Chaos Lives In Everything – Recenzie concert Korn la Arenele Romane

73

Cinci ani fusera, trecusera si se dusera ca vantul si ca gandul de la primul descalecat al trupei Korn pe meleagurile stramosesti. Atunci au prestat la festivalul Peninsula de la Targu-Mures, de data asta si-au ales plaiurile dambovitene pentru o revenire in forta.

Fiindca anul trecut s-au implinit doua decenii de la aparitia primului material discografic, californienii si-au zis ca n-ar fi deloc rau sa se plimbe prin lume sub o titulatura de turneu extrem de simpla, dar graitoare, si anume “20th Anniversary Tour”, mai pe romaneste, scurt si la obiect. Ideea a prins contur, forma si continut pe la jumatatea lui martie si, dupa un rastimp de aproape doua luni in care s-au fatait in lung si in lat prin tara de obarsie, din a doua jumatate a lui iunie au sarit peste balta in Europa pentru o suita de opt concerte, cel de la noi fiind ultimul din seria europeana si singurul din aceasta parte a continentului, asta daca luam in considerare ca statutul geografic al fostului si vechiului Constantinopole este cu dus si intors si lasa lejer loc de echivoc. Insa sa depanam in continuare ce s-a intamplat cu adevarat intr-o seara dintr-un debut de august incandescent si toropit de un astru ceresc mult prea generos.

Nu a fost sa fie sa ajung inca de la inceput, dar asa se intampla cand trebuie sa platesti tribut unei zile de luni. Chestii, daravele si alte aspecte complexe ale vietii pe plantatie. Am inteles ca au fost respectati termenii initiali si anuntati ai intrarii in incinta si de incepere a muzichiilor. Pe de alta parte, nu am asistat la prestatia lui DJ Hefe & Planet H, deci n-am cum sa-mi dau cu parerea si sa infloresc pe marginea a ceva ce nu am vazut si despre care doar am auzit.

Nici la Implant Pentru Refuz nu mi-a fost dat sa fiu inauntru din cauza unor chitibusareli de ultim moment, insa am bughinit de afara cateva slove in stilul caracteristic si am primit marturii de la cunoscuti ca nu s-au dezis de vremurile lor de glorie ce se pare ca n-au apus deloc si ca au bagat tare si in forta asa cum stiu ei sa reprezinte cu cinste hardcoreala de douazeci de ani incoace.

Si am intrat intr-un sfarsit pe la 19:30, numai bine sa-i prind in plenitudinea lor pe macedonenii de la Point Blank. Lume multa pentru ora aia, sa tot fi fost deja vreo doua mii de oameni stransi inca la modul destul de rasfirat si aerisit fata de ceea ce a urmat ceva mai tarziu. Actiune si sunet decent pe si dinspre scena, entuziasm popular ceva cam retinut pe alocuri, desi comunicarea cu multimea a fost si s-a manifestat din plin de-a lungul celor patruzeci de minute rezervate si in fata am intrezarit un mosh-pit cat de cat consistent in anumite momente mai fierbinti.

A urmat Coma. Marturisesc in premiera ca nici nu s-a anuntat bine concertul Korn in iarna si am si pus un pariu cu mintea mea ca ei vor fi una din trupele ce vor deschide spectacolul. Insa nu satisfactiile si orgoliile personale si trecatoare sunt importante aici, ci ceea ce a fost acolo. Dincolo de introducerea amuzanta de la inceput si care lasa loc de interpretari hedoniste ca “noi suntem Coma din Bucuresti”, s-a vazut ca oamenii si-au dezvoltat de-a lungul timpului un nucleu extrem de solid de admiratori si ascultatori prin reactia trinitrotoluenica de care au avut parte. N-au lipsit hiturile de referinta si consacrante, iar “Coboara-ma-n rai” a facut deliciul prezentilor la ora aia, iar ei s-au manifestat ca atare. La “Stai” a fost un alt moment de referinta al recitalului lor, oamenii fiind invitati sa se aseze pe “ciuci” si sa explodeze prin a sari frenetic si desantat pe acordurile ultimului refren al piesei. De asemenea, un indemn salutar l-a reprezentat invitatia la deja celebrul “wall of death”, iar oamenii din fata s-au conformat imediat. Nu a iesit chiar ca la Wacken sau la Hellfest, dar a fost totusi ceva mai mult decat decent pentru dimensiunea Arenelor. Cinci minute le-au lipsit ca sa-si duca recitalul pana la ora 21:00, insa cateva momente din acest interval si le-au acordat lor insesi pentru binemeritatele poze cu publicul din dotare si care fremata in spate.

Putin peste treizeci de minute au durat acordurile si reglajele de sunet, iar rastimpul a fost umplut cu muzica buna si de antren, in totala neconcordanta cu stilul prestat pana atunci, insa nu cred ca cineva a sughitat din cauza asta, ba chiar dimpotriva. Demne de amintit printre acestea ar fi nemuritoarele “Love” a lui Nat King Cole si “What A Wonderful World” a uriasului ce a fost odata si va ramane Louis Armstrong. Chiar ii spuneam unui amic cat de inaltator ar suna ca piesele astea sa fie in deschiderea unui concert Slayer, pentru ca mai apoi sa urmeze violent si impetuos “Angel Of Death” sau “World Painted Blood”. Poezie de sunete si alta nu.

Ora 21:30 a venit si a sosit. Dupa cum spuneam mai sus, este vorba despre un turneu aniversar care celebreaza primul lor album, drept pentru care ei au insirat toate piesele de pe albumul discografic omonim in chiar ordinea originara. Fara a fi deloc un fan Korn patruns pana in maduva oaselor si nici a genului nu-metal, imi permit luxul de a fi obiectiv si de a recunoaste ca au fost momente extatice de destrabalare in care publicul si-a iesit din minti. Vocea ca vocea a putin comunicativului cu publicul Jonathan Davis, tobele ca tobele ale generosului Ray Luzier, headbanging-ul si alura a la Max Cavalera a expansivului Brian “Head” Welch au asigurat calitatea vizuala, “pedala” lui James “Munky” Shaffer si-a facut treaba, dar acel bass diabolic din chitara cu coarde verzi sunt convins ca a curentat multe timpane inca de la “Blind”, iar Reginald “Fieldy” Arvizu este responsabilul cu betia de sunete. Stateai si tu ca tot omul linistit la debut de concert cu berea din dotare la purtator si ai simtit brusc cum o sumedenie de serpi nervosi si insidiosi incep sa ti se zvarcoleasca in stomac, pentru a-ti musca mai apoi cu nesat si a-ti devora toate fibrele corpului. Atunci a inceput de fapt nebunia. S-a sarit ca la balamuc, s-a facut mosh-pit salbatic si crowd-surfing intens, unii au renuntat la bere ca sa faca sa zboare paharele peste capetele infierbantate, dar fericite in cele din urma, care probabil au plecat spre case duhnind a birt ieftin, s-au destrabalat oamenii asa cum si-o meritau in asteptarea lor de multi ani de zile.

Asta a fost pana la bis, fiindca atunci au abdicat de la linia de album mai devreme amintit si au dezlantuit o serie de patru piese de referinta care au bagat spectatorii in draci la fel de abitir precum o facusera pana atunci. As pune chiar prinsoare ca multi si-au cam ratacit mintile in seara de luni ca prea pareau posedati, de aceea ma intreb ce s-ar fi intamplat daca recitalul ar fi durat mai mult de o ora si douazeci de minute, probabil cativa dintre cei prezenti ar fi devenit clienti exclusivi si cu statut special al spitalelor cu profil psihiatric, intr-atat de intens a fost momentul si intr-atat de vie a fost trairea.

Multa lume la concert, cu siguranta cea mai numeroasa asistenta la o reprezentatie de la Arene la care am avut privilegiul de a lua parte in acest an. Aproape plin ochi in ring, cam spre trei sferturi din tribune ocupate, deci sa tot fi fost undeva pe la patru mii de suflete. Cu toate acestea, organizarea a fost ireprosabila si fara prea multe sughituri.

Pe de alta parte, banuiesc ca multa lume s-a entuziasmat peste masura in prima instanta cand a vazut ca un jeton costa doar cinci lei, insa topaiala le-a fost imediat temperata cand au dat piept cu cruda realitate ca pentru o bere trebuia sa dai un jeton si jumatate, adica echivalentul a 7.50 lei, lucru care s-a intamplat si anul trecut la Peter Gabriel sau Tori Amos. Posibil sa fie vorba de un joc psihologic care te face sa cumperi mai mult avand in vedere pretul mai mic al jetonului, dar pe final tot dai mai mult decat la concertele in care acesta costa sapte lei, macar in cazul din urma stii o treaba si cu asta basta. Curat murdar, coane Fanica!

Insa acestea sunt doar obisnuitele detalii care unora nu le convin, insa peste care altii trec senin mai departe. Important este ca lumea a fost numeroasa si voioasa si ca a primit ceea ce a meritat pe masura implicarii. A fost o seara plina, energica si rotunda, asa cum apusurile de luni nu prea obisnuiesc sa fie in banalitatea lor, iar acest detaliu merita macar ceva mai multa recunostinta decat in mod normal.

Setlist concert Korn la Arenele Romane:

1. Blind (Korn – 1994)
2. Ball Tongue (Korn – 1994)
3. Need To (Korn – 1994)
4. Clown (Korn – 1994)
5. Divine (Korn – 1994)
6. Faget (Korn – 1994)
7. Shoots And Ladders (Korn – 1994)
8. Predictable (Korn – 1994)
9. Fake (Korn – 1994)
10. Lies (Korn – 1994)
11. Helmet In The Bush (Korn – 1994)
12. Daddy (Korn – 1994)

Encore:
13. Falling Away From Me (Issues – 1999)
14. Here To Stay (Untouchables – 2002)
15. Coming Undone (See You On The Other Side – 2006)
16. Freak On A Leash (Follow The Leader – 1998)