Anathema – We’re Here Because We’re Home!

32

Randurile de mai jos reprezinta pure ganduri, cuvinte, impresii (mai mult sau mai putin subiective), apartinand unor prieteni buni, care s-au regasit intr-o seara de noiembrie, intr-o locatie (sa-i spunem Silver Church), cu ocazia revenirii “acasa” a trupei Anathema. Aceasta nu se vrea a fi o cronica de concert, ci o poveste despre a fi aici!

Etapa pregatirilor a fost emotionanta si enervanta in egala masura. Am avut tot timpul senzatia ca voi sari pe scena sa-i ajut sa se desfasoare, chiar si pentru faptul ca era suparator sa-i vezi chinuindu-se sa-si instaleze instrumentele dupa 18 h de calatorit cu autocarul.

In program era prevazut ca la ora 19:00 concertul sa fie deschis de Petter Carlsen. Din pricina intarzierii foarte mari si avand in vedere ca imediat dupa concert urma o seara obisnuita de club in The Silver Church, s-a renuntat la recitalul tanarului norvegian.
Peter Carlsen a fost invitat, totusi, pe scena pentru o compozitie proprie (“Pull the Brakes”), intre “Parisienne Moonlight” si “Angelica”, acompaniat fiind de Vincent, Danny si Lee pe backing-vocals.

Atmosfera incarcata de fum, trupuri inghesuite si asteptare prelungita s-a limpezit inca de la prima nota a piesei “Thin Air”, care a produs instantaneu o conexiune unica si calda intre Anathema si public.

O data cu piesa “Closer” mi s-a intarit convingerea ca le va iesi orice aveau de gand sa faca in seara aceea. Tot acesta a fost si momentul cand membrii trupei s-au mai destins, cu atat mai bine pentru fani, care au inteles foarte bine presiunea de pe umerii fratilor Cavanagh & Co, datorita intarzierii mari (fata de programul anuntat initial).

Chiar daca stilul britanicilor a evoluat spre sunete mai calde, ultimele albume impartind ascultatorii acestei trupe in doua categorii, pe parcursul intregului recital, publicul si Anathema au devenit un intreg ca intr-o imbratisare: au cantat impreuna, au dansat, au depanat, fredonat trairi despre speranta, greseli, profunzime, lumina, ingeri si vise timide, intocmai ca acasa, acel loc intim, in care poti sa fii tu insuti, cu bune si cu rele, cu iubire si ura, cu deznadejde si speranta. Poate si de aceea sunt de parere ca, odata intrata in sufletul cuiva, aceasta trupa ramane acolo, pentru ca da forma acelor cotloane ale sufletului pentru care de cele mai multe ori nu gasim cuvinte.

Prezenta diafana, discreta si luminoasa a lui Lee Douglas a dat un parfum special pieselor: “Parisienne Moonlight” si “Angels Walk Among Us”. Anathema si publicul roman (peste 800 de suflete) si-au urat “pe curand” pe acordurile “Fragile Dreams”, odata cu promisiunea tacita de a reveni acasa. Un acasa al tuturor celor prezenti acolo.

Felicitari ARTmania pentru idee si pentru curajul de a-i invita si anul acesta, precum si tuturor celor implicati in eveniment. Show-ul a fost impecabil, in topul primelor 3 aparitii ale trupei in Romania si comparabil, poate, ca emotie si energie, cu momentul Sibiu 2007. “Familia” Anathema a surprins insa mai toate asteptarile devenind atat de numeroasa incat o parte din membrii ei n-a mai avut sansa sa intre in Silver Church, concertul fiind sold out, iar locatia a parut dintr-o data neinspirat aleasa.

Pentru cei care au ratat concertul si pentru toti ascultatorii mai vechi sau mai noi de Anathema: Ce parere aveti, prindem o tura si la primavara?