Cand am ajuns in fata Salii Palatului, aceasta nu lasa nici pe departe sa se vada ceea ce urma sa gasesc inautru: un stup de oameni, acoperind nu atat ultimul scaun, dar si scarile salii. Cred ca sunt la primul concert in care traiesc acest sentiment in respectiva locatie, si trebuie sa spun ca mi-a placut respectiva senzatie. Este aparte.
Sarcina, extrem de grea, de a deschide concertul lui Joe Satriani, a cazut in responsabilitatea lui Nicu Patoi si trupei sale, Platonic Band. Cum aseara am auzit cateva persoane intrebandu-se “cine sunt astia?”, “oare canta de mult?” si ceva mai delirantul “n-am auzit de ei, o sa ma uit pe internet sa vad”, am sa-mi asum misiunea ingrata de a-i lamuri pe toti cei care frecventeaza concertele. Sau, mai bine zis, pe toti cei care au fost prezenti la cel de care vorbim.
Nicu Patoi este unul dintre cei mai buni si mai cunoscuti chitaristi romani. Din nefericire in tara asta trebuie sa si traiesti, asa ca-l puteti vedea alaturi de Stefan Banica Jr. Nu este o nenorocire, si Marius Pop canta pentru Smiley, la o adica. Razvan “Lapi” Lupu, bateristul, ar avea nevoie de o carte de vizita de format A5 pentru a cuprinde toate proiectele in care a activat si activeaza, iar basistul Adi Ciuplea va pleca in turneu cu Steve Vai (un “chitarist obscur”, asa cum scria candva un “oarecare” cu legitimatie de jurnalist pe vremea in care acesta fusese invitat la Cerbul De Aur). In plus, din trupa a lipsit Berti Barbera, care in aceeasi zi il ajuta pe Nicu Alifantis sa-si lanseze noul album, un alt muzician care sper eu sa nu mai aiba nevoie de prezentari, incepand cu Alien, undeva in anii ’90, daca memoria mea nu-mi joaca feste. Sper ca de Voltaj ’88 nu trebuie sa mai spun nimic, nu? Asta asa, macar in trecere.
Am incheiat prezentarile.
Ce pot spune dupa recitalul celor de la Nicu Patoi & Platonic Band este ca probabil cu greu putea fi aleasa o solutie mai buna pentru acea seara. Stilul trupei, extrem de apropiat de cel al lui Joe Satriani, pastrand anumite proportii, a pregatit excelent, din toate punctele de vedere, recitalul vedeta al serii. Si chiar daca Berti a lipsit de pe scena, cei trei s-au achitat perfect de sarcina. A fost un trio excelent, in care Adi a aratat de ce are, asa cum cred unii, “norocul”pe care il are, iar Razvan a mai demonstrat o data, daca mai era cazul, ca este unul dintre cei mai inspirati tobari ai momentului. As spune “versatil”, este un cuvant la moda care ar vrea sa desemneze capacitatea de adaptare la stiluri si maniere de abordare diferite, doar ca in limba romana el inseamna cu totul altceva, asa ca-i lasam pe specialistii muzicali de forumuri sa-l foloseasca in voie si ne rezumam la inspiratie si adaptabilitate. Sunt mai romanesti si exprima exact ce trebuie.
Ce mi s-a parut a fi un moment trist a fost declaratia lui Nicu Patoi. “Multumim mult că ne aplaudati. Noi am mai cantat aici, dar nu in fata unui asemenea public. Ne simtim emotionati pentru acest moment”. Intr-o traducere pe intelesul tuturor, suntem atat de iubitori de muzica rock si de muzica buna in general incat a trebuit sa vina Joe Satriani pentru a ne forta, cumva, sa ascultam si un artist neaos, demn de atentie. E frumos in Romania, ce sa zic! Altfel, ca sa incheiem, va recomand sa cumparati albumul trupei, “Sweet little 6string”. E o “investitie” ciudata, ca mai rar se cumpara muzica in ziua de azi, dar va “scoateti” banii anul viitor, cand veti merge gratis la Noaptea Muzeelor…
Pauza a fost, din punctul meu de vedere, binevenita. Din nou am putut aprecia modul in care au decis organizatorii sa rezolve problema celor ce doreau sa fumeze. La iesire ti se punea pe mana o bratara pe care scria “Exit” si asta era tot. Nu te mai controla nimeni la intrare, nu mai semna nimeni cu pixul pe biletul tau, nu se mai uita nimeni banuitor la tine. Aveai acea bratara, era clar ca aveai dreptul de a intra si de a iesi din sala. Felicitari. Si, iata, se poate. Numai sa se doreasca.
Undeva, dupa ora 21.00, Joe Satriani isi face aparitia pe scena.
Ca piese, a fost un amestec de vechi si nou. “Unstoppable momentum”, cel mai recent album al lui Satriani, nu avea cum sa fie lasat deoparte, de vreme ce turneul care l-a adus la Bucuresti urmareste exact prezentarea respectivei aparitii discografice. Asa ca au putut fi auzite toate piesele de pe album, risc sa spun asta, combinate cu ceea ce spectatorii adunati in Sala Palatului asteptau de la Satriani, adica “Rubina”, “Always with me, always with you” sau “Cryin’”. Un melanj muzical despre care as spune ca a multumit toate gusturile, indiferent din ce sfera sau perioada muzicala ar fi venit ele.
Tehnic, despre Satriani nu se poate spune decat ca este impecabil. Dar nu de acea impecabilitate fortata pe care o vedem de multe ori la alte nume mari, ci de una naturala, gata sa bucure pana la ultima frantura de nota ascultata. Daca tehnica unor alti chitaristi te lasa fara suflare in fata unor note despre care la prima vedere ai fi tentat sa spui ca nu exista, Joe Satriani nu lasa acest lucru sa-i perturbe recitalul si te uimeste prin frumusetea si caldura fiecarui sunet care paraseste chitarile sale. Am vazut multi chitaristi la Bucuresti, unii mai cunoscuti, altii mai putin, dar nu am vazut inca pe nimeni sa te faca sa-ti doresti sa auzi urmatoarea piesa, si asta timp de vreo 2 ore, daca nu mai bine.
Si aici ajungem la punctul care se cheama “feeling”. Daca un Steve Vai s-a chinuit, pe aceeasi scena, sa ne arate ca este un extraterestru dotat cu chitara, Joe Satriani nu a facut nimic pentru a ne demonstra ca este om, pentru ca exact acest lucru iese prin fiecare por muzical de care se foloseste. Simplitatea sa, deloc jucata, asa cum si-a jucat Vai complicata-i faptura, nu te face decat sa-l iubesti si mai mult. Undeva, departe de varsta pe care o are, Joe Satriani este acelasi copil indragostit de chitara si de muzica si exact asta ofera si el fanilor sai. A fost o lectie de muzica de la un muzician care nu face din asta un titlu de glorie, ci o misiune menita sa ne ajute sa redescoperim frumusetea unui moment aparte care, intamplator, poarta numele de “concert”.
Si, desigur, nici show-ul sau nu avea cum sa iasa din acest tipar. La fel ca si Slash, ba poate chiar mai mult decat atat, Joe a urcat pe scena si a facut tot ceea ce stie sa faca mai bine: sa cante. Nu au fost artificii, lumini, cranii cu beculete, lectii de balet, discutii inutile, monoloage mai mult sau mai putin inspirate, mimici total iesite din context. A fost Joe Satriani, alaturi de trupa sa, venit sa cante, caci pentru asta fusese chemat acolo, si venit sa incante, pentru ca asta ii este misiunea pe care i-a oferit-o lumea aceasta. Mai mult decat atat, aceasta ii este alcatuirea interna. “A durat ceva sa ajungem aici, si va multumim ca ne-ati invitat. Vom canta si piese mai vechi, dar si piese de pe cel mai nou album al nostru”, a spus Satriani. Si exact asta a si facut. A cantat.
La sfarsitul celor 2 ore sau 2 ore si ceva, si dupa mai bine de 20 de piese, Joe Satriani parea la fel de proaspat ca la inceput. Nu cred ca ar fi avut probleme sa cante in continuare, dar orice lucru trebuie sa aiba un sfarsit, asa ca bis-ul lui de vreo trei sau patru piese a ajuns la un final. Spun “vreo” pentru ca mi-a fost imposibil sa mai numar. De la un anumit moment am renuntat sa mai notez piesele, am preferat doar sa ascult. Si oricum nu mi-am bazat vreodata impresiile pe playlist. Indiferent care si cum ar fi el, numai forma de moment a artistului si legatura pe care o formeaza cu publicul decid daca acel concert va fi sau nu un succes.
Pentru public nu pot sa am decat cuvinte de lauda. A fost “acolo”, in adevaratul sens al cuvantului “acolo”, iar micile derapaje explicate la inceput nu au fost decat abateri neinsemnate de la faptul ca oamenii au stiut pentru ce si cine vin. S-a stat in picioare, s-a stat pe jos, s-a stat cam peste tot pe unde se putea sta in Sala Palatului si m-am bucurat intens ca am prins o asemenea seara in care locatia este umpluta pana la refuz de iubitori de muzica.
Despre organizare nu am de spus absolut nimic in afara faptului ca o consider aproape de perfectiune. Acces usor, fara relationare incarcata intre spectatori si organizare, iesirea la tigara nu a fost ingreunata ca in cazul altor concerte, lumea a fost amabila, verificarea listelor, in cazul jurnalistilor, a fost rapida, practic a fost un exemplu ca se poate sa avem civilizatie si aici, pe meleagurile dambovitene. La mai mare si sper din tot sufletul sa ma lovesc din ce in ce mai des de o asemenea reusita.
