si cu solistul izbind transpus in tingirile tobelor. O incheiere pe masura la o ora dupa miezul unei nopti in care gurile rele prevesteau ca luna plina avea sa fie la apogeu.

Cine a mai avut benzina si pentru Lachrymose sau Beyond The Existence, a ramas. Cine nu, s-a retras politicos catre alte treburi lumesti la capatul unui festival mai scurt ca anul trecut, dar care n-a facut rabat de la cele bune din punct de vedere organizatoric. Oferta bahica s-a dovedit normala si indestulatoare, cea culinara la fel, desi parca anul trecut a fost ceva mai bogata in sortimente, insa sa fim seriosi, nu cred ca vine cineva la un concert ca sa rupa cantarul dupa aia.

Nu a fost sa fie vineri seara “Heres To The Fall”, dar asta sa fie problema. Macar sa se continue sfarsitul de an sub aceleasi auspicii precum cele de saptamana trecuta si nu cred ca va avea cineva ceva de comentat. Pana atunci, jumatatea lui noiembrie sta la panda printre boschetii din parc si cu acelasi cort deasupra capului.

Setlist Moonspell Maximum Rock Festival 2016:

Intro: La Baphomette (Extinct – 2015)
1. Breathe (Until We Are No More) – (Extinct – 2015)
2. Extinct (Extinct – 2015)
3. Night Eternal (Night Eternal – 2008)
4. Opium (Irreligious – 1996)
5. Awake! (Irreligious – 1996)
6. The Last Of Us (Extinct – 2015)
7. Ruin & Misery (Irreligious – 1996)
8. Herr Spiegelmann (Irreligious – 1996)
9. Malignia (Extinct – 2015)
10. Vampiria (Wolfheart – 1995)
11. Ataegina (Wolfheart – 1995)
12. Alma Mater (Wolfheart – 1995)
Encore
13. Full Moon Madness (Irreligious – 1996)