Pe 5 iulie 2014, Romexpo a gazduit concertul trupei americane Thirty Seconds To Mars, aflata in premiera in Romania. Recunosc: m-am prezentat la datorie, ca sa “evaluez” situatia muzicala, avand-o in primul rand in minte pe cea actoriceasca din cateva filme remarcabile: Requiem for a Dream, American Psycho, Alexander sau Dallas Buyers Club.
Am ajuns acolo pe la 18:45, cand pe scena nu misca nimic inca, asa ca am profitat de ocazie ca sa studiez ce se intampla in jurul meu. Portile de la intrare erau marcate conform zonelor de acces, insa am constatat cu surprindere ca aceasta clasificare nu mai era de actualitate, intrucat accesul se facea separat pentru femei si pentru barbati, acesta ramanand singurul criteriu valabil. Mi-a placut totusi ca, spre deosebire de majoritatea concertelor la care am fost, aici publicul s-a grabit sa ajunga devreme, asa incat coada la intrare avea o lungime decenta si multimea dinauntru era destul de numeroasa. Totusi, acest lucru combinat cu prezenta unui numar foarte mic de case pentru tichetele destinate achizitionarii de racoritoare a dus la o asteptare de aproape 30 de minute la coada pentru un tichet de hartie (nu jeton), in conditiile in care mai era aproximativ o ora pana la inceperea concertului si soarele era inca dogoritor. Luand in considerare situatia, am zis ca mai bine cumpar mai multe tichete si, daca nu le consum, le pot returna, asa cum am mai facut si altadata. Surpriza a venit atunci cand pe casa de tichete am vazut un afis conform caruia acestea erau nereturnabile. Prin urmare, trebuia sa iti dozezi foarte bine resursele.
Uitandu-ma in jurul meu rapid, am constatat ca a fost unul dintre concertele cu cea mai scazuta medie de varsta la care am fost vreodata, publicul mustind de elevi de toate varstele. Mai tarziu am inteles si de ce lucrurile stateau asa, dar despre asta voi vorbi mai incolo.
Bad Things a fost trupa care a deschis evenimentul, o trupa cel putin interesanta din punct de vedere al componentei, colorata de prezenta unei fete la percutie (Lena Zawaideh) si a chitaristului Shaun White, un nume sonor in lumea skateboarding-ului si snowboarding-ului. Desi pe mine personal nu m-au atins in niciun fel din punct de vedere muzical, au reusit sa faca furori in primele randuri, solistul Davis LeDuke interactionand indeaproape cu fanii aflati langa scena. Poate ca, daca participarea lor ar fi fost anuntata in mod explicit pe afisul concertului sau in mijloacele media, succesul lor ar fi crescut o data cu prezenta unui numar mai mare de fani proprii in acea seara. In orice caz, Bad Things tind catre aproximativ acelasi public ca si 30 Seconds To Mars si, desi sunt o trupa recenta, formata acum numai doi ani, datorita promovarii lor sustinute de 30STM, ar avea toate sansele pe piata muzicala.
La ora 21 :00 si-au facut aparitia headlinerii serii in toata splendoarea, cu “Birth”, o piesa numai buna pentru un inceput de concert ; spun asta deoarece show-ul a evoluat asemenea unei vieti, de la ceva micut, dar spectaculos, pana la un moment de final memorabil. Notabila a fost absenta tobosarului Shannon Leto fratele solistului Jared Leto, fapt datorat interdictiei sale de a parasi SUA dupa ce a fost arestat si eliberat pe cautiune sub acuzatia de conducere sub influenta alcoolului. Si mai notabila a fost “aura de mister” in care a fost invaluita lipsa lui Shannon pe meleagurile noastre, pentru ca n-a existat niciun anunt oficial inainte de concert. Prin urmare, tobele au fost inlocuite de un negativ, lucru care n-a perturbat desfasurarea spectacolului, desi din experienta pot confirma ca nu este usor sa sincronizezi o trupa cu un negativ, mai ales intr-o reprezentatie live.
Au urmat piesele “Night Of The Hunter”, “Search And Destroy”, iar “This Is War” a adus in public o multime de baloane uriase multicolore, spre incantarea celor prezenti care scandau “This Is War!”, tema piesei in desfasurare. “Do Or Die” a adus pe scena tricolorul romanesc cu care Leto a dansat si s-a zbenguit cat a putut. Apoi am avut parte de “City Of Angels” si de “End Of All Days”. Cea din urma l-a scos din penumbra pe Tomo Milicevic, instrumentistul polivalent din spatele lui Jared. “Hurricane” ne-a demonstrat ca nici solistul nu se da inapoi de la a manui o chitara, iar, dupa cateva “ezitari” muzicale, in care acesta a trecut sumar prin mai multe piese, a cantat, la cererea publicului, “The Kill”, in prezenta a doua fane emotionate pe care le invitase chiar el pe scena pentru ceea ce a numit un “show privat”!.
Closer To The Edge a fost ultima piesa a setlist-ului, iar, intr-o ploaie de confetti, trupa a parasit scena. La scurt timp dupa aceea au revenit pentru un bis, “Up In The Air” ramanand un moment de neuitat pentru multimea de fani “nebunatici” pe care Jared a adunat-o pe scena. Acestia au cantat, au dansat si pot povesti de acum incolo nepotilor cum au stat pe aceeasi scena cu detinatorul unui Oscar.
Printre numeroasele sale interactiuni cu publicul, Jared Leto si-a cerut scuze ca a durat atat de mult sa ne viziteze tara, promitand ca se va intoarce in repetate randuri. De asemenea, incalcand cliseul folosit de unii artisti care complimenteaza frumusetea romancelor, Jared nu s-a dat inapoi de la a complimenta barbatii romani pentru aspectul exterior, atentionand fetele ca ar fi niste norocoase. Au fost multe momente oarecum amuzante, a caror tenta ramane interpretabila si unul chiar accidental, atunci cand Jared a intrebat publicul cum se saluta in limba romana, iar in loc de “Buna !” a pronuntat “Buca” de mai multe ori.
Cu toate ca Leto este un personaj destul de controversat, mai ales in ultima perioada in care a intrat puternic in lumina reflectoarelor, tot ce am vazut eu in aceasta seara a fost o incercare de a promova toleranta, o invitatie la a invata o lectie despre umanitate nu intr-un mod dramatic, ci intr-un mod distractiv. Se vede ca solistul stie foarte cine este publicul sau si cum sa il tina in mana, ghicind exact ce isi doresc cei care il asculta. Pentru un ochi antrenat, acesta da dovada de o cunoastere substantiala a psihologiei publicului si de o intelegere foarte buna a naturii umane. Toate acestea il mistifica si il demistifica totodata pe Leto, conferindu-i binemeritata sa charisma. De altfel, acesta chiar a precizat ca nu este special cu absolut nimic, ci doar a pus un picior in fata celuilalt si, pas cu pas, si-a urmat visul, lucru pe care il poate face oricare dintre noi. Iata de ce publicul sau este unul foarte tanar, maleabil si in cautarea unui drum propriu. Pot spune ca am invatat si eu ceva, cu aceasta ocazie, atat de la artistul Jared Leto, cat si de la omul Jared Leto.
