Luni seara. Vreme de reverie si de multumire sufleteasca pentru cei multi care au scapat de aceasta zi considerata, poate pe buna si intemeiata dreptate, o pacoste redundanta. La asta se adauga un concert pe al carui afis se lafaie cu litere de-o schioapa un nume mare si care apare pentru prima oara la noi. Ce faci? Te duci sau zaci in casa? Pai te cam duci ca altfel sunt slabe sperante pe viitor sa-ti intregesti pacea interioara.

Sa fim bine intelesi de la bun inceput, toata lumea din sfera asta a muzicii stie ca Death a murit. Suna ironic, dar in luna decembrie a lui 2001 se ducea creierul trupei in urma unui cancer la creier. Alta ironie trista, iar ceea ce s-a produs luni seara pe scena de la Arene nu este nicidecum Death, ci doar un proiect intitulat Death To All (DTA), format din fosti componenti ai trupei ce are ca scop sa duca mai departe mostenirea muzicala si amintirea lui Chuck.

Ambitionat peste masura de delasarea de care dadusem dovada in seara precedenta, am tinut mortis sa ma infiintez inca de la inceput in cort si sa iau pulsul operatiunilor, insa acesta a scazut dramatic catre cote alarmante atunci cand m-am vazut pus in fata unei ceti artificiale cu iz de praf ridicat in urma unui moshpit pe o pajiste de la malul unui lac si in spatele unei gloate de cateva zeci de oameni, semn ca ziua de luni inca isi facea datoria de a tine ocupati cetatenii patriei noastre.

La doar cinci minute trecute de ora 19:00 a fost deschisa seara de autohtonii de la Illuminati, niste baieti care nu-si fac un scop in sine din muzica, in sensul ca nu din asta traiesc si care chiar au luat dupa lansarea albumului de debut o pauza nu chiar scurta inainte de a reveni, insa care au suficienta imaginatie incat sa abordeze un tech-death care tinde in general sa devina stingher in peisajul muzicii metal. Dupa numele de pe tricouri, Illuminati au insemnat luni seara Andrei Popa la chitara si voce, Matei Tibacu-Blendea la tobe si Stefan Hancu la chitara, cel care l-a inlocuit pe Petre Iftimie si care are un proiect solo numit Dulceata Mortii. Nu au avut foarte mult timp la dispozitie, astfel incat s-au pus urgent pe treaba si au insirat de-a lungul a douazeci si cinci de minute o serie formata din cele cinci piese de pe primul material discografic dupa cum urmeaza: “Please Lose”, “Storms”, “Gulliver s Extraordinary Journey”, “Sea Of Counsciousness”, “The Core” (cea care da si numele albumului), dar si noutatea “Domino Spine”, iar la ultima i-au avut ca invitati pe scena pe Razvan Albu de la Coma la percutie si Laura Mihaila de la Gray Matters la voce. Toate astea in fata unei asistente care parca incepea sa capete o consistenta ceva mai mare si care tindea catre sfarsitul recitalului lor spre 150-200 de suflete.

Prea multe in pauza nu s-au intamplat fiindca n-a fost deloc timp, iar la doar in sfert de ora s-a lasat auzit racnetul lui Andy si trupa Taine a debutat furtunos cu “Resurrection”. Despre formatie este inutil sa mai adaugi ceva din moment ce are deja in spate o istorie de aproape un sfert de secol, dar a fost insa imbucurator ca lumea incepea sa se adune incetul cu incetul. Nici bucurestenii de pe scena n-au avut la dispozitie decat treizeci si cinci de minute, deci n-au pregetat sa dea drumul dupa piesa din debut si la “The Genius Way” si la “No Personality”, piesa scrisa in urma cu zece ani “in memoria celui care a fost si este Chuck Schuldiner”. Aici a fost un moment special inchinat celor de la Colectiv si, dupa o liniste mormantala de circa douazeci de secunde, a urmat o piesa in prima auditie compusa special in amintirea acelei seri negre de sfarsit de octombrie. “The Dark Days Of Our Lives” se numeste piesa si a fost insotita de mesajul “Nu uitati! Colectiv!” si asa ar fi si cazul sa se intample pentru ca peste asa ceva nu trebuie trecut vreodata. Nu s-a terminat si, conform lui Andy, a mai fost timp pentru “two more songs”. Iar pentru ca sala o cerea cu insistenta, n-a fost chip sa nu se auda si “Pierdut”, urmata imediat de “Inger Sau Demon”, dupa care multe multumiri si invitatia de a vizita standurile cu merchandising din spatele cortului. Ar mai fi de precizat si faptul ca baietii l-au avut ca invitat la tobe pe Victor Stoica, care si-a lasat de-a lungul timpului amprenta in formatii precum Dies Irae, Warganism sau L.O.S.T. si care, pentru ca locuieste peste ocean, n-a avut la dispozitie decat o saptamana ca sa repete cu trupa si se pare ca a facut-o foarte bine din moment ce totul a decurs ca uns in ceea ce-l priveste.

Din nou n-am avut decat vreo douazeci de minute ca sa ne tragem sufletul si iar inapoi cu fata la scena pentru ca urma momentul Obscura. Iar nemtii au intrat pe scena simplu si fara prea multe nazuri si au dat startul la scandal. Cine are mai mult de treizeci de ani isi aduce probabil aminte de una din reclamele de mare rasunet a anului 1990 care elogia o binecunoscuta marca de televizoare care, “cu sunet puternic si ecran mare, transforma totul in arta pura”. Ei bine, oamenii n-au avut de data asta nici un ecran, ci doar o panza mare in spatele scenei pe care aparea numele trupei, au avut in schimb o sonorizare beton si niste tobe care s-au auzit demential. Pentru ca al patrulea si ultimul album din istoria formatiei fusese lansat cu doar doua luni inainte de momentul concertului, majoritatea zdrobitoare din setlist i-a revenit recentului “Akroasis” si asta a insemnat printre altele, nu neaparat in ordinea originara de pe coperta materialului, “Ten Sepiroth”, “The Monist”, bineinteles ca si piesa omonima “Akroasis”, dar si “Sermon Of The Seven Suns” si “Ode To The Sun”. Acest “Akroasis” a fost extrem de bine primit de presa de specialitate, insa nu putea fi ignorat si cel de-al doilea album, cel care a inregistrat in urma cu sapte ani un mare succes si care practic le-a lansat cariera”, astfel ca “Anticosmic Overload” si “Centric Flow” de pe “Cosmogenesis” s-au alaturat celor cinci piese de mai sus. Au parut sa se simta in largul lor pe scena si astfel am aflat ca in urma cu sase ani mai fusesera pe aici. Nu stiu daca la Bucuresti sau in alt oras, cert este ca mai fusesera. Si am mai aflat ca “it was a pleasure singing for you tonight, see you next year”. Pai si noua ne-a facut placere si ne-ar face si mai mare placere daca s-ar tine de cuvant si ar reveni pentru ca au ce arata.

Urmeaza o pauza ceva mai lunga de patruzeci de minute si oamenii au mai multa vreme pentru a-si dezmorti osemintele, care pe la traditionala tigara de afara, care pe sub acoperisul cortului. Timpul este insa un zbir nemilos si zboara fara sa-ti dai sema, deci la loc comanda pentru ca este ora 22:00 si pe scena urca intr-un final victorios americanii de la Death DTA. Cu riscul de a ma repeta, dar ca sa fie treaba extrem de clara, luni seara nu am ascultat Death, ci o formatie-tribut Death compusa din fosti membri ai trupei in diverse perioade ale acesteia – Steve DiGiorgio la bass, Bobby Koelble la chitara si Gene Hoglan la tobe – carora li s-a adaugat ca vocal Max Phelps de la Cynic. Asta nu i-a intimidat prea tare si au inceput incursiunea prin istoria grupului care avea sa scrie istoria metalului si sa dea numele unui gen muzical. Au fost cam de toate si pentru toti, de la legendarele albume ale sfarsitului anilor 80 si inceput de ani 90 la cele mai apropiate de apusul trupei, practic n-a existat material discografic care sa nu fie reprezentat mai mult sau mai putin. Nu avea cum sa lipseasca apelul la memoria celui care a fost Chuck Schuldiner, creierul formatiei si cel care compunea piesele. Asa cum era aproape imposibil sa nu existe momente intense de headbanging si crowd surfing, aspecte executate fara cracnire de catre unii.

Pe de alta parte, ma mistuia un dor nespus sa aud cum cineva zbarceste din nou numele orasului in care se afla. Om fi zis noi ceva, om fi injurat, cert e faptul ca a picat un “Thank you, Budapest” de toata frumusetea exact cand era toata lumea mai zglobie. Nu stiu daca a fost o eroare intentionata sau nu, insa Di Giorgio a rectificat imediat, ba si-a si agatat tricolorul in varful chitarii catre sfarsitul concertului. Oamenii n-au pus prea tare la inima, ba chiar tind sa cred ca cei prinsi de exaltarea momentelor nici nu si-au dat seama. In fine, nu era cineva acolo chitit ca sa treaca Carpatii, drept pentru care fiecare si-a vazut mai departe de licorile din pahare sau de headbanging. Nici nu prea avea cum sa fie altfel de vreme ce riffurile de chitara iti ridicau parul pe ceafa, iar vocea lui Phelps musca din timpane chiar si catre sfarsitul recitalului de parca venise dupa un tratament intensiv cu oua crude, astfel ca n-a fost nici o mirare sa constat ca in public nu se mai intelegea om cu pom si unii erau efectiv in transa. Doar pentru asta venisera, pentru traitul momentului. Si tot pentru asta am fost prompt informati la final ca “you people, you fucking rule” asa ca “see you next time”. N-ar fi rau deloc sa repetam experienta, deci ne ramane sa speram ca doar e gratis.

N-au fost chiar o suta douazeci de minute, asa cum fusesera promise, dar de o suta si ceva tot am avut parte. Si a fost nu bine, ci excelent de-a dreptul, o seara de luni numai buna pentru asezat in ordine pe clase si categorii dracii din fiecare. Iar unde mai pui si ce fusese cu o seara inainte si ce urma peste o saptamana, nu se poate trage decat singura concluzie ca viitorul acestui an a inceput deja sa arate deosebit de frumos si de apetisant.

Setlist Death DTA la Arenele Romane:

1. The Philosopher (Cover Death – Individual Thought Patterns – 1993)
2. Living Monstrosity (Cover Death – Spiritual Healing – 1990)
3. Leprosy / Left To Die (Cover Death – Leprosy – 1988)
4. Suicide Machine (Cover Death – Human – 1991)
5. Overactive Imagination (Cover Death – Individual Thought Patterns – 1993)
6. Trapped In A Corner (Cover Death – Individual Thought Patterns – 1993)
7. Lack Of Comprehension (Cover Death – Human – 1991)
8. Flattening Of Emotions (Cover Death – Human – 1991)
9. Destiny (Cover Death – Individual Thought Patterns – 1993)
10. Symbolic (Cover Death – Symbolic – 1995)
11. Zero Tolerance (Cover Death – Symbolic – 1995)
12. Bite The Pain (Cover Death – Sound Of Perseverance – 1998)
13. Spirit Crusher (Cover Death – Sound Of Perseverance – 1998)
Encore
14. Zombie Ritual / Baptized In Blood (Cover Death – Scream Bloody Gore – 1987)
15. Crystal Mountain (Cover Death – Symbolic – 1995)
16. Pull The Plug (Cover Death – Leprosy – 1988)