Lasau un ocean de regrete uriase in urma lor in 2011 cand paraseau scena de la Bucuresti fiindca Epitaph World Tour era anuntat de catre managementul trupei ca fiind ultimul din cariera, ei urmand sa se retraga si sa-si vada de vietile personale sau de activitatile muzicale de studio. De Judas Priest vorbim aici, un nume gigantic din sfera metalului si o borna de neclintit, mare cat o stanca in aria muzicala de referinta. Multe despre ei ar fi inutil de adaugat aici pentru ca toata lumea stie cu cine are de-a face, mai ales ca ei fiinteaza din vremuri in care parintii multor adolescenti prezenti miercuri seara nu erau nici macar nascuti sau se incaltau cu fesul.
Vestea buna a venit anul trecut odata cu anuntul cum ca trupa isi reincepe turneul pentru promovarea ultimului material discografic, si anume “Redeemer Of Souls”. Prevazut initial a fi ceva local, el a devenit in cele din urma mondial, astfel ca a inceput la 1 octombrie 2014 in America de Nord pentru a continua din februarie 2015 periplul prin intreaga lume, trecand, venind si revenind de pe un continent pe altul si urmand a se incheia cu o saptamana inainte de Craciun in Germania. Luna iunie a fost dedicata in intregime Europei, fie prin participarea la festivaluri mari, fie prin concerte de sine statatoare, iar pozitia geografica mai retrasa a Romaniei a facut ca descinderea de la noi sa fie penultima din seria europeana, ei urmand a reveni pe continent in ultima saptamana a lui iulie si din nou pentru ultima bucata a turneului de la inceputul iernii.
Dincolo de aceste date statistice seci si reci, ar mai fi de adaugat ca in trei din ultimele lor concerte de pana acum (Belgrad, Sofia si Bucuresti), ei au beneficiat in deschidere de aportul power-metalistilor de la Helloween, detaliu care le-a sporit cu siguranta atractivitatea mai mult decat ea exista deja. Acest lucru a fost extrem de evident inca de cand am ajuns la Romexpo, undeva la zece minute dupa ora 19. Am ramas stupefiat de cata lume se stransese deja, desi soarele inca dogorea nemilos, desi era o zi din mijlocul saptamanii si erau pe acolo destui oameni de o varsta demult indepartata de vacantele de altadata. Vorba unui amic: “Maiculita, cata lume!” Datorita programului personal si a servitutilor invariabil indatorate campului muncii, n-am reusit din pacate sa prind recitalul de o jumatate de ora al bucurestenilor de la 9.7 Richter, insa i-am intrebat pe cunoscuti si am inteles ca au sunat foarte bine, poate cu un sunet ceva cam puternic, lucru pe care l-am sesizat de altfel si la prestatia nemtilor ce aveau sa urmeze. Vazandu-i cu alte ocazii si stiind de ce sunt in stare, inclin sa dau crezare marturiilor auzite. Un amanunt demn de remarcat a fost acela ca aceasta a fost a doua lor reprezentatie cu Gomez la tobe, prima petrecandu-se in urma cu nici trei saptamani la Metalhead Meeting.
Un alt lucru mi-a sarit violent in ochi inca de la intrarea in spatiul amenajat concertului. Ca o paranteza si a propos de spatiu, a fost pentru prima data cand am vazut un concert sau un festival desfasurat acolo, mai exact in spatele corpului central de la Romexpo si nu in fata sau in lateralul acestuia. Revenind, m-a frapat numarul extrem de redus al corturilor pentru bauturi, mai precis cinci pentru Gazon A si patru pentru zona din spate; de asemenea, am observat ca nici toaletele nu erau intr-atat de prezente incat sa faca fata miilor de oameni care deja se stransesera sau continuau sa se reverse catre locul cu pricina. Am prevazut cosmaruri si de cosmaruri am si avut parte ulterior, insa despre asta voi aduce aminte ceva mai incolo.
La cateva minute dupa ora 19:20 au intrat pe scena germanii de la Helloween pe acordurile inceputului piesei omonime a primului lor album de studio, in etate de fix trei decenii, “Walls Of Jericho” pe numele sau. Ca sa fie treaba treaba si ca sa simta si lumea de ce a venit sa-i vada, au debutat cu de referinta “Eagle Fly Free”, continuand cu alte peste zece piese timp de o ora si cinci minute. Chiar daca aproximativ o jumatate din recitalul lor l-am petrecut fiind cutreierat de un optimism debordant si multa voie buna la coada pentru bere, am notat faptul ca practic au facut o incursiune prin intreaga lor existenta discografica, nelipsind din repertoriu piese care au facut istorie, precum “Dr. Stein”, “Keeper Of The Seven Keys”, “Sole Survivor” sau “If I Could Fly”, dar adaugand in setlist si recentele “Lost In America” sau “My God-Given Right”, aceasta din urma dand si numele ultimului album de studio, al cincisprezecelea la numar si lansat cu doar o luna in urma, deci proaspat ca painea calda. Am observat in public un numar considerabil de persoane care probabil venisera special pentru Helloween, fiindca, pe langa tricourile dedicate, erau destui cei care stiau versurile pe de rost si cantau la unison cu trupetii. In incheiere si dupa o pauza de cateva zeci de secunde, au revenit pentru bis si au tras cortina peste prestatia lor cu “Future World” si “I Want Out”, doua piese de pe monumentalele “Keeper Of The Seven Keys (Part 1&2)”, practic piatra de temelie din care a izvorat genul power-metal.
A urmat un ragaz de putin peste o jumatate de ora in care timpul trecea, dar cozile la bere nu se duceau. Ele erau tot acolo, vesele si voioase. In lipsa de altceva, oamenii socializau, se fataiau de colo-colo, in timp ce altii dadeau buzna din exterior, ducand numarul celor prezenti catre 5000 de suflete, daca nu chiar mai mult. O multime adevarata, asa cum merita doua trupe de legenda. Si daca tot a venit vorba despre asta, debutul concertului Judas s-a desfasurat, cu doar trei minute inainte de ora 21.00, pe acordurile “War Pigs” a celor de la Black Sabbath. Dupa un scurt, dar inaltator si epic intro al piesei “Battle Cry”, oamenii s-au pus pe treaba asa cum stiu ei mai bine, adica electrizant, cu Halford intr-o zi (seara, mai precis) mare si in tinuta vestimentara care l-a consacrat si pe care, de altfel, a schimbat-o pe durata concertului de cateva ori in functie de piesa interpretata si albumul aferent. Spuneam cu o ocazie recenta ca ultima lor infatisare de la noi, cea de la Rock The City 2011, a fost pentru mine o experienta naucitoare, practic m-am simtit si resimtit dupa aia cateva zile de parca cineva imi trosnise un ciocan in cap. Nu s-au lasat nici de data asta si mi-au mai servit-o din nou, acum insa cu alta munitie de razboi fiindca piesele au fost, pe langa cele clasice si care nu lipsesc vreodata, in destul de mare masura diferite fata de in urma cu patru ani. Pe langa cele trei bucati inchinate ultimului album si care au fost strategic presarate in setlist, am asistat practic la intreaga istorie adevarata a Judas Priest, cea care s-a confundat cu memorabilii ani 1970 si 1980, perioada in care rockul (in general) si metalul (in particular) au fost jupanii muzicii. A fost deci acordata intaietate materialelor din trecut in detrimentul celor din ultimele doua decade. A fost cu de toate, cum ar veni. N-a lipsit nici piesa care le-a dat titulatura de “Metal Gods”, cum de altfel n-au omis nici clasicele “Victim Of Changes”, “Breaking The Law”, “Turbo Lover” sau “Jawbreaker”, minunatii venite din negura timpurilor, ori tulburatoarea “Beyond The Realms Of Death”. Ziceam eu bine cand ziceam ca nimic nu se compara cu baladele Judas, desi aceasta din urma este mai degraba o combinatie incantatoare de ritmuri lente asezonate cu accente heavy. Evident ca nu se putea nici fara momentul-marca inregistrata a lui Halford de a intra pe scena la carma unui Harley-Davidson, pe ce altceva decat pe “Hell Bent For Leather”. Inutil de adaugat ca publicul a reactionat pe masura si nici nu avea cum sa fie altfel fiindca energia violenta care vine dinspre riff-urile chitarilor, ritmul demential al tobelor si – nu in ultimul rand, ci mai degraba in prima instanta – forta demonica a vocii lui Rob te electrocuteaza pe sira spinarii, practic te izbeste in stomac si urca vertiginos pana in pragul in care simti ca-ti explodeaza capatana.
In legatura cu asta, as face o mica acolada pentru ca am tot citit pareri ale unor dezamagiti ca Judas nu mai este Judas din vremea in care ei isi scrijeleau cu pixul numele trupei pe gecile de blugi. Daca este sa o luam asa, nici oamenii astia care tot cartesc nu mai sunt aceiasi din urma cu un sfert de veac sau mai mult, insa astfel se intampla cand este vorba de opinii subiective fundamentate pe melancolii. Referindu-ma strict la ultimul material discografic, este clar ca el continua logica precedentului “Nostradamus”, unele piese avand loc lejer pe acesta din punct de vedere al abordarii muzicale, chiar daca acela este un album conceptual si are in el o poveste. Si mai clar este faptul, si ma mira ca se omite acest aspect, ca omul totusi implineste 64 de ani peste nici doua luni si nu mai este junele care atingea a sasea octava in urma cu decenii, desi inca are o tinuta vocala care te-ar face sa tasnesti din mormant daca asta si-ar propune. Este lesne de observat ca, odata cu trecerea timpului si a albumelor, Halford se axeaza mai mult pe interpretarea in stil de tenor, fara a neglija insa total acutele care l-au consacrat. In orice caz, prestatia halucinanta de la “Painkiller”, al carui final l-a prins gafaind din rarunchi si ingenunchiat pe scena, cred ca este cel mai bun raspuns adresat contestatarilor.
O ora si jumatate a durat totul, dar mi-as fi dorit sa nu se fi terminat vreodata, asta in conditiile in care logistica lichidelor a lasat grav de dorit, atat la modul introductiv, cat si la cel eliminatoriu, iar aici ma refer la dozatoarele de bere si la toalete. Pe tema asta au vuit deja din plin retelele de socializare, oamenii si-au bagat la greu picioarele si alte extremitati, organizatorii si-au pus cenusa in cap si si-au cerut scuze fierbinti, deci prea multe n-ar mai fi de adaugat cu speranta ca pe viitor se va invata ceva din acest accident nefericit, desi nu este prima data cand se intampla beleaua.
A treia oara ne-au cazut pe cap Judas Priest, insa tare bine ar fi sa ne mai faca cucuie si in anii urmatori fiindca este una din acele trupe pe care ai vedea-o de cateva ori pe saptamana si tot nu te-ai satura de ea. A fost din nou visul unei seri de vara cu luna plina si mare cat nemurirea unei formatii cu o tona de istorie in desaga.
Setlist Judas Priest la Bucuresti:
Intro: War Pigs (Black Sabbath)
Battle Cry (Redeemer Of Souls – 2014)
1. Dragonaut (Redeemer Of Souls – 2014)
2. Metal Gods (British Steel – 1980)
3. Devil’s Child (Screaming For Vengeance – 1982)
4. Victim Of Changes (Sad Wings Of Destiny – 1976)
5. Halls Of Valhalla (Redeemer Of Souls – 2014)
6. Turbo Lover (Turbo – 1986)
7. Redeemer Of Souls (Redeemer Of Souls – 2014)
8. Beyond The Realms Of Death (Stained Class – 1978)
9. Jawbreaker (Defenders Of The Faith – 1984)
10. Breaking The Law (British Steel – 1980)
11. Hell Bent For Leather (Killing Machine – 1978)
Encore 1
12. Hellion / Electric Eye (Screaming For Vengeance – 1982)
13. You’ve Got Another Thing Comin’ (Screaming For Vengeance – 1982)
Encore 2
14. Painkiller (Painkiller – 1990)
15. Living After Midnight (British Steel – 1980)
Outro: Beginning Of The End (Redeemer Of Souls – 2014)
