Thru The Window Of My Mind – Beth Hart la Sala Palatului

49

“Beth Hart a sustinut marti seara un concert la Sala Palatului”. Aceasta fraza, sub forma unui comunicat sec, ar fi de ajuns, aici sa se opreasca cronica si tot ar cuprinde mai bine ce s-a intamplat pe scena decat multele cuvinte ce vor urma. Pentru ca este greu sa-ti gasesti vorbele dupa ce ai asistat la o asemenea prestatie monumentala, pur si simplu trebuie sa-ti cauti si sa incerci sa-ti inchegi cat de cat gandurile si impresiile explodate sub forma de supernova pe bolta tavanului intr-un tot oarecum coerent.

Nu voi intra in detalii legate de parcursul ei muzical de pana acum, pentru asta exista alte mijloace de informare si se poate apela oricand la ele. As incepe prin a mentiona ca inceputul a fost usor decalat cu o jumatate de ora datorita unor amanunte ce-au tinut de logistica, astfel ca amfitrionul serii (fiindca a existat si asa ceva) a venit la microfon putin dupa ora 19:30 in loc de prognozata ora 19:00. Acesta a fost nimeni altul decat Mike Godoroja, om care nu mai necesita nici un fel de prezentare pentru ca este o somitate nationala si un reper imuabil in materie de jazz, rock&blues. In stilu-i oratoric caracteristic, pe langa prezentarea frugala facuta artistei si omagiilor binemeritate aduse sponsorilor, el a tinut sa multumeasca in mod expres pentru sustinerea media a evenimentului “psihologului muzical” Andrei Partos, lui Andi Moisescu ce a popularizat concertul prin al sau ApropoTV, dar si lui Mihai Pahontu de la Sport Total FM, om de radio extrem de dedicat fenomenului si pentru care pot depune eu marturie ca promoveaza asiduu ori de cate ori are ocazia manifestarile de gen.

Dupa un discurs de aproape zece minute, Mike Godoroja a introdus in scena formatia careia i-a revenit onoarea de a deschide recitalul protagonistei. A posteriori privind seara si stiind deja ce a urmat, poate ca multi ar trece peste prestatia acestora si ar clasa-o la categoria “si altele”. Eu zic insa ca germanii din proiectul solistei Esther Niko merita mentionati, poate si doar datorita faptului ca au fost alesi special de Beth Hart. Doua chitari reci si o voce feminina ce aduce cumva aminte de regretata Llhasa i-au facut pe cei prezenti sa se insurubeze mai abitir in scaune pentru ceea ce avea sa urmeze. Un amanunt demn de remarcat a fost acela ca, desi provenind din semintia teutonica despre care se stie ca este mai rece si mai calculata, solista a fost destul de volubila in pauzele dintre piese si a comunicat publicului istoria din spatele fiecarui cantec interpretat.

Neasteptat de scurta a fost prezenta lor pe scena, undeva la vreo douazeci de minute si pret de vreo cinci piese, asta probabil si din cauza decalajului pomenit mai sus. Acelasi Mike Godoroja a urcat din nou la microfon pentru a anunta o pauza de alte douazeci de minute pentru obisnuitele reglaje pana la ceea ce astepta cu sufletul in dinti tot poporul prezent. N-au fost chiar douazeci, ci vreo douazeci si cinci, dar cui i-a pasat pana la urma?! Femeia a intrat si aici s-a taiat filmul obisnuit fiindca s-a intrat intr-o dimensiune parca paralela.

Beth Hart este tipul extrem de rar de artist care umple scena si sala doar stand pe scaun si cu un sac pe cap, este absolut incredibil ce impact naucitor poate sa emane doar prin simpla aparitie; iar cand mai deschide si gura, poti sa te dai lejer prins, impachetat si dator pe viata ei. Ca o adaugire, isi schimba setlistul in functie de cum are ea chef de la concert la concert, atitudine care o apropie mult de Tori Amos. A inceput lent la orga cu “Mama”, asta dupa ce a supus in prealabil piesa votului popular, plebiscitar dupa cum avea sa se dovedeasca. A continuat la fel? Nici vorba, a bagat un “Cant Let Go” si noroc ca publicul de la noi are indaratnicul obicei de a se incalzi mai greu ca altfel cred ca se dadeau toti de-a berbeleacul printre randuri indiferent de varsta, intr-atat de energica a fost prezenta scenica. Sa mai mentionez ca nici nu intrase bine in concert ca a si luat-o la pas prin sala in timp ce canta “Might As Well Smile”? Nu mai mentionez, femeia este tacanita si asta o face absolut superba in nonconformismul ei. Ca o acolada a acestui episod, o tanara domnisoara a alergat dupa ea, insa a fost prompt interceptata de cerberii care au azvarlit-o cat colo in spate. S-a lasat din demers? Ti-ai gasit, a zbughit-o la trap pe partea cealalta si i-a iesit in fata ca sa-i sara in brate, de data asta cu un succes rasunator si binemeritat pentru o fana devotata si extaziata pe buna dreptate.

Beth Hart n-a fost vreun copil minune al muzicii, ba dimpotriva, a fost un copil si un adolescent extrem de amarat si cred ca asa a si ramas cumva in adancul ei, iar asta o simti atunci cand te muta cu scaunul de pe loc cu forta si vibratia tragica si tanguitoare ce salasluiesc in coardele ei vocale. Cel putin la “Baddest Blues” s-a amanat viitorul pentru ca a inmarmurit prezentul. Clapele ne-au dus pana in Nirvana si ne-au abandonat acolo ca sa ne descurcam in continuare, chitarile au dat sens neantului, iar, mai presus de toate, vocea a sfasiat vorace auditoriul precum niste unghii infipte pasional in piele. Habar nu am cum este cand mori si sper nici sa nu aflu prea curand, dar imi inchipui ca asa se simte si sufletul atunci cand se ridica din trup si ramane suspendat undeva, deasupra, pentru a contempla pentru o ultima oara carcasa ce i-a fost casa odata. Aproape as baga mana in foc cu tot cu mine ca toti cei din sala au incremenit timp de aproape cinci minute cu gura cascata, iar singura dovada de activitate cerebrala a fost inghititul in sec in repetate si dese randuri.

Putine au fost momentele dintre piese care sa nu fi fost umplute de dialogul cu publicul. Fie ca a fost vorba de marturisirea ca este “cucu la cap”, fie ca i-a adus un elogiu incarcat de entuziasm feminin sotului sau pentru rabdarea de a-i suporta firea dificila si caruia i-a dedicat “Better Man” si, ulterior, “Mechanical Heart”, fie ca si-a asumat momentele din viata in care disperarea era stapana si au fost langa ea oameni care s-o scoata din marasm, fie doar si prin faptul ca a tinut sa asigure sincer impresionata publicul ca “I love you, I love you so much”. De mentionat cu majuscule si chitaristul P. J. Hart care a avut secunde in care efectiv a facut franjuri instrumentul din dotare si a dus timpanele in pragul delirului.

Ca si cand n-ar fi fost deja destul (intre noi fie vorba, un concert Beth Hart nu inseamna vreodata destul si de asta s-au convins toti cei prezenti marti seara), bis de sapte piese. Sapte! Pleiada inceputa extatic cu “Tell Her You Belong To Me”, compozitie inchinata tatalui ei care a luat-o la un moment dat catre alte orizonturi si despre care ea a zis ca avut mult timp sentimente amestecate, si incheiata apoteotic cu bibliile numite “Whole Lotta Love” si “Id Rather Go Blind”. Lumea depasise cu mult barierele hipnozei si era deja in transa, racnind cu insufletire de parca s-ar fi petrecut in momentul ala un atac la baioneta asupra redutelor vrajmase, dar era prea tarziu. La doua ore si putine minute dupa debut, s-a petrecut sfarsitul si implacabilul “Well see you very soon”.

In treacat fie spus si ca o regula generala, femeia nu are nici o legatura in prestatiile de pe scena cu ce se aude pe variantele de studio sau pe cele pe care majoritatea le-au ascultat pe internet, pur si simplu le face pe acestea din urma sa para ca n-au existat vreodata si sa se duca linistite la culcare. Nu cred ca exagerez daca afirm sus, tare si raspicat ca te strapunge live cu o o voce care ar imblanzi pana si toate lighioanele padurii si le-ar face sa se alinieze docile.

Vorbind la modul pur teoretic, daca s-ar pune problema ca Sf. Francisc din Assisi sa se fi reincarnat vreodata pe undeva si in cineva, eu mi-as pune toti banii si casa pe Beth Hart si negresit as castiga detasat.

Despre Sala Palatului si acustica ei este nevoie sa mai adaug ceva? Banuiesc ca ar fi un demers total inutil, am laudat-o atat de mult si in repetate randuri incat tare imi este ca se va ridica Gheorghiu-Dej din mormant ca sa-mi multumeasca si chiar nu am nici un chef de asemenea experiente inedite.

Ca si concluzie si contrar anumitor zvonuri cum ca ar fi un concert sold out, au existat totusi cateva zeci de scaune ramase goale in partea de sus a salii. Nici nu-si pot imagina cei ce le-au lasat vaduve ce au pierdut si cat de mai putin putred de bogati au inceput sa fie. Sper doar spre binele lor ca acel “Well see you very soon” sa se concretizeze si sa apuce sa-si recupereze comoara pierduta. Fiindca marti a fost o seara de pus in seif si pastrata bine in interior, acolo unde si trebuie sa ramana pentru totdeauna.

Setlist concert Beth Hart la Bucuresti:

1. Mama (Screamin For My Supper – 1999)
2. Cant Let Go (Cover Randy Weeks)
3. Delicious Surprise (Screamin For My Supper – 1999)
4. Might As Well Smile (Better Than Home – 2015)
5. Baddest Blues (Bang Bang Boom Boom – 2012)
6. Better Man (Bang Bang Boom Boom – 2012)
7. Bang Bang Boom Boom (Bang Bang Boom Boom – 2012)
8. Sister Heroine (My California – 2010)
9. The Mood That Im In (Better Than Home – 2015)
10. Mechanical Heart (Better Than Home – 2015)
11. L.A. Song (Out Of This Town) / Leave The Light On (Screamin For My Supper – 1999 / Leave The Light On – 2003)
12. At The Bottom (37 Days – 2007)
13. The Ugliest House On The Block (Bang Bang Boom Boom – 2012)
14. St. Teresa (Better Than Home – 2015)
15. Sinners Prayer (Cover Ray Charles)

Encore:
16. Tell Her You Belong To Me (Better Than Home – 2015)
17. Trouble (Better Than Home – 2015)
18. Ill Take Care Of You (Cover Bobby „Blue” Bland)
19. Spirit Of God (Bang Bang Boom Boom – 2012)
20. My California (My California – 2010)
21. Whole Lotta Love (Cover Led Zeppelin)
22. Id Rather Go Blind (Cover Etta James)