Peter Gabriel la Bucuresti – So (Back to The Front)

56

Turneul “Back To The Front” s-a vrut probabil o intoarcere nostalgica in timp catre cel mai de succes album a lui Peter Gabriel si unul dintre cele mai insemnate din istoria muzicii moderne. Unde este el – in clasamentele all-time ale unor publicatii de critica muzicala sau ale unor posturi TV de specialitate, ar insemna o insiruire sterila de cifre si n-are prea mare importanta acest aspect, dar (per total) este suficient de sus ca sa dea o idee despre ce a insemnat acest album la vremea respectiva, precum si ulterior.

Inceput in urma cu aproape doi ani in America de Nord, turneul matura din toamna anului trecut Europa si are programat finalul spre sfarsitul lui 2014 in Irlanda, adica “peste garla” fata de locul de bastina a lui Peter Gabriel.

Inclus in 2010 in Rock and Roll Hall of Fame ca membru (fondator, as adauga) al trupei Genesis si in 2014 pentru cariera sa solo, omul este o legenda a muzicii rock si mi-as permite sa spun ca si a celei experimentale. Nimic din ce-a facut de-a lungul a aproape cinci decenii de activitate n-a avut rabdare sa ramana in tipare. Fie ca solist Genesis, fie pe cont propriu, Peter Gabriel a spart granite, iar joi seara a dovedit ca a trecut si de cea a varstei. 64 de ani este o varsta la care altii isi cresc nepotii sau fac croaziere pe mare, nu isi investesc toata energia si imaginatia in ceva in care cred, iar asta nu este deloc putin lucru. Faptul ca piesele lui au avut parte de nenumarate coveruri din partea unor artisti legendari, sau trupe deloc neinsemnate gen Paul Simon, Lou Reed, Bon Iver sau Arcade Fire, spun multe despre ce inseamna el in peisajul muzical din care inca face parte cu succes.

Revenind la concertul de joi seara, trebuie subliniat faptul ca a fost cel mai amplu eveniment indoor de acest gen de pana acum in Romania. Marturisesc ca nu mai asistasem pana acum la un concert tinut in Romexpo pana la Metal All Stars. Insa, daca acolo a fost ceva cu totul diferit si s-a dat drumul la “drujbe”, eram foarte curios cum va suna si cum va arata o mega-productie de tipul celei anuntate in cronicile de pana in acel moment. Pentru ca a fost ceva cu adevarat impresionant, asa cum Peter Gabriel a obisnuit s-o faca inca de la inceputul anilor 70. Daca atunci adopta pe scena costumatii bizare si extravagante care, contrar parerilor apropiatilor, au atras atentia asupra emergentei trupe Genesis, cu timpul a lasat locul tehnologiei sa-si faca de cap. Este insa important de adaugat ca nu masinariile fac totul pe o scena, ci si felul artistului de a-si apropia publicul. Si cum sa nu si-l apropie daca insusi el, Peter Gabriel, intra pe scena ca sa-si prezinte fetele (niste cvasi-necunoscute pentru majoritatea celor prezenti acolo) ce-i vor canta in deschidere si o mai face si in limba tarii in care are loc concertul. Mai apoi intra cu mopul in mana ca sa curete scena, imbracat la fel ca cei a caror treaba era sa faca asta.

O prima acolada. Discursul in romana a fost citit de pe foaie, cu inerentele si scuzabilele poticneli, ca doar nu degeaba este romana a doua cea mai dificila limba de pe Pamant dupa chineza mandarina. Nu este prima oara cand se intampla asa ceva si, cu siguranta, nici ultima. Face parte din marketing si trebuie luata ca atare, lumea de oriunde se bucura nevoie mare sa auda ca li se vorbeste pe limba lor, insa cum o faci asigura diferenta. Probabil voi deranja acum fanii Manowar, insa prefer oricand o citire stalcita a unui text de pe o foaie, la vedere, decat declamarea cu pieptul umflat bombastic a unui discurs recitat in casca. Nu de alta, dar uneori casca da dovada de personalitate si mai joaca feste.

Nici macar nu conteaza ca asta face parte din regia spectacolului, insa spune multe despre ce a vrut sa transmita Peter Gabriel prin muzica. Pentru ca el, intotdeauna, a fost un activist militant in aspecte privind problemele sociale, economice sau rasiale, iar pentru acest fapt a primit o sumedenie de recunoasteri din partea a diferite organizatii, comitete si comitii. Nu este de neglijat nici ceea ce l-a influentat spre o asemenea atitudine. Sa nu uitam in ce timpuri a trait si si-a inceput el cariera solo: Marea Britanie si intreg Occidentul lovite grav de cele doua Crize ale Petrolului, inceput iminent de era Thatcher cu tot ce a insemnat ea din punct de vedere economic si (mai ales) social, dezradacinare, abandonarea valorilor personale in favoarea societatii de consum. Iar toate astea se regasesc in piesele lui, atat in albumele de debut, cat si in cele in care se banuieste ca traiam vremuri mai insorite.

Dupa aceasta introducere poate prea lunga, sa revenim la ce s-a vazut si auzit pe scena joi seara. S-au vazut si auzit incepand cu orele 20:00 trecute fix doua fete “from Stockholm, Sweden” care reprezentau o imensa necunoscuta pentru cei mai multi. Doua fete cu voce, un violoncel si un “tambal”. A propos de ce spuneam mai sus referitor la curiozitatea legata de cum va suna un asemenea concert intr-un loc construit la vremea lui pentru targuri si expozitii si vorba unui amic, este incredibil cum se poate obtine atat de mult cu atat de putin. Voce, violoncel si “tambal” si o sonorizare de exceptie. Si atat. S-a auzit curat, s-a auzit limpede, s-a auzit perfect din toate locurile pe care le-am schimbat. Poate a fost putin ecou, dar asta s-a potrivit de minune aerului de melancolie scandinava pe care muzica lor a degajat-o si a atmosferei pe care Jennie Abrahamson si Linea Olsson au reusit s-o creeze in preambulul recitalului pe care toti cei circa 4000 de oameni il asteptau si pentru care venisera.

A doua acolada. Erau patru persoane in fata mea, trei barbati si o femeie. Nu se stie de unde veneau, dar era stiut pentru ce. Cu exceptia doamnei, pe care o banuiesc a fi dobandit pana acum vreo 35-38 de legaturi in clasicul manunchi, ceilalti trei barbati aveau undeva la 45, poate chiar spre 50 de ani. Aproape intreg concertul i-am vazut traind intens si bucurandu-se ca niste copii. Oamenii aia nu venisera doar sa manance, ci sa soarba si niste ambrozie, si sunt convins ca au fost multi altii pe acolo care s-au manifestat in acest fel.

As mai face o paranteza in acolada asta. Organizarea a fost cu multe bune si cu una rea. Nu stiu cum a fost la porti pentru ca am intrat relativ devreme, insa nu mi s-a parut a fi fost o invalmaseala de nedescris din ce am vazut din interior. O prima parte buna a fost ca s-a dat drumul in sectorul rezervat accesului catre Premium Seats, astfel incat a putut fi ocupat atat spatiul mult prea generos al culoarelor, cat si treptele (cine a fost acolo, stie despre ce vorbesc). In mod curios, dar al doilea a fost accesul la bauturi si alte diverse acareturi culinare. Eu am numarat vreo doua tejghele, dispuse de-a dreapta si de-a stanga scenei, si nici aglomeratie n-am vazut sa fie. O bila neagra se cuvine jetoanelor si pretului produselor, jecmaneala pe la spate ca pe fata nu se poate numi. Cumparai bucuros din plin si animat de multa voie buna fiindca dadeai doar 5 lei pe un jeton (spre deosebire de anii trecuti), dar te trezeai la tejghea ca: berea – 1 jeton jumate, Coca-Cola si tot ce inseamna ea – 1 jeton jumate, popcorn – 2 jetoane, hotdog – 2 jetoane s.a.m.d. Adica mai scump decat….. dar mai bine sa nu ne mai amintim ca ni se duc amintirile frumose legate de concert si e pacat.

Si a inceput ospatul…Spun asta pentru ca acest concert a fost, inca de la inceput, proiectat ca un festin care sa te lase ghiftuit dupa ce te infrupti pe saturate. Cu aperitiv, cu fel principal si cu desert, plus cireasa de pe tort din final. Bucatarii au fost David Rhodes (chitara), Tony Levin (chitara bass), David Sancious (clape), Manu Katche (tobe), instrumentisti care au luat parte la turneul de promovare al albumului “So” din 1986-1987 si carora li s-au adaugat mai tinerele doua doamne “from Stockholm, Sweden”: Jennie Abrahamson si Linea Olsson. MasterChef: Catalin Scarlatescu. Glumeam…

Prima parte a cuprins patru piese si au fost lasate deliberat luminile aprinse, pentru ca “mesenii” sa se obisnuiasca cu antreul. L-au infulecat inca de la inceput, nu s-au lasat prea mult rugati si invitati. Daca “Obut” a fost ca un fel de “Tatal nostru” spus inaintea mesei, aperitivul a debutat furtunos cu caviar si cu foie-gras. N-a durat mult, dar a sporit pofta de mancare, desi am avut parte de mancaruri grele si indestulatoare in mod normal. In mod normal, dar nu intotdeauna, pentru ca a urmat ceva extraordinar de apetisant, gustos si condimentat cu o explozie de arome luminoase, desi, aparent, se asternuse intunericul la masa. Peter Gabriel ne-a servit atat retete clasice si confirmate de timp, cat si delicatese niciodata inventate pana de curand: “Why Don t You Show Yourself”, piesa ce face parte din coloana sonora a recent lansatului film “Words with Gods” in regia lui Guillermo Arriaga si care a fost inclusa in setlistul de turneu abia de la inceputul lui octombrie 2013, adica odata cu debutul periplului european.

A urmat un desert clasic, demn de cel mai stralucit maestru cofetar, adica integrala “So”. Cu adaugirea ca, in noua varianta remasterizata, “Open Your Eyes” si-a redobandit pozitia care ii fusese sortita initial. Si cu o alta completare extrem de necesara privind anumite piese si care-i confirma lui Jennie Abrahamson renumele de “Kate Bush moderna”. Nu atat de dramatica si de implicata, dar pe acolo!

A treia acolada (personala). N-am fost vreodata un mare fan al “Sledgehammer”, ba chiar tin minte ca m-a iritat insistenta cu care era difuzata intr-un anumit timp la televizor. Nu conteaza ca a fost mega-laudata de critici, ca a luat fata in 1987 piesei fostilor colegi de la Genesis (“Land of Confusion”), ca are cel mai difuzat videoclip din istoria all-time a MTV…pur si simplu nu-mi placea. Asta pana joi seara. Varianta pe care am auzit-o m-a convins ca Peter Gabriel face parte din categoria destul de rara a artistilor ale carui piese in concert suna infinit mai bine decat in varianta de studio. Nu mai bine, ci genial!

S-a lasat intunericul ca sa vina si ceea fara de care nu s-ar fi putut incheia banchetul! “Lord, here comes the flood / We ll say goodbye to flesh and blood.” Inca nu…Putintica zabava, va rog! Se pogoara din inaltul tavanului si “nava spatiala”, care transmite in versuri si imagine ceva mai apropiat de “Welcome to the Machine” decat de discursul lui Chaplin din “Dictatorul”. De altfel, sunt convins ca nu sunt singurul care a remarcat ca anumite piese se aseamana izbitor cu cele ale lui Waters de pe “The Wall”. Iar pe finalul finalului, acelasi Peter Gabriel dintotdeauna si acolo mereu. Dincolo de statura sociala, de religie, de rasa, de conditie umana…

“And the talks goes on” sau “TOTUL DEPINDE DE VOI”. Depinde de cine intelege si cum o face.

Aperitiv:
1. OBUT
2. Come Talk To Me (Us – 1992)
3. Shock The Monkey (Security – 1982)
4. Family Snapshot (Melt – 1980)

Fel principal:
5. Digging In The Dirt (Us – 1992)
6. Secret World (Us – 1992)
7. The Family And The Fishing Net (Security – 1982)
8. No Self Control (Melt – 1980)
9. Solsbury Hill (Car – 1977)
10. Why Don t You Show Yourself? ( Oct. 2013)

Desert (SO integral)
11. Red Rain
12. Sledgehammer
13. Don t Give Up
14. That Voice Again
15. Mercy Street
16. Big Time
17. We Do What We re Told (Milgram s 37)
18. This Is The Picture (Excellent Birds)
19. In Your Eyes

Cireasa de pe tort:
20. The Tower That Ate People (OVO – 2000)
21. Biko (Melt – 1980)