Inceputul urmatoarei zile de maraton folkist m-a prins ascultand primele acorduri ce razbateau dinspre plaja cand abia ieseam din camera. Mi s-a parut o aglomeratie cam mare de artisti in aceasta a doua zi de folk si rock, fapt ce a dus, spre nemultumirea celor din multime, la reducerea destul de seminificativa a programului muzical pentru unii dintre protagonistii. Fiind deja vineri si beneficiind de aportul sustinut al ilfovenilor si dambovitenilor scapati de munca, lumea stransa pe plaja pe la orele 19.00 ajunsese sa depaseasca aproape de doua ori numarul amatorilor de concerte din ziua precedenta. Revenind la spectacol, pe scena s-au perindat intr-o succesiune rapida tinerii participanti la Trofeul Folk You!, urmati de Cosmin Vaman si Alexandra Andrei, Ovidiu Scridon sau Adrian Sarmasan. Pana sa-mi fac eu locul printre numeroasele cete de vamaioti pentru a ajunge in fata scenei, spectacolul ajunsese deja la trupa Proiectul Tivodar. Liderul trupei, Stefan Tivodar, s-a inconjurat de o sumedenie de oameni tineri si talentati, dornici de folk, blues, jazz si chiar rock pe alocuri. Trupa a sunat placut si complet, mai ales datorita celor doua viori si a vocii Ioanei Purcarea, iar rezultatul a fost unul minunat. Concertul a fost incheiat cu piesa “Autoportret” si o sesiune prelungita de solouri pentru aproape toti instrumentistii.
A urmat Dinu Olarasu, un om cu o personalitate poetica si un lirism aparte. Dupa ce ne-a cantat si el in graba cateva piese, fara sa sara peste “Suna-ma noaptea” sau imnul Folk You!, “Dincolo de orice Vama”, fredonat la unison si de cei de pe plaja, Olarasu i-a lasat locul charismaticului Nicu Alifantis. Acesta din urma a parut mai emotionat decat de obicei, amintindu-si de trecerea in nefiinta a Motului Pittis cu 7 ani in urma, dar si de celebrarea celei de-a zecea editii de festival folk. Publicul l-a ajutat aproape cu fiecare referen si fiecare strofa, pentru ca e imposibil sa ramai indiferent la intensitatea trairilor pe care le aprinde muzica lui Alifantis. Urmeaza un recital extrem de scurt dar pe placul meu sustinut de Zoia Alecu. Sunt un mare fan al rock-ului, evident, totusi mi s-a parut putin excesiva toata tentativa asta de a zori adevaratii folkisti de pe scena in favoarea unor trupe rock, e drept care sunt mult mai populare. Nu s-au justificat in totalitate, mai ales ca festivalul a avut ca in fiecare an accesul gratuit, prin urmare aspectul comercial iese complet din calcul. Aceasta popularitate pare totusi putin dusa inspre exetrema, chiar daca festivalul promoveaza mai degraba mesajul decat un anumit stil de muzica, ramane in continuare denumit Folk You!
A venit randul nemuritorului Ducu Bertzi, unul dintre putinii reprezentanti ai generatiei de aur a muzicii folk. Insotit, ca de obicei, de violonistul Mihai Nenita, Ducu Bertzi a fost primul care a facut multimea adunata pe plaja sa cante pe aproape toate melodiile clasice precum “Floare de colt”, “M-am indragostit numai de ea” si piesa de sorginte maramureseana “Cand s-o imparti norocul”. N-a fost uitat nici “Motul” Pittis, folkistii de pe scena anuntandu-ne nostalgic ca “Sfarsitul nu-i aici”.
Bucurandu-se de multimea extrem de primitoare si dornica de cantece, Emeric Set a fost prima trupa care a ridicat lumea in picioare. Dupa imposibilitatea fonetica denumita “Balada carelor”, bucata de plaja dinspre 2 Mai s-a transformat fara prea mari greutati intr-un taram al muzicii si poeziei. Desi mi-a lipsit mult Razvan Krivach, cu a lui dimensiune artistica profunda, Emeric a fost sprijinit pe tot parcursul cantarii de un public superb ce a limitat contributia muzicienilor de pe scena la un aport strict instrumental. Poate primul moment important in care s-a simtit spiritul veritabil al folk-ului si al ideii acestui festival. Astfel ca am avut motive cu atat mai multe sa ne imbufnam din nou dupa ce Emeric Set au iesit, iarasi prea repede de pe scena in ciuda strigatelor disperate de “bis” azvarlite dinspre public.
Bis-ul nu a mai venit, au venit insa cei de la Trooper, cu al lor sarbatorit Oscar la chitara bass. Nici pe Trooper nu i-am mai auzit de ceva vreme. Au avut o prestatie la inaltime, vocea Coiotului sunand cel mai bine din toate cantarile lor la care am luat parte. Din pacate pentru spectacol si pentru conceptul promovat de acest festival, unul dintre spectatori a aruncat o sticla cu apa spre scena. Gest absolut inoportun, insa mai nepotrivita a fost reactia vocalistului Trooper care ar fi trebuit sa se abtina in loc sa raspunda cu aceeasi moneda. Am avut parte si de multe surprize placute in acest concert. As enumera momentul in care au cantat piesa “Liceul Cimitir”, unde Coiotul si-a transformat radical vocea si a cantat foarte aproape de stilul lui Brian Johnson de la AC/DC. Un alt aspect frumos al spectacolului a reprezentat urcarea pe scena a tinerei Ioana, despre care nu am aflat multe alte amanunte, care a interpretat alaturi de Coiotul piesa “Zi dupa zi”. Trooper si-a incheiat reprezentatia scenica cu epicul “I Want to Break Free” de la Queen, incununand astfel un show muzical spectaculos si energic.
Cristi Minculescu ne-a intampinat cu obisuitul “Buna seara, prieteni!” si a continuat prin a se tine de aceasta promisiune. Dupa acest spectacol cred ca inteleg din ce in ce mai bine plecarea din Iris. Cristi ne-a aratat ca inca poate, iar versurile “Anii trec si anii vin, ne-am intors cu ce senin” ale piesei “Vom Veni” au dat anii inapoi si ne-a facut atat pe noi, cei din public, cat si pe fostul solist Iris si pe Nutu Olteanu si compania sa uitam impreuna de varsta si de greutatile cotidiene. Ducandu-ne prin patrimoniul de peste 30 de ani a trupei Iris, cu piese de capatai reorchestrate si remodelate, precum si prin noi compozitii excelente, super-grupul ne-a livrat un sunet ce abunda de prospetime si efervescenta. La final, piesa “Strada ta” intonata raggae, ca de vara tarzie, a prins bine la public si spectacolul s-a incheiat furtunos cu ovatii si brichete aprinse leganate in ritmul brizei si al chitarei lui Nutu Olteanu.
Seara a doua a continuat pe ritmuri de rock, locul super-grupului de pe scena fiind luat de cei de la OCS. Varietatea artistilor participanti la acest festival aduce impreuna foarte multe genuri si subcategorii ale celuiasi genuri, de aceea Vama Veche ramane o particica de lume destinata mereu infratirii si legarii de noi prietenii. Aceeasi varietate ne-a adus si trupa OCS in seara de 1 august a festivalului vamaiot. Din pacate pentru mine, rockul promovat de acestia duce prea mult spre alternativ si e putin prea comercial pentru urechile mele, astfel incat ma voi limita sa le caracterizez prestatia printr-un singur cuvant, diferit.
Au urmat cei de la Taxi, care, indiferent ce still muzical apreciezi sau ce pozitie sociala ocupi, este imposibil sa nu-ti starneasca macar cateva zambete. Implinind si ei 15 ani de existenta, cei de la Taxi formeaza o trupa care castiga din ce in ce mai multi sustinatori. Vidioclipurile originale si versurile pline de umor vor captiva intotdeauna intr-o tara care constituie o sursa inepuizabila pentru acest tip de pamflet. Ce frapeaza cel mai mult la acesti oameni este capacitatea de a se reinventa si de a pune mereu ceva nou in scena. Discursurile satirice ale lui Dan Teodorescu, strofele noi adaugate unor piese demult uitate si interpretarea ludica a unor cantece compuse de artisti legendari in stilul caracteristic si pe versurile inconfundabile ale trupei Taxi reprezinta ingredientele unui spectacol complet si demn de repetat.
Seara a fost incheiata de Pasarea Rock si nu se putea un final mai potrivit pentru cea mai frumoasa zi a festivalului din 2014. Legendarii Baniciu, Kappl, Lipan, Cnejevici, Boar si Gram, acompaniati in scurte interludii de recitarile expresive ale lui Flaviu Crisan, ne-au oferit muzica, istorie si amintiri furmoase deopotriva. Baniciu si compania au inceput cu o lunga incursiune in albumul Cantafabule, marcat de lirismul unic al lui Serban Foarta. Parand la fel de animati ca oamenii din multime, care numarau undeva aproape de zece mii in aceasta a doua seara, artistii s-au lasat coplesiti de haosul organizat. Ne-au dat si noua, muritorilor, prilejul sa participam la el prin refrene ce multa vreme de acum incolo isi vor gasi rasunetul in cotloanele memoriei. Am fost purtati prin “Hanul ulciorului nesecat”, “Pe Arges in jos” pe “Dealul cu dor” si ni s-au dat in dar “Muzica si muzichie” si “Esarfa”. Iar pentru partea de bis, Pasarea Rock s-a intors pe scena cu variantele reorchestrate ale arhicunoscutelor “Andrii Popa”, “Nunta”, “Vremuri” pentru a incheia cu un omagiu adus Motului Pittis, piesa “Canarul”. Am aflat astfel ce Pasare maiestuoasa, care ciripeste rock si insufleteste cu energie, a luat nastere prin impletirea dintre cenusa unui Phoenix si tereremul suav al unui Colibri. Un spectacol grandios, greu de definit si descris in cuvinte si totusi imposibil de omis prin trairile si esenta pe care le produce.
