Metalhead Meeting 2016, Day Two – Full Colour Is The Night

28

A doua zi a stat sub semnul programului dat peste cap de gravele probleme de sanatate ale solistului de la Exploited si care au dus la anularea recitalului lor, astfel incat a trebuit ca in doar cateva zile sa fie ajustat orarul trupelor. In afara de acest aspect regretabil si regretat de multi cei care ar fi vrut sa-i vada in premiera pe scotieni, lucrurile au mers mai departe in firescul lor.

Un soare semet cotropea tot ce-i statea in cale. M-a cotropit pana si pe mine, dar din altfel de motive, astfel incat italienii de la Mechanical God Creation raman din nou la indemana privitorilor, iar acestia glasuiesc ca au fost cat de cat in regula si ca vocea tipei este foarte patrunzatoare, insa o cam lua pe aratura cand urca pe inalte. Cam atat si de data asta ca nu stau aici sa dau note bazate pe impresiile altora.

Aproape trei sferturi de ora sa fi fost trecute peste orele 16:00 atunci cand ma apropiam cu pas grabit de Arene, taman bine cat sa prind la intrare debutul bulgarilor de la Eufobia. Toate bune si frumoase, numai ca dinspre scena veneau niste cuvinte intr-o romana perfecta care ziceau ca ei sunt din Sofia si ca se bucura sa fie acolo. Ma uit pe scena si vad doi chitaristi, un basist si un tobar. Unul dintre chitaristi era cel ce vorbea in romana. Urmeaza un moment personal de “What the actually fuck?!”, numai ca incepe “Laid To Rest” si mi se amana dilemele pana dupa “Cyber Pervert”, cand acelasi chitarist rosteste din nou la perfectie in romana ca niciodata nu e prea devreme pentru un moshpit si ca urmeaza “Liquid Of Creation”, piesa ce beneficiaza si de videoclip. Aici chiar am inceput sa-mi pun intrebari serioase daca aud voci sau totul este aievea. Misterul avea sa fie deslusit mai tarziu, insa pana atunci a mai fost rost de “Rain Of Snails”, de “Believer” – care este o piesa speciala dedicata prietenilor din Romania, in special lui Mihnea (what?! bine, nu despre mine era vorba) si lui Gabi – sau de “Justine” si “Graveyard”, ultimele doua fiind insotite de multumiri adresate publicului si organizatorilor si de asigurari ca ei au terminat si ca se duc sa se distreze.

Poate ma repet, insa absolut intreaga comunicare cu publicul a fost intr-o romana impecabila si compusa in fraze extrem de bine insailate. Mi-am frecat creierii pentru a incerca sa inteleg cum de un bulgar poate vorbi atat de bine romaneste. Primul gand a fost ca bunicii lui au fost romani ramasi in Bulgaria dupa cedarea Cadrilaterului in 1940 si ca in familie s-a perpetuat vorbitul limbii. Al doilea gand a presupus ca omul a facut facultatea in Romania. Ei bine, ambele ganduri s-au dovedit a fi false. Niki Dochev Bojakov, fiindca despe el este vorba, este bulgar pana in maduva oaselor, numai ca are o relatie speciala cu tara asta, are multi prieteni aici, ba pana si iubita lui este romanca. In orice caz, jos palaria pentru fluenta si acuratetea gramaticala intr-o limba pe care pana si vorbitorii ei nativi o macelaresc in dese randuri.

Cam un sfert de ora a avut timp rasfiratul public sa-si traga sufletul fiindca incepeau blackerii de la Akral Necrosis, de altfel singurii compatrioti strecurati intre trupele din primele doua zile. “King in Yellow” si indemnul de a ridica mainile au asigurat necesarul debut, iar “Hounds of Plague” a fost cantata special pentru noi. Iar cum soarele dogorea nestingherit in continuare, de ce n-ar fi si “Saturnian Gallows”? Pai a fost si, daca tot era cald, trupetii au zis ca pe “Exhortatio Ad Bellum” este musai ca cineva sa ajunga la podea. Or fi ajuns unii, insa eu am ramas bine intepenit pe picioare cat sa vad si sa aud “Pandemic Dominion” si “Underlight”, cele care au tras cortina, nu inainte de a se multumi organizatorilor si noua si de a fi indemnati sa continuam in a sustine pe mai departe miscarea de underground.

Ca de obicei la festivalurile cu multe trupe, pauzele sunt dese si scurte, astfel incat nu preai timp sa te dezmeticesti bine ca o iei de la capat. In acest caz a fost vorba de torinezii simfonici de la Aevum. Numerosi de felul lor, adica o soprana si un vocal axat si pe partea de growl, doi chitaristi (dintre care unul pletos si cu joben), un basist la fel de inzestrat capilar, un tanar cu creasta verde la sintetizator, un distins domn la costum, ras in cap, cu masca pe fata si preocupat cu clapele si backing vocals si un tobar care-si vedea temeinic de betele lui. Ei au avut cu siguranta de spus o poveste in patru episoade consistente de vreme ce cu numai atat au umplut mai bine de o jumatate de ora, iar aceste fragmente s-au tradus in “Blades Kiss”, “Monsters”, “To Be Or To Be” si “Lost Soul”.

Lumea incepea sa se adune incetul cu incetul, iar dupa orele 19:00 ringul era populat cam pe jumatate. Numai bine fiindca urmau sofiotii hardcore de la Last Hope, iar cei care-i vazusera stiau ca va urma ceva de pomina. Ca sa nu mai trancanesc inutil si sa fiu strict la subiect, repertoriul a ingemanat nu mai putin de cincisprezece piese, iar curiosii pot afla ca acestea s-au prezentat in felul urmator: “Intro”, “Someday”, “Free Zone”, “GFY”, “Lost”, “Under The Flag”, “Majority Of One”, “Chain Reaction”, “Someone Else”, “Alive”, “Another State Of Mind”, “Reality Check”, “In Your Face”, “New Day Heroes” si “FP”. Piese extrem de agresive si energice, insa care se terminau atunci cand iti era lumea mai draga ca sa reporneasca cu acelasi elan ce te indemna la debandada. De aia nici nu a fost de mirare ca nici nu incepusera oamenii sa-si dea in petic ca deja in public se facea headbang si moshpit la greu, mai ales ca de pe scena eram gratulati cu “Its good to be back, Bucharest”. De aia nu s-a mirat mai nimeni cand, la auzul “Its time for circlepit, Bucharest. Wake the fuck up! Start the circlepit!”, oamenii s-au pus in miscare si au facut santuri circulare. Pentru ca, indiferent de stilul muzical preferat, important este sa te misti, deci “Split up! Split up!” si iata cum am avut de-a face si cu doua extrem de reusite “wall of death” la Golden si la Normal, performanta nereusita in seara precedenta la Kreator. Iar pentru ca publicul este cel care-i tine in viata de scena, ni se multumeste si noua ca activeaza de mai bine de doua decenii. Iar pentru ca vine vorba de istorie, intra pe scena si-si ia in primire chitara pret de “In Your Face” si unul din membrii fondatori, retras insa in urma cu zece ani. Mai este timp de “two more songs. One old, one new”. Se incepe insa invers si “its time to dance” pe “New Days Heroes”, adica sa bagam moshpit la greu si sa nu ne mai adancim in ganduri, de parca ar fi avut cineva timp de asa ceva. Si pentru ca totul trebuia sa se termine intr-o lumina extrem de optimista, nici ca putea pica mai bine sa ni se aduca aminte ca “theres no justice, theres no peace, theres no freedom – fuck police”. Ma gandesc ca oamenii care dominau deja cam trei sferturi din ring la acea ora au fost insufletiti de aceste indemnuri mobilizatoare insotite de “Everybody go crazy” fiinca altfel nu-mi prea explic cele doua circlepituri furioase puse la cale. Pe cat de furtunoasa a fost ora, pe atat de brusc s-a terminat, deci toti cu mainile pe sus, traditionala poza cu publicul in spate si ne mai vedem si data viitoare.

“Good evening, Romania”. Asta s-a auzit de pe scena cu cinci minute inainte de orele 21:00, atunci cand urmau la program grecii de la Rotting Christ. E greu de descris ce a urmat si ar fi absolut inutil sa spun ca headbang, circlepit si moshpit au fost fenomene larg raspandite de-a lungul unei ore si un sfert. Despre ce a fost vorba din punct de vedere strict muzical, asta poate fi gasit ceva mai jos, insa au fost cateva episoade ce trebuiesc neaparat mentionate. Dincolo de faptul ca “its good to be back in Romania” si ca ni s-a multumit in romana in cateva randuri, primul moment de referinta a fost la adaptarea dupa piesa Mariei Tanase, atunci cand Sakis Tolis a cantat cu tricolorul agatat de microfon, iar publicul a fost in delir. Acel tricolor a mai aparut pe scena si la cea care cica ar fi fost ultima piesa. Nu a fost vorba de un simplu steag, ci de acela pe care sunt numele eterne ale celor saizeci si patru pe care nu-i vom uita vreodata. “Noctis Era” a fost in memoria victimelor de la Colectiv, iar reactia emotionala a fost pe masura. Ca o paranteza, grecii au o oarescare legatura cu acest club fiindca fix acolo au fost laureati pe 31.01.2015 in cadrul galei Metalhead Awards si in fata unei asistente ticsite de vreo 700 de oameni, daca nu chiar mai mult.

“Dark covered era / Bloodstained era / That last eternal / Fire… Fire” si tricolorul cu numele victimelor tinut de Sakis care accentueaza ca “they are immortal”. Ies de pe scena, insa lumea ii cere cu insistenta la bis, iar ei se intorc cu pumnul batand in inima pentru inca doua piese traite pe indelete si cum se cuvine de catre un public deja infierbantat de incarcatura emotionala care, zic eu, i-ar fi recomandat de departe pe Rotting Christ ca headlineri ai serii, dovada ca unii au si plecat dupa prestatia lor.

Setlist concert Rotting Christ la Metalhead Meeting 2016:

Intro: Orders From The Dead (Aealo – 2010)
1. Ze Nigmar (Rituals – 2016)
2. Kata Ton Demona Eautou (Kata Ton Demona Eautou – 2013)
3. Athanati Este (Sanctus Diavolos – 2004)
4. Elthe Kyrie
5. Apage Satana (Rituals – 2016)
6. The Sign Of Evil Existence (Thy Mighty Contract – 1993)
7. Fgmenth, Thy Gift (Thy Mighty Contract – 1993)
8. The Forest Of N Gai (Passage To Arcturo – 1991)
9. Societas Satanas
10. Cine Iubeste Si Lasa (Kata Ton Demona Eautou – 2013)
11. In Yumen/Xibalba (Kata Ton Demona Eautou – 2013)
12. Quintessence (Genesis – 2002)
13. Noctis Era (Aealo – 2010)
Encore
14. 666 (Kata Ton Demona Eautou – 2013)
15. Non Serviam (Non Serviam – 1994)

O pauza de patruzeci de minute a prilejuit asistentei sa-si adune cat de cat gandurile si sa si le puna in ordine. Rastimpul a fost insa repede inghitit de noaptea ce se lasase peste capete si cu zece minute inainte de orele 23:00 au intrat pe scena doua fete acompaniate de restul trupei ce poarta numele de cod Eluveitie. Ma vad iarasi pus in fata faptului delicat de a nu scrie despre piese in special fiindca ele au fost interpretate si cu asta basta, ci sa redau unele instantanee ale recitalului lor. As incepe prin a mentiona ca lumea era deja destul de vesela, rod al lichidelor ingurgitate, deci cam tot concertul s-a topait si s-au incins niste hore demne de o reclama la berea Bucegi, asa cum a fost cazul pe “Tegernako”. Ni s-a multumit si de data asta in repetate randuri in romana, dar asta nu mai este de multa vreme un mister, mai toate trupele fac asta pe unde merg si apeleaza la tactica asta de apropiere si de castigare de noi fani. Pana la urma, este vorba de respect si curtoazie pentru strainul ala din public care plateste biletul si-ti baga tie banul in buzunar. Bineinteles ca pe pasajele mai vehemente sustinute de vocalul Chrigel Glanzmann s-a apelat din nou la metode eliberatoare de energie cunoscute in popor sub numele de moshpit, crowdsurfing sau circlepit. Asa a fost la “Slanias Song”, asa a fost si la “Neverland”. Antrenul muzical a fost sustinut de o armata de oameni si de o sarabanda de instrumente care mai de care mai fistichii, insa care au o logica a lor tinand cont ca vorbim totusi de o trupa de folk metal. Pe langa clasicele chitari, chitara bass si tobe, am mai avut de-a face si cu tot felul de flauturi, cimpoaie, clarinete, mandoline, fluiere si tot asa. “King”, “Nil”, Thousanfold”, “AnDro”, “The Call Of The Mountains”. “From Darkness” sau “Carry The Torch” au fost, printre multe alte piese, tot atatea prilejuri de a le auzi pe ele, instrumentele, ingemanate intr-un buchet de pasaje cand extrem de rapide, cand linistite si delicate. Cu ocazia asta am aflat si ca Anna, cea care la “Scorched Earth” a avut un moment solo de o intensitate ravasitoare intr-o baie de lumina rosie, va parasi trupa, iar asta un mare pacat fiindca are o voce sublima si care chiar te baga intr-o stare anume. Am putut constata inca o data ca viitorul suna optimist fiindca am vazut parinti care se invarteau cu copii in carca, iar astia mici erau extrem de fericiti si exultau cu “horns in the air”. Si ne-au multumit si ei ca fara noi, publicul, nu ar fi ajuns ceea ce au devenit si ca ne sunt recunoscatori, insa “Thank you so fucking much, Bucuresti” si ies din cadru. Lumea se pare ca a fost si mai recunoscatoare ca doar nu degeaba a racnit dupa ei la bis ca “we want more”. Si s-au intors, oamenii erau fericiti, o “Inis Mona” pusa pe tapet si acompaniata de traditionalul headbang si stramosestile topaieli si gata si cu a doua zi de festival undeva la vreun sfert de ora dupa miezul de noapte.

Ostilitatile continuau, osemintele mele ramaneau insa incapatanate si ma trimiteau acasa.