OST Fest 2012

Ziua 1

Stiti vorba ceea cu vointa si mutat muntii? Se pare ca are ceva sambure de adevar, festivalul OST Mountain Fest, clasic organizat in zona Bucegilor si cu ceva istorie deja, a ajuns cum necum pe plaiurile Baraganului, in poarta Bucurestiului, la Romexpo. Iaca minune, mi-am zis, asa ceva nu trebuie ratat. Mai ales ca lista de nume a continut trupe grele, adunand pe aceeasi scena o buna parte din istoria rock-ului.

Prima zi de festival a inceput fara timiditate cu: Exodus, Overkill, Dimmu Borgir si Motley Crue. O lista grea, adunand laolalta mai multe stiluri si mai diverse decat mi-am imaginat vreodata ca este posibil. Interesanta alaturarea acestor nume, ca sa nu spun chiar ciudata.

Festivalul si-a deschis portile pe 15 Iunie 2012, la ora 15.00 (in loc de ora 14 asa cum era anuntat) si ne-a intampinat cu o scena imensa si impresionanta. Foarte interesanta asezarea luminilor in prima zi, traversele pe care se gaseau montate luminile fiind in pozitie oblica si nu orizontale, asa cum sunt in mod obisnuit. In afara de asta, am dat si de primele doua mari probleme: caldura insuportabila si cozile la jetoane.

Ca sa ne ajute acomodarea am avut parte de trei trupe romanesti, avand rolul de a dezmorti atmosfera – ca sa nu spun sa ne incalzeasca deoarece acest cuvant trezeste amintiri dureroase. Armies Of Enlil, Psychogod si White Walls au avut o sarcina aproape imposibila, din pacate. Un public putin numeros, toropit de caldura si aflat inca la primul contact cu festivalul nu ajuta absolut deloc.

Armies Of Enlil si Psychogod au fost surpiza placuta, fiind foarte incantati sa se afle pe o astfel de scena si si-au dat toata silinta – fara efect insa. Sunt inca tineri si lipsa de experienta se simte, n-au reusit sa trezeasca decat o mica parte dintre cei prezenti. White Walls, trupa pe care o apreciez, au fost insa destul de lipsiti de forma. Cu siguranta si caldura a contribuit la aceasta stare dar ar fi trebuit sa se poate concentra mai bine. Au fost relativ apatici, lipsiti de energie si de constanta, nu au convins ca la alte concerte, din pacate. Piesele lor suna bine si au multe idei noi in muzica, poate insa ca doar au avut o zi proasta.

Cam aici insa s-a si incheiat partea de acomodare. Dupa cele trei trupe de deschidere, ostilitatile au fost preluate de catre cei de la Exodus. Nu stiu ce au auzit ei despre acest festival dar au venit extrem de motivati sa ne faca una cu pamantul – inceput cu extrem de multa forta, n-au slabit ritmul nici macar o secunda.

Desi, din pacate, au avut cateva probleme de sunet cu microfonul lui Rob Dukes, care a fost nevoit sa-si schimbe locul in mod neprogramat, s-au descurcat si au trecut peste fara prea multe consecinte. Cu un thrash-metal dur, greu, energic, au lovit din plin in publicul deja destul de numeros si activ. Au inceput cu “The Last Act of Defiance” si, dupa piese precum “Piranha”, “A lesson in violence” au incheiat cu tupeu cu “Strike of the Beast”. In ciuda caldurii inca destul de puternice s-au format un moshpit considerabil ca marime si care nu s-a oprit nici o secunda pe parcursul concertului. A fost de altfel si sustinut inca de la bun inceput de catre Rob, acesta indemnand constant participarea in pit. Tot el a fost cel care a organizat si deja celebrul Wall of Death, spargand mosh-pit-ul in doua si asmutind cele doua laturi una impotriva celeilalte.

Ma bucur sa vad din ce in ce mai multe pit-uri de acest gen la noi in care agresivitatea este manifestata in mod coerent si controlat. Desi au fost si cateva accidente totusi participantii au fost atenti si s-au sustinut reciproc. Este un semn de civilizatie si de maturitate. Si pentru ca veni vorba de zonele mai aglomerate, organizarea pe trei zone distincte: Fire, Gold si Normal a dus la o repartizare multa mai eficienta a publicului. N-au fost imbulzeli la zona de delimitare dintre spatii si per total a fost unul dintre cele mai aerisite festivaluluri la care am participat.

Dupa aproape o ora de dezlantuire furioasa impotriva publicului Exodus s-au retras si au facut loc pentru un alt nume cu o lunga istorie atasata – Overkill. Cu mai bine de 30 de ani de prezenta pe scena de thrash metal, batranii de la Overkill au inceput, din pacate, sa-si arate varsta. Au venit cu un set de piese din intreaga lor istorie muzicala si desi au dat foarte mult pe scena, parca s-a simtit ca era loc de mai bine.
Derek “The Skull” Tailer a fost cat se poate de activ, a ras si a glumit cu publicul, s-a jucat cu penele de chitara mai tot timpul dar prestatia lui Bobby Blitz n-a fost chiar la fel de puternica. Cu siguranta si caldura a fost un factor determinant dar vocea sa nu a mai avut acelasi efect ca pe albumele vechi. Suna bine dar parca nu-i de ajuns, nu a avut destula putere. Iar incursiunile foarte dese in spatele scenei n-au fost nici ele de ajutor. Chiar si asa, piese mai vechi precum “Hello From the Gutter”, “In Union We Stand” si mai ales “Rotten to the Core” au sunat chiar foarte bine. De apreciat efortul depus si veselia cu care au venit pe scena de la OST Fest. Iar piesa “Fuck You”, la final de concert, a sunat al dracului de bine. Publicul i-a primit in consecinta, avand inca destul de multi fani prezenti.
Surpriza de cele mai mari proportii au fost, in prima seara, norvegienii de la Dimmu Borgir. Veniti pentru prima oara in Romania au vrut in mod clar sa-si masoare fortele si au facut asta in stil grandios. Pe langa costumele specifice trupei, cu masti, bocanci, tinte, piele, machiaj si tot restul, atitudinea adusa de ei a fost cu adevarat spectaculoasa.

Fara incercari inutile de lingusire au intrat extrem de agresiv pe scena cu “Mourning Palace” si au cucerit instant publicul prezent. Cu un black metal dur, curat, foarte agresiv si brutal, au masacrat fanii de la OST Fest piesa dupa piesa. La “Puritania” era deja clar ca vizita lor este demult asteptata si ca multi dintre cei de acolo erau prezenti in special pentru Dimmu Borgir. Au reusit sa pastreze acelasi ritm infernala pana la sfarsitul concertului, dupa ce au trecut prin “Kings of the Carnival Creation”, “Ritualist” sau “Spellbound” iar pentru final s-au delectat cu “In Death’s Embrace”.

Fara sa gresesc prea mult pot spune ca Dimmu Borgir au fost trupa cu cel mai mare success in prima zi de OST Fest, desi cel mai mare nume de pe afis abia urma. La final au promis ca vor reveni curand si sunt convins ca asa vor face, s-au simtit foarte bine pe scena festivalului.

Si am ajuns si la evenimentul principal al primei seri de OST Fest 2012 – Motley Crue, la fel pentru prima oara in Romania. Vizita pe care au si udat-o din belsug cu sampanie (si nu numai), sarbatorind astfel primul lor concert romanesc. Cu o scena special amenajata ei au fost de altfel si singurii care si-au adus propriile decoruri, in afara de clasicele back-drop-uri ale celorlalte trupe. Scena a fost dominata de un imens carusel, la baza caruia se afla setul de tobe al lui Tommy Lee. Cu un spectacol plin de lumini, scenografie, cu doua dansatoare prezente la aproape toate piesele si un o imensa surpriza spre finalul concertului, Motley Crue au avut clar cel mai bun numar de entertainment. Din pacate, cam aici s-a si oprit calitatea prestatiei lor – dar s-o luam pe rand.

Sunetul a fost, in cel mai fericit caz, mediocru – tare, exagerat de tare fata de trupele anterioare, dar foarte amestecat si fara nici un pic de finete in reglaje. Iar asta spun dupa ce am ascultat chiar de pe mijlocul zonei Golden, acolo unde sunetul ar fi trebuit sa fie perfect. Vocea lui Vince Neil a fost sublima dar a lipsit cu desavarsire. Pur si simplu a sunt prost: prea slaba, prea falsata, cu multe rateuri, n-a oferit nimic care sa placa. Piesele, adunate de prin toata istoria trupei, au continut: “Wild Side”, “Too Fast for Love”, “Shout at the Devil”, “Same Ol’ Situation”, “Dr. Feelgood” si evident “Girls, Girls, Girls”.

Poate pentru fanii vechi ai trupei – dar si pentru cei mai tineri, am vazut cativa foarte bobocei care arborau imaginea si stilul glam – a fost un concert bun. Pentru mine insa a fost o destul de mare dezamagire. Au compensat numai prin solo-ul de tobe al lui Tommy Lee care a facut la propriu un roller-coaster din imensul carusel de care am pomenit, folosind ca si vehicul chiar setul de tobe. Foarte faina scamatoria, cu Tommy atarnat in mijlocul tobelor si batand nebuneste in ele. Nu am inteles totusi de ce au ales un ritm de drum’n’base, in loc de ceva clasic rock. Ma rog, chestie de gusturi.

Ziua 2

Continuam epopeea OST Fest 2012 – la cat de multe trupe au fost, chiar ca-si merita acest calificativ. Dupa ce i-am vazut ieri pe Exodus, Overkill, Dimmu Borgir si Motley Crue, a venit timpul sa schimbam putin registrul de stil. A doua zi i-a avut pe lista pe HolyHell, Trooper, Europe si Manowar.

Parca in mod programat de catre organizatori, a doua zi de festival a venit si cu o crestere a temperaturii. Putinii dar trecatorii nori existenti erau o binefacere pentru cei care au incercat sa reziste in fata scenei. Din pacate, caldura era deja insuportabila, ajutata si de asfaltul negru aflat in fata scenei, asfalt care efectiv frigea talpile. Din fericire s-a rezolvat problema cozile de la casele de jetoane din prima zi, deci te puteai hidrata cat de cat rezonabil.

Ca si trupe de deschidere am avut parte de timisorenii de la Desant si australienii de la Mystery. Daca primii s-au descurcat onorabil, in ciuda caldurii si a publicului practic inexistent, se pare ca a fost ziua cea mai slaba pentru trupele straine mai putin cunoscute.

Mystery sunt o formatie extrem de tanara care, din pacate, inca nu are deloc o orientare cat de cat clara. In afara faptului ca le place pe scena si ca se simt cool fluturandu-si pletele, mie unul nu mi-au spus absolut nimic. Este drept, sunt foarte tineri: 14 – 16 ani, au avut grija sa specifice asta chiar ei, dar pe o scena atat de mare, este nevoie de mult mai mult. Au reusit ce-i drept sa obtina cateva aplauze, meritorii avand in vedere temperatura, dar cam atat. Mai au de crescut mult, din multe puncte de vedere.

HolyHell sunt trupa de suflet a lui Joey deMaio si cea care insoteste Manowar la mai toate turneele lor. Prin urmare era musai sa apara si pe scena OST Fest 2012. Din pacate, mult mai mult decat sa apara nu prea au facut, caldura dovedindu-se prea mare pentru solista Maria Breon care a lesinat dupa o iesire impetuoasa de pe scena. Am avut parte de “Holy Water”, “Revelations” si un impresionant solo de chitara si … cam atat. Putin rautacios am sa spun ca mare lucru n-am pierdut, solista nefiind deloc in forma si chiar daca trupa a sunat bine, nu a fost de ajuns. Ne-am ales cu un mic discurs al lui Joey deMaio care a scuzat trupa pentru concertul prea scurt, motivand ca au trebuit sa se grabeasca la aeroport.

Surpriza listei pentru a doua zi de festival au fost cei de la Trooper, trecuti in program dupa o trupa straina, caz rar intalnit pe la noi. Avand in vedere cele descrise mai sus, s-a dovedit ca n-a fost chiar o gresela. Ca la mai toate concertele lor, au venit plini de energie si de chef de vorba, au cantat mult, cam cate o piesa de pe fiecare album lansat si cam atat. Personal nu reusesc sa inteleg cum face trupa asta de are asa de mult succes, dar se pare ca un punct forte il reprezinta atentia fata de fani. Au obtinut destul de multe reactii din public, destula sustinere, la o ora la care inca nu prea era nivel la un nivel rezonabil de energie. Fac ei ceva si intra sub pielea celor prezenti – bravo lor pentru asta. In ce priveste muzica, nu le-ar strica mai multa originalitate in compozitii, avand in vedere ca sunt instrumentisti buni, de calitate.

Ajungem acum si la adevarata surpriza, poate a intreg festivalului: Europe. Trupa pe care mai toata lumea o stie ca fiind “cei care canta The Final Countdown” si nimic mai mult, au aratat ca varsta nu-i deloc o problema pentru ei si ca sunt mult, mult, mult mai mult decat atat.
Au cantat nu mai putin de 17 piese, cu tot cu bis-ul, printre care: “Not Supposed to Sing the Blues”, “Superstitious”, “Love Is Not the Enemy”, “Girl From Lebanon”, “Rock the Night” si evident “The Final Countdown”. Va spun sincer, concertul lor a fost atat de bun, atat de plin, cu atat de mult stil incat mi-am dorit sa nu cante si “The Final Countdown” – nu aveau nevoie, publicul era demult cucerit, nu mai aveau ce altceva sa dovedeasca. Si totusi, la primele acorduri toata lumea a sarit in aer, deci nu cred ca au gresit prea mult oferind publicului ceea ce-si dorea.

Nefiind la prima vizita in Romania stiau la ce sa se astepte dar chiar si asa cred ca pana la final au fost si ei placut surprinsi de reactia puternica a publicului si de cat de bine au fost apreciati. In ciuda caldurii inca destul de puternice, n-au lasat deloc in nici un fel sa se vada ca asta i-ar afecta vreun pic – si asta in ciuda originii lor nordice. Joey Tempest este un lider incredibil de carismatic, plin de el dar intr-un sens foarte pozitiv si cu o prezenta care n-a lasat nimic deoparte. Foarte atent la public, atat el cat si colegii, au trecut de la o piesa la alta cu eleganta si foarte multa pofta de cantat. Jos palaria, sunt cu siguranta cea mai buna trupa din a doua zi de festival, daca nu-i luam in calcul pe cei de la Manowar. A fost clar unul dintre cele mai echilibrate, constante concerte de la OST Fest. Inclusiv stilul lor muzical suna al dracului de bine, de adus la zi, mai nervos, mai agresiv dar foarte bine finisat. Inca tin minte aplauzele de final care i-au insotit mult timp dupa ce au iesit de pe scena. Ah, si baietii de la Europe au inteles rapid ca daca romanii folosesc termenul “merci” apai asta nu inseamna musai ca si “merci beaucoup” isi pastreaza utilitatea ca si-n limba franceza – poate se prind si domnii de la Motley Crue cum sta treaba.

Am ajuns si la evenimentul principal – Manowar. A treia oara in Romania si chiar a treia oara pe aceeasi scena de la Romexpo, pot spune ca deja ne sunt familiari. Si poate ca asta a fost si cel mai mare pacat al celor de la Manowar, familiaritatea. Au venit cu fix acelasi show de acum trei ani, repetat cu minutiozitate. Doar piesele parca au fost ceva mai bine alese atunci, au adunat mai multe din piesele “grele” de-a lungul indelungatei lor istorii. In rest, cum spuneam identic.
Ma bucur ca si-au schimbat putin stilul vestimentar, costumele de piele mulate parca nu li se mai potrivesc la fel de bine ca acum 20-30 de ani. Insa costumatia abordata acum imi pare ca merge mult mai bine, fara a le stirbi din masculinitatea razboinica.

In rest, acelasi Manowar, tavalug de energie, de forta si vigoare. Un concert al lor poate fi asimilat unei transfuzii intense de testosteron. Stiu prea bine acest fapt, sunt rodati excelent in acest mecanism de a-si purta fanii dupa dorinta. Iar publicul de la OST Fest a reactionat asa cum era de asteptat. Manowar au fost, cred, trupa cu cea mai buna reactie de public, au scos cel mai mult de la cei prezenti la scena festivalului. Au adus un fan pe scena, au cantat o piesa impreuna cu el si i-au adus alaturi doua tipe din public sa-l “incurajeze”, Joey deMaio a tinut discursul in limba romana (cu o mica scapare de sunet la inceput) iar la final au incheiat cu un glorios joc de artificii. Nu prea sunt multe de spus de rau despre concertul lor – a fost aproape perfect.

“Kill With Power”, “Fighting the World”, “Sign of the Hammer”, “Brothers Of Metal”, “Thunder in the Sky” sunt doar cateva din cele peste 20 de piese interpretate, fiecare dintre ele cu un maxim de energie. De volum nu mai are rost sa pomenesc, Manowar sunt recunoscuti pentru intensitatea concertelor lor. Bis-ul a venit cu un mult cerut – si bine primit – “Hail and Kill” si interpretarea de catre Eric Adams a piesei de opera “Nessun Dorna”. Manowar au revenit si pentru un al doilea bis si au incheiat cu “The Crown and the Ring” o seara ce parea de nesfarsit.

Ziua 3

Am ajuns si la cea de-a treia zi din cel mai fierbinte (la propriu) festival al acestui an. Dupa ce in primele doua zile i-am vazut pe Exodus, Overkill, Dimmu Borgir, Motley Crue, HolyHell, Trooper, Europe si Manowar am ajuns la ultimele nume mari de pe afisul festivalului OST Fest 2012: Lake of Tears, W.A.S.P., Megadeth si Motorhead.

Ziua trei de festival a inceput, pe o caldura absolut incredibila, cu cei de la Reborn si Metrock. Din pacate pe Reborn nu i-am prins, pur si simplu nu m-am putut misca din cauza caldurii.

Metrock insa au fost o experienta cel putin placuta. Atat de placuta incat faptul ca n-am vrut sa ma desprind de scena, cumulate cu drumul facut pe bicicleta pana la zona de concert din Romexpo, m-au ajutat sa fiu foarte aproape de o insolatie. Desi au cantat doar cateva piese, caldura era absolut indescriptibila. Pacat, acest lucru nu i-a ajutat deloc pe baietii de la Metrock, cei prezenti, si asa extreme de putini, erau complet toropiti de caldura. Pacat, “Stranger” cel putin a sunat superb. Au imbatrinit, e drept, dar inca pot destul de multe.

Lake of Tears, deja cunoscuti publicului romanesc, au facut si ei o figura foarte buna. De fapt cred ca a treia zi de festival a fost si cea mai buna, cu cele mai putin probleme. Ca-n povesti, numarul trei a fost cu noroc. Au reusit sa infrunte caldura cu foarte mult stoicism, nu stiu cum se face ca tocmai trupele nordice s-au dovedit cele mai putin afectate, in mod vizbil cel putin, de caldura crancena.
Ne-au trecut, si ei, prin mare parte din istoria discografica, avand cu adevarat ce sa ne arate. Poate putin nepotrivit stilul lor foarte inchis si melancolic, intr-un festival orientat mai degraba spre trash-metal, heavy-metal si glam, dar s-au descurcat mai mult decat onorabil. “Illwill”, de pe albumul cu acelasi nume, “So Fell Autumn Rain”, “Demon You / Lily Anne” si mai ales “Forever Autumn” au facut multe victime in randul publicului deja prezent in numar destul de mare.

W.A.S.P. – sau cum se poate imbatrani fara sa-ti pierzi savoarea. Au facut un concert excelent. Blackie Lawless isi arata clar varsta si numarul imens de turnee dar voce inca suna ca pe vremurile bune – adica foarte foarte bine. Cu o chitara sun bunele lui Doug Blair care-l sustine cu mult succes, iata o reteta care inca functioneaza.
Au dominat scena, s-au plans de caldura spunand ca acolo sus se simte de parca se afla la o mila distanta de iad, Blackie era destul de static, dar toti si-au facut treaba impecabil. Au adus pe scena titluri precum: “The Real Me”, “Crazy”, “Wild Child” si au incheiat cu un “I Wanna Be Somebody” pe care nu cred ca-l va uita prea multa lume.

Ajungem la unul dintre cele mai asteptate nume de pe scena OST Fest 2012: Megadeth. In ce ma priveste a fost unul din concertele pentru care mi-au dorit atat de mult sa particip la acest festival. Din pacate s-a incheiat cu sentimente destul de amestecate. In primul rand pentru problemele de sunet: la primele 2-3 piese practice vocea lui Mustaine nu se auzea deloc. Noroc cu fanii care stiau oricum toate versurile, asa ca nu s-a simtit chiar asa de mult lipsa. Apoi chiar din cauza lui Mustaine – personal reusesc sa leg conexiunea cu o trupa in special prin vocalul acesteia. Daca vocalul nu este prezent, deschis, cu chef de cantare, nu prea-mi iese. Ori tocmai aici sta prost Mustaine: cand canta, in cea mai mare parte este in lumea lui. Surprinzator a fost mult mai deschis fata de acum doi ani, tot la Bucuresti. Poate si din cauza ca de data asta nu mai urmau sa cante ca si nume principal, pe aceeasi scena, baietii de la Metallica. Deh, problemele vechi mor greu.

Din punct de vedere strict muzical, au facut ceea ce stiu sa faca foarte bine. “Head Crusher”, “Hangar 18”, “Sweating Bullets”, “Angry Again”, “Symphony of Destruction” si “Peace Sells” sunt doar cateva dintre piesele de la concert, impreuna cu un Vic Rattlehead (mascota Megadeth) care a vizitat scena la “Peace Sells”. Au facut ravagii in public, la modul deja conscrat al lui Megadeth. Iar “A Tout Le Monde” a fost cadoul pe care fanii il meritau cu adevarat pentru sustinerea superba pe care le-au oferit-o. Sustinere pentru care Mustaine a multumit in mod clar, atat prin bis cat si prin foarte lunga despartire de public – bravos, a reusti sa arate ca stie sa fie si uman.

Bun, a venit momentul sa raman fara cuvinte: Motorhead. Va spun sincer ca, daca ar fi dupa mine, as incepe si as incheia cronica despre ei cu asta: “We are Motorhead and we play rock’n’roll”. Mai multe ar insemna doar detalii fara importanta. Cum insa nu pot, trebuie sa incerc sa gasesc cateva cuvinte potrivite.

Motörhead au fost imensi. Au dominat de la primele acorduri, incepand cu “Bomber” si pana la final. Stilul lor este greu, dur, aspru, la fel ca si vocea lui Lemmy. De chitara ce sa mai spun, la solourile lui Phil am tacut cu totii malc, fara sa respiram. “I Know How to Die”, “Metropolis”, “The One to Sing the Blues”, politica “Just ‘Cos You Got the Power” au facut pur si simplu ravagii. Vocea lui Lemmy suna absolut incredibil live si daca acum 3 ani am reusit sa-i ratez, mi-am promis ca nu voi mai pierde nici un concert Motörhead in Romania. Solo-ul de tobe al lui Mikkey Dee a fost luuuuung cat o zi de post dar nu cred ca reusit in vreun fel sa plictiseasca pe cineva.

La bis ne-au oferit “Ace of Spades” si “Overkill”, piese atat de dorite de fani. Din pacate, concertul lor a fost mult mai scurt decat ne-am dorit – dupa mai putin de 90 de minute Motörhead au iesit de pe scena, dupa ce au promis insa ca vor reveni curand intr-un oras caruia “ii plac si cladirile vechi, pe langa rock’n’roll”. Lemmy se pare ca a dat o tura prin centrul istoric al Bucurestiului. Mai spun doar atat despre ei: anul acest au implinit 37 de ani de cariera muzicala. Si au sters pe jos cu multe din trupele mai tinere.

Cam asta a fost cronica unui festival extrem de lung, de calduros si foarte plin de trupe care au implinit fiecare peste 25-30 de ani de activitate. Dar care, aproape toate, au aratat ca trupele vechi inca stiu cum se tine un concert. Bravos tuturor, ne-au oferit trei zile inca greu de digerat.