Recenzie concert Megadeth la Arenele Romane – Into The Lungs Of Hell

286

A patra infatisare in ultimii sase ani si a cincea la modul general pentru trasherii americani care si-au facut, iata, in timpul de pe urma un binefacator obicei de a recupera atatia ani rataciti in anonimat concertistic a multor adolescente si tinereti ale unora de prin batatura noastra. Cine ar fi prevazut asta in urma cu 15-20 de ani? Probabil aproape nimeni ca prea se statea pe vremea aia cu foamea in gat si cu speranta ascunsa mult prea adanc in niste strafunduri unde nu prea batea soarele.

Acestea fiind amintite, zic sa nu neglijez prezentul absolut si plenipotentiar si sa afirm ca abia putin dupa ora 18:00 am reusit succesul total lipsit de glorie de a afla ca celor de la Dirty Shirt le fusesera oferite zece minute in plus, astfel ca ora de debut, pe numele ei 19:00, se transformase in mult mai putin rotunda 18:50. Bine, ulterior s-a dovedit ca morosenii s-au labartat pana la momentul in care ar fi trebuit sa intre tunisienii de la Myrath, dar asta este alta discutie si nu cred ca acest aspect sa fi deranjat pe cineva. Mult mai stupefiant a fost insa ca aveam sa constat la momentul sosirii numarul mare de oameni care ajunsesera deja, asta in ciuda orei destul de fragede pentru o zi lucratoare din mijlocul saptamanii. Ca idee, mai bine de jumatate spre trei sferturi din ring era ocupat, iar scaunele gazduiau si ele destula populatie.

In fine, revenind la subiect, n-am mai avut timp sa-mi calculez pasii si am aterizat la Arene cu viteza unui kamikaze ce se indreapta catre un crucisator din Pacific abia pe la 19:10, taman bine ca sa aflu dinspre scena abominabila veste ca cei din trupa sunt constransi sa bea H2O, adica apa, iar asta din cauza faptului ca majoritatea sunt soferi. Teribil moment pentru bietii oameni, uriasa incantare pentru cei din public sa auda “Dulce-i Vinu”. Si mai bine s-a prelungit piesa cu varianta extinsa de final inceputa cu “De n-ar hi horinca-n sat, niciodata n-as fi bat / Dar ase horinca este, si la lume-s de poveste” si continuata cu fiecare vers repetat in cor. Ca sa nu fie cu suparare, au urmat “Moneyocracy” cu ale sale ritmuri rusesti si, ca sa nu uitam de nefericitul anturaj cotidian al javrelor din politica, binemeritatul “Hotii”. Moment publicitar fiindca Sergiu, responsabilul cu vioara si cu alte instrumente magice, scoate un fluier lung de cinci kilometri si baga un inceput de “Maramu” care-i lasa cu gura cascata cam pe toti, numai bine ca sa aiba cu ce sa si-o inchida mai apoi cu un headbang pe masura. Timpul nu se prea precipita, ci se aglomereaza de-a dreptul, astfel incat nu mai este foarte clar daca mai urmeaza ba doua piese daca “se grabesc repede”, ba “cica una”. Au fost ambele pana la urma, iar prima dintre ele, cea care a fost initial anuntata ca fiind ultima, s-a vrut repetarea momentului din urma cu o luna si ceva de la Metalhead Meeting. Cei care au fost isi aduc aminte cu siguranta ca atunci a fost un moment special si deosebit de incarcat din punct de vedere emotional la “Saraca Inima Me” fiindca piesa a fost pentru cei din Colectiv, iar deja nelipsitul de cateva luni incoace steag cu numele celor disparuti a fost prezent. Nu a mai fost cazul acum si nu stiu unde a disparut steagul ala, ma gandesc ca cel care-l tot aducea a lipsit din motive personale, insa de data asta pe scena a fost desfasurat un tricolor simplu si fara inscrisuri pe el. A mai fost vreme pe final si de “Bad Apples” pentru ca nordicii nostri sa se retraga cu multe multumiri, cu rugaminti fierbinti pentru o poza de tip “Iola” cu publicul (“Io la Megadeth. Io la Arenele Romane. Io la mare…”), cu imbieri catre standurile de merchandising, acolo unde cica gaseam tricouri, hanorace si abtibilduri cu Dirty Shirt, cu anuntul ca urmeaza Myrath si cu vibrante urari sa avem in continuare o seara faina.

Ceea ce s-a si intamplat, dupa cum viata acelor clipe avea sa ne-o demonstreze cat se poate de cu varf si cu indesat. Nici zece minute sa fi trecut de la aceste indemnuri elogioase ca niste acorduri orientale ii faceau pe cei din public – cei preocupati de obicei in pauzele dintre trupe cu eterna sporovaiala, eterna bere, eterna tigara, eterna vizita pentru eliberarea organelor de o apasare suparatoare si asa mai departe – sa-si suceasca gleznele inspre scena. Am avut parte de o ora fara cinci minute de metal cu nuante desertice in care si-au facut loc nu mai putin de zece piese, intre care am remarcat “Believer”. “Get Your Freedom Back”, “Madness” ( piesa despre toate nenorocirile care se intampla in lumea asta, insa ceea ce ne-ar putea salva este ca religia noastra sa fie muzica), “The Unburnt” (un tribut adus spectaculosului “Game Of Thrones”), “Nobodys Lives”, “Storm Of Lies”, “Merciless Times”, “Beyond The Stars” si inca vreo doua al caror nume nu l-am retinut. S-a acordat prin urmare in interes sporit promovarii ultimului album lansat in 2016, “Legacy” pe numele sau si transpunerea in engleza a numelui trupei. In acest sens, poate ca ar fi demn de mentionat pentru toti cei vor sa-i revada sau care n-au apucat sa ajunga miercuri seara este faptul ca tunisienii au anuntat ca vor reveni in prima zi a lui decembrie in Club Quantic pentru un concert de sine statator ce ma gandesc ca va face parte din turneul dedicat acestui ultim material discografic.

Cam asta a fost povestea recitalului Myrath si lumea parea sa se simta bine, mai ales ca erau destui cu multe glume in program care-si dadeau cu karata peste brate sugerand stiti voi ce, insa cu astfel de ritmuri orientale se mananca metalul de provenienta araba si cam asta este situatia. Repet ca sa se fixeze pe scoarta informatia ca Myrath vor putea fi din nou vazuti spre sfarsitul anului in Quantic si trec mai departe, mai ales ca ringul incepuse sa se aglomereze la modul masiv, iar scaunele erau ocupate in proportie de circa 85%. Sa tot fi fost trecut un sfert de ora cand pe scena s-a inregistrat o prezenta feminina care ne-a informat ca Mustaine are rugamintea sa se fumeze mai putin, iar cei care tin mortis s-o faca in spate. Nu tin minte sa mai fi auzit astfel de doleante la un concert in aer liber, insa fiecare cu piticii lui. La fel cum fiecare isi umple asteptarea cum crede el mai bine, astfel ca niste entuziasti din fata il luasera pe unul si-l tot aruncau in sus ca pe un sac de cartofi. N-a mai fost insa vreme de asemenea manifestari artistice fiindca la cinci minute departare de anuntata ora de 21:30 avea sa vina torentul si sa rada tot ce a intalnit in cale.

Ce ar fi de spus despre un concert Megadeth? Sa spun ca mi s-a parut cel mai intens dintre toate cele patru vazute in ultimii ani? Nu spun. Sa mai spun ca prezenta si implicarea publicului mi s-au parut superioare celor din urma cu trei ani, asta daca este sa vorbim strict de un concert de sine statator si nu de aparitia in cadrul unui festival? Nu spun nici asta. Sa aduc vorba despre faptul ca in setlist si-au facut loc, sub o forma sau alta, piese de pe toate albumele, cu exceptia “Endgame”, Thirteen” si “Super Collider” de data mai recenta (nu includ aici si “United Abominations” fiindca acolo apare versiunea de la “A Tout Le Monde” cu Cristina Scabbia)? Mai bine imi vad de treaba si nu aduc nimic. Sa amintesc ca Mustaine n-a mai aparut cu traditional camasa alba, ci cu una neagra de data asta? Sunt mormant, nimic nu veti scoate de la mine. Sa mai precizez ca “Tornado Of Souls” a fost dedicata memoriei fostului coleg de trupa de pe vremuri, tobarul Nick Menza, victima a unui infarct in urma cu nici doua luni? Tac. Si ce ar fi daca as zice ca “A Tout Le Monde” a umflat tarata in spectatori si astia au inceput sa scandeze frenetic academicul “hei, hei”? Ar fi, dar nu zic. Mai este necesar sa aduc aminte ca Dave a ramas si de data asta acelasi taciturn care tace si face si care s-a trezit abia inainte de “Sweating Bullets” sa anunte piesa? Absolut deloc necesar. Si cum ar fi daca as informa electoratul ca la “Peace Sells” a aparut pe scena cunoscuta mascota, cea care apare de altfel pe coperta a patru din albumele Megadeth, a agitat bine gloata prin gesturi specifice si s-a retras numai bine ca sa-l lase pe Mustaine sa ne multumeasca si sa se retraga, lasand multimea in urlete, urale si fluieraturi si in fata a trei ecrane pe care scria cu verde electric numele trupei? Ar fi si asta intr-un mare fel, numai ca am uitat ce voiam sa zic. Sa fiu generos si sa mai scriu aici ca finalul de la “Holy Wars” l-a gasit pe Dave cu chitara ridicata si aplaudand, ca a prezentat trupa, ca “Thank you, Bucharest, good night”, ca “Drive carefully” si ca ne vom revedea in curand? As putea sa fiu, dar nu sunt eu genul ala de persoana, deci nu mai scriu nimic.

Scurt, intens, exploziv si la obiect, cam asa pot fi definite momentele de miercuri. Spuneam ca mi s-a parut cea mai implicata cantare a americanilor la care am asistat si au fost destui care mi-au dat dreptate. Destui pentru ca mentionam mai sus ca a fost aproape plin si spun asta gandindu-ma ca au mai ramas niste scaune libere, in schimb ringul a fost ticsit, exact cum ii sade bine unui concert de pus in colectie.

“We are Megadeth, see you soon!”. Asa s-a incheiat acea seara si asa sa fie in viitorul apropiat ca n-are cum sa fie altcumva decat de la excelent in sus.

Setlist concert Megadeth la Arenele Romane:

Intro: Prince Of Darkness (Risk – 1999)
1. Hangar 18 (Rust In Peace – 1990)
2. The Threat Is Real (Dystopia – 2016)
3. Tornado Of Souls (Dedicated to Nick Menza) (Rust In Peace – 1990)
4. Poisonous Shadows (Dystopia – 2016)
5. She-Wolf (Cryptic Writings – 1997)
6. Wake Up Dead (Peace Sells… But Whos Buying? – 1986)
7. In My Darkest Hour (So Far, So Good… So What! – 1988)
8. Conquer Or Die! (Dystopia – 2016)
9. Fatal Illusion (Dystopia – 2016)
10. Trust (Cryptic Writings – 1997)
11. Post American World (Dystopia – 2016)
12. A Tout Le Monde (Youthanasia – 1994)
13. Dawn Patrol (Rust In Peace – 1990)
14. Poison Was The Cure (Rust In Peace – 1990)
15. Sweating Bullets (Countdown To Extinction – 1992)
16. Dystopia (Dystopia – 2016)
17. Symphony Of Destruction (Countdown To Extinction – 1992)
18. Rattlehead (Killing Is My Business… And Business Is Good! – 1985)
19. Peace Sells (Peace Sells… But Whos Buying? – 1986)
Encore
20. Holy Wars… The Punishment Due (Rust In Peace – 1990)
Outro
Silent Scorn (The World Needs A Hero – 2001)
Shadow Of Deth (The System Has Failed – 2004)