Nici nu se stinsesera bine ecourile concertului de cu o sambata inainte si Bucurestiul gazduia alte doua concerte care se anuntau de mare calitate. Suprapunerea celor doua m-a hartuit sa inclin balanta catre unul din ele si eu am inclinat-o catre Al Di Meola. Pe Dream Theater ii mai vazusem si este de asteptat sa revina mult mai curand decat americanul de origine italiana, chiar daca si acesta nu era pentru prima data prin ograda noastra.

Dupa ce aproape trei saptamani din februarie se plimbase prin America de Nord in lung si in lat sub pecetea aniversarii a patru decenii de la lansarea prestigiosului album “Elegant Gipsy”, de la inceputul lui mai a descins pe batranul continent pentru un periplu de trei luni fara o saptamana, itinerariu care va cuprinde, aviz amatorilor care l-au pierdut pe malul Dambovitei, Timisoara si Clujul pe 11 si 13 iunie. Pe aici nu a fost vorba despre nici o aniversare, ci despre tributul pe care Al Di Meola vrea sa-l aduca muzicii care l-a format si care i-au marcat copilaria si tineretea, baleind astfel intre Piazzolla, Lennon si McCartney. Astfel stand lucrurile, sa vedem cum s-a prezentat realitatea serii de sambata.

Ora 20.00 era anuntata ca momentul de debut si primul gong prevestitor rasuna in Sala Palatului plina doar in prima ei jumatate, desi lumea continua sa vina. Al doilea gong venea sa anunte ca se umplusera si balcoanele, iar al treilea stingea lumina de-a binelea. O voce feminina anunta ce avea sa urmeze, aduce clasicele precizari privind organizatorul si totul este gata sa inceapa. Si chiar asta se intampla fiindca Di Meola intra pe scena surprinzator de sprinten pentru varsta sa sexagenara cu mainile falfaind pe sus, baga un “Hello everybody, glad to see you all” si-si prezinta spectacolul. Adica ce spuneam mai sus in legatura cu ce vrea sa faca el cu muzica care l-a influentat de-a lungul timpului, numai ca o face intr-un stil atat de haios si de volubil incat sala este deja cucerita inca dinainte sa auda primul acord. Si-i da drumul, acompaniat la chitara de sardul Peo Alfonsi si la percutie plus tobe de ungurul Peter Kaszas, cel care avea sa iasa in cateva randuri de pe scena. Dupa o prima piesa lunga cat o zi de post si intrerupta de aplauze de aveai impresia ca au trecut trei, a doua este inchinata unui festival din Maroc. Si tot asa, pret de vreo trei sferturi de ora, imbinand stilul propriu si inconfundabil de fusion si adaptandu-l cu cate un omagiu adus lui Piazzolla, incheind prima parte cu piesa in memoria lui Pino Daniele, disparut subit dintre noi in urma cu mai bine de doi ani. Piesa se numeste “Infinite Dreams”, face parte de pe albumul omonim lansat in 1998, iar povestea ei, relatata de insusi Al Di Meola pe scena, spune ca Pino s-a achitat exemplar de partea vocala in ciuda dificultatii ei.

Omul ne spune ca urmeaza o pauza de un sfert de ora, fata cu vocea anunta douazeci de minute, anunta si sponsorii si mai anunta si ce se va intampla la sfarsit in foaierul Salii Palatului, adica sesiune de cumparat discuri si de oferit autografe din partea artistului. Cu prilejul pauzei si a luminilor aprinse, aveam sa constat ca sala se umpluse intre timp la vreo 75% din capacitate, iar ceea ce m-a mirat a fost ca taman locurile de sus, adica cele mai ieftine, erau libere. In fine, o explicatie ar putea fi ca duduie din nou economia si de aia are lumea bani.

Au fost pana la urma douazeci de minute pentru ca este sanatos de stiut ca femeile au intotdeauna dreptate chiar si atunci cand nu au si Di Meola revine pe scena, dirijand aplauzele si rostind un “Moltomesc, moltomesc” care a satisfacut coarda patriotica a vibrantului public degraba sensibil pana peste poate la astfel de manifestari de curtoazie. Inainte de a relua, povesteste cum unul din idealurile sale in viata a fost sa inregistreze in studioul in care The Beatles facusera odata istorie, iar acesta este un prilej numai bun sa abordeze una din piesele lor. Si o ia din nou de la capat cu treceri de la coveruri la piese proprii, inserand aici si o noutate neinregistrata inca si dedicata fiicei sale (“Avas Dream”), pentru ca binemeritate aplauze sa salute demult celebra compozitie a lui George Harrison si recenta adaptare personala. Si tot asa, pana ce finalul eclatant al unei alte interpretari dupa Piazzolla a gasit publicul in picioare si trezit din letargie, ca de obicei, abia spre final.

Sa fi fost insa finalul? Asa s-ar fi zis de vreme ce pe scena sunt prezentati din nou Peo Alfonsi si Peter Kaszas, ni se spune ca “it was a wonderful night, from my heart thank you” si se iese. Dar astea sunt tertipuri fumate de multa vreme, deci nici vorba despre asa ceva, iar oamenii se intorc. “For another one. No, another two. Here we go!” Si da-i, si lupta, si aplauda ritmat ca doar de aia esti public, si manifesta-ti entuziasmul debordant atunci cand auzi ca incepe cea mai cunoscuta piesa a lui. Si cam atat pentru ca vine irefutabilul “Thank you, we love you, thank you very much” si pare ca nu mai este nimic de facut, mai ales ca ni se multumeste pentru public, promite ca va continua si ca intr-o zi va reveni. Lucrurile sunt gata in sala, dar nu s-a terminat chiar de tot pentru ca ni se reaminteste ca suntem asteptati in hol sa facem consumatie cu discurile si cunostinta cu artistul. Iar oamenii se conformeaza, astfel ca la inchiderea editiei undeva spre suta de persoane, daca nu chiar mai multi, asteptau cuminti intr-o coada ordonata.

A fost frumos si relaxant sambata seara. Asta desi acest fusion cu care Al Di Meola vine in timpanele noastre parca de o viata poate sa para deseori – si uneori chiar este – repetitiv si sa ai impresia ca asculti la nesfarsit aceeasi piesa. Aici intervin insa clasa si maiestria, iar la aceste capitole Al Di Meola nu lasa deloc loc de echivoc. Ce nu a fost deloc frumos este ca am aflat si eu cu aceasta ocazie dupa cine a baut apa Beth Hart in ceea ce priveste schimbarea din mers a setlistului. Adica este foarte bine cand exista surprize si diversitate, insa este groaznic atunci cand faci munca de documentare. De aceea nici nu bag in totalitate mana in foc pentru ce este mai jos, a se considera mai bine ca este un amestec (poate usor inexact) intre ce au declarat organizatorii in mod oficial si ce am auzit eu la fata locului.

Setlist concert Al Di Meola la Sala Palatului:

1. Opus In Green (World Sinfonia III-The Grande Passion – 2000, Cover Astor Piazzolla)
2. Mawazine (Pursuit Of Radical Rhapsody – 2011)
3. Brave New World (Pursuit Of Radical Rhapsody – 2011)
4. Esmeralda (Elysium – 2015)
5. Adour (Elysium – 2015)
6. Cafe 1930 (Heart Of The Immigrants – 1993, Cover Astor Piazzolla)
7. Infinite Desire (Infinite Dreams – 1998)

Pauza
8. Because (All Your Life, A Tribute to the Beatles – 2013)
9. Misterio (World Sinfonia III-The Grande Passion – 2000)
10. Avas Dream Lullaby Sequence (2017)
11. While My Guitar Gently Weeps (2017, Cover The Beatles)
12. Stephanie (Elysium – 2015)
13. Double Concerto (World Sinfonia III-The Grande Passion – 2000, over Astor Piazzolla)

Encore
14. Shes Leaving Home (All Your Life, A Tribute to the Beatles) – 2013)
15. Mediterranean Sundance (Elegant Gipsy – 1977)