Concert Deep Purple la Sala Polivalenta – Above and Beyond Greatness

57

Odata ajuns in apropierea locului cu pricina, m-am felicitat pentru optiunea de a nu veni cu masina personala. Toate stradutele si culoarele pe o raza de 500 de metri departare de Sala Polivalenta erau pline cu palcuri de oameni cuprinsi de o nevoie ferventa de a vedea la lucru niste legende. Stiu ca termenul poate parea rasuflat si folosit cu prea multa usurinta pentru a eticheta in prezent niste formatii care nu au longevitatea, constanta si mai ales maiestria muzicala demne de o asemenea titulatura. Totusi Deep Purple se incadreaza fara impedimente si pe deplin meritoriu in randul trupelor legendare.

Onoarea deschiderii concertului i-a revenit formatiei Grimus. Personal apreciez ca reprezentatia baietilor a fost o lectie desavarsita de rock alternativ, cu tot ceea ce inseamna eforturile realizarii unui spectacol complet. Totusi publicul a ramas adesea anchilozat, parca temator sa nu isi piarda locul obtinut cu mare greutate si zadarnicie cotistica intre primele randuri ale fiecarei categorii. Grimus a parut mai degraba apreciata de cunoscatorii fenomenului si nu de publicul general care s-a pastrat, din pacate, mult timp indiferent la sunetul inedit si proaspat la baietilor. Din repertoriu nu au lipsit piesele “High”, “In Your Eyes” sau preferata mea “Insanity”. Lumea a reusit sa se dezmeticeasca doar spre final, cand a raspuns cu o mai mare vivacitate la stradania baietilor de a incalzi populatia Deep Purple. Mainile au zburat brusc spre tavan si fredonarile au fost instigate abia in momentul in care vocalistul Bogdan s-a dat realmente jos de pe scena pentru a patrula si incuraja auditoriul chiar din miezul problemei.

Precursori, alaturi de Sabbath si Zeppelin, ai unui stil muzical indragit si cunoscut pana si prozelitilor, Deep Purple are o istorie ampla, marcata de povesti si despartiri brutale, conflicte interne interminabile, suisuri celeste si o distributie de muzicieni implicati intr-un continuu “care pe care” din lumea celor mai sclipitori artisti ai domeniului. Totul a inceput cu lasarea cortinei si preambulul grandios al intro-ului clasic “Mars, The Bringer of War” si s-a incheiat cu maiestuozitatea grava a lui “Black Night”. Asa arata Deep Purple in anul 2013, cu o demonstratie care ne arata ca acesti giganti ai hard rock-ului au reusit sa tranceada barierele impuse de varsta, stiluri si trenduri si chiar epoci pentru a livra in continuare aproape aceeasi calitate artistica ca in anii saptezeci timpurii.

E absolut fascinant modul in care o formatie ce efectiv le-a vazut pe toate a reusit sa reziste acolo unde altii au clacat atat de crunt. Nu aveam cum sa prevad asa ceva, iar daca in urma cu ceva vreme laudam atitudinea relaxata si voioasa a celor de la The Straits, Ian Gillan a fost de-a dreptul fantastic. Chiar daca nu mai poate atinge acele note patrunzatoare din “Child in Time”, puterea, timbrul glorios si tonul distinctiv al vocii sale se simt inca din plin – si toate acestea livrate de un om care debordeaza de bucuria ingenua de a canta si de a face spectacol. Nu putine au fost glumele pe seama cartitei care sapa tuneluri spre Java sau calambururile de tipul “The cat crept into the crypt, crapped and crept out again” care au introdus piesa “Vincent Price”, paradoxal, o melodie mai sobra si cu o anumita tenta spre sinistru.

Lucrurile au luat apoi o turnura mult mai alerta. Ritmul a devenit febril si insistent, sunetul a inceput sa intre sub piele si sa alerge odata cu sangele, bass-ul s-a transformat in ceva dur si impulsiv si o ploaie necontenita si naravasa s-a abatuta asupra tobelor. Apoi am inceput sa ascultam note pe care doar Satriani sau Petrucci le-ar putea nimeri, ciupiri imposibile, o muzicalitate care te facea instantaneu sa te intrebi exact cate instrumente ascund oamenii aia pe scena. Cu versuri care dau nastere unor sentimente de vivacitate, de furie, de tristete si care evoca intunericul. Cu rasunete ascutite si amenintatoare dar niciodata nihiliste, cu o violenta pozitiva si o senzatie subtila a artei care te facea sa realizezi ca de fapt nimic nu ramane sub carmuirea haosului si ca totul face parte dintr-un fel de ordin nou, renascut.

Noul album, desi vine dupa o pauza de 8 ani, aduce inca o sumedenie de lucruri pozitive si extrem de multa forta in ceea ce priveste partea creativa Deep Purple. Piese precum “Uncommon Man”, “Hell to Pay” sau dedicatia pentru regretatul Jon Lord, “Above and Beyond”, evidentiindu-se in mod respectabil. Poate micul meu repros tine de excesul de solo-uri. De acord, toate excelente, insa parca au mai rupt putin din continuitatea si din atmosfera concertului. “Aviatorul” Steve Morse a fost probabil cel mai privilegiat, inserand solo-uri spectaculoase pe aproape fiecare piesa si reusind pe alocuri sa inchida pana si gura celor mai nostalgici fani ai lui Ritchie Blackmore. Poate si nevoia de pauze vocale a unui Ian Gillan, ajuns la venerabila varsta de 68 de ani, au impus completarea concertelor cu aceste momente de iscusinta individuala. Demne de mentionat totusi, sunt solo-ul obligatoriu al lui Ian Paice din “The Mule” sau cel fantastic al “impecabilului” Don Airey, imbinand ideal nuantele obisnuite ale lui Jon Lord cu abordari sprintene de “Badinerie” a lui Bach sau “Rapsodia Romana” a lui Enescu, acesta din urma generand o reactie de stupefactie si admiratie infocata din partea publicului. Si, desigur, nimic mai special decat rezonanta inconfundabila a orgii Hammond, indiferent de concert.

Desi auditoriul a izbucnit pur si simplu la primele riff-uri nemuritoare ale clasicului “Smoke on the Water”, zenitul pentru mine a fost atins odata cu “Perfect Strangers”, interpretata exploziv si fara cusur. Reprezentatie de o monumentalitate si impact cum nu cred ca am mai avut ocazia sa vad la vreun alt concert. Desi probabil ca se vor gasi multi contestatari pentru aceasta declaratie, tin totusi sa afirm ca partea de bis a reprezentat, cel putin pentru mine, un moment de regres senzorial. Cu un cover extrem de scurt si aproape insesizabil “Green Onions” care a pregatit terenul pentru solo-ul bassistului Roger Glover, intercalat de evocatoarele si entuziasmantele piese “Hush” si “Black Night”. Parca meritam mai multe hituri si un final mai in crescendo decat cel cu care am fost tratati…

Totusi ultima parte nu imi poate schimba impresia generala a unui concert extraordinar si a unui album ce pare incredibil dupa atata amar de pauza si care reuseste sa isi contureze destul de clar descendenta din radacinile legendei nemuritoare Deep Purple.

Setlist concert Deep Purple la Sala Polivalenta 2014:

Intro – Mars, the Bringer of War
1. Apres Vous
2. Into the Fire
3. Hard Lovin Man
4. Strange Kind of Woman
5. Vincent Price
6. Contact Lost
7. Guitar Solo (by Steve Morse)
8. Uncommon Man
9. The Well – Dressed Guitar
10. The Mule (incl. Drum Solo by Ian Paice)
11. Above and Beyond (dedicated to Jon Lord)
12. Lazy
13. Hell to Pay
14. Keyboard Solo (by Don Airey)
15. Perfect Strangers
16. Space Truckin
17. Smoke on the Water

Encore:
18. Green Onions (Booker T. & The MGs cover)
19. Hush (Billy Joe Royal cover)
20. Bass Solo (by Roger Glover)
21. Black Night