Trebuie sa incep acest articol prin a mentiona ca evenimentul din data de 28 iulie nu a fost conceput pentru prozeliti. Asa cum ii spune si titlul, concertul a fost realizat pana la cele mai mici detalii pentru cei cat de cat avizati ori chiar familiarizati in amanunt cu fenomenul, cunoscatori ai muzicii bune in general si a rock-ului progresiv in special si chiar pentru cei care isi castiga painea din muzica. Am inclus acest ultim detaliu pentru ca am deosebit prin public destule figuri marcante ale muzicii autohtone, fara o neaparata limitare la sfera rock-ului. De la sine inteles ca in momentul in care ai oportunitatea de a deslusi vreo taina din dibacia si fantezia unor titani precum fostii membrii ai Berklee College of Music, ori macar sa vezi ce inseamna o executie muzicala fara cusur, merita sa traversezi capitala cotropita de trafic si forfota cotidiana, chiar merita. Se pare, insa, ca cei care sunt de acord cu mine sunt destul de putini. Cateva mii, totusi mai dedicati, mai cu stofa si mai spre varsta mijlocie fata de publicul cu care ma deprinsesem de la ultimele concerte.
Au existat si mici exceptii. In prima parte a concertului am fost flancat pe de o parte de un domn, binisor inspre saizeci de primaveri si cu un par brazdat de numeroase fire argintii, prezentabil si tragand dupa el un troller, iar pe de alta parte, un tatic entuziast, cu accent de Cluj, insotit de doua fetite ce nu puteau avea mai mult de 6-8 ani. Acestea din urma i-au garbovit serios integritatea spinarii vajnicului lor parinte, care a fost nevoit sa le ridice pe umeri, pe rand, pe cele doua sustinatoare DT ce tineau mortis si se zbateau intr-una sa vada ce mai mesteresc Rudess si “Trucci”. Atat domnul de care pomeneam, cat si micutele ardelence au fredonat o buna parte din concert, fascinant avand in vedere numarul mare de piese de pe noul album.
Asadar, trecutul si viitorul ne sunt asigurate. Dar ce ne facem cu prezentul? E o intrebare care m-a macinat in prima jumatate de ora a spectacolului, rastimp in care publicul din Normal Circle a ramas relativ amortit si tacut. As pune totusi acest lucru pe seama debutului violent al trupei, care a patruns pe scena la 20.00 fix, fara vreo formatie de deschidere si fara vreun alt avertisment in afara unei numaratori inverse afisata pe monitorul central de pe scena. Primele accente introductive ale “False Awakening Suite”, care dau tonul si albumului eponim Dream Theater pare realmente sa transpuna ascultatorul intr-o sala veche de teatru. Luminile care coboara lent si orchestra care anunta uvertura ne arunca direct intr-un camin al dramaturgiei. Si nu e decat inceputul unui sentiment masiv de eliberare, forta si profunzime. Revenim pentru scurt timp in realitatea Romexpo, insa numai pentru a asculta monologul lui LaBrie. Acesta impartaseste acelasi sentiment cu toti simpatizantii formatiei. Anume: de ce a fost nevoie de 12 ani pentru a reveni pe meleagurile noastre. Vom ramane cu intrebarea, insa trebuie sa depunem un minim efort de apreciere pentru organizatorii acestui eveniment. In afara convingerii acestor incredibili muzicieni sa revina in Romania, nu mi-a mai fost dat de multa vreme sa particip la un eveniment rock in aer liber in care sa nu am absolut nimic negativ de observat.
Oamenii au fost acomodati cu usurinta, trecand cu rapiditate prin filtrele firmei de paza, care, cel putin de aceasta data, s-a comportat decent si cu mult mai mult respect fata de fenomen. Tonetele amenajate la Romexpo au vandut de toate, de la articole originale cu sigla formatiei, la bauturi alcoolice si racoritoare la preturi chiar mai mici ca alta data. Singura mica imbulzeala de la jetoane a fost repede risipita de dexteritatea vanzatorilor in cauza. Sigur, vor exista intotdeauna clevetitori si carcotasi, dar de data asta putinele inconveniente semnalate mi s-au parut nejustificate.
Organizarea si desfasurarea generala a concertului au fost laudate chiar si de solistul LaBrie, acesta incluzand si promoterul evenimentului in discursul final de multumire si sperand ca tot Phoenix Entertainment ii va rechema la Bucuresti. Sa intelegem ca, in toti acesti 12 ani, nu a existat un promoter interesat sa organizeze un nou concert Dream Theater in Romania?!
Revin la desfasurara concertului si la elementele care ne-au multumit si pe noi pe parcursul celor aproape trei ore de supliciu artistic. Timp in care LaBrie si compania s-au tinut de promisiune, revansandu-se din plin pentru perioada excesiva de pauza dintre vizitele in Romania. Setlistul a fost structurat pe trei parti, cu o pauza de 15 minute intre jumatati si a treia parte reprezentand, de fapt, un bis prelungit al spectacolului. Prima parte a inclus piese din era post-Portnoy, cu accent pe cel mai recent album, inclusiv superba piesa “Trial of Tears”, de altfel prima ca care a reusit sa struneasca si auditoriul. Desi pot afirma cu mana pe inima ca muzica lor a progresat, chiar si fara lirismul lui Portnoy, pastrandu-si totusi filonul originar, nu sunt convins inca de forta si coeziunea celui mai recent album. Toate cele noua piese suna maret si bine structurat, insa ascultand la rand toate piesele de pe ultimele doua albume Dream Theater sunt tentat sa afirm ca lipseste ceva. Lipseste impactul visceral si sarmul. Totusi dupa niste creatii monumentale precum “Awake”, “Metropolis Part 2” sau “Octavarium” mi-e foarte greu sa imi imaginez ce m-ar mai putea impresiona, chiar si din partea acestor zei ai instrumentelor precum Petrucci, Myung, Rudess sau Mangini.
Dupa incalzirea din primele patru piese, cand LaBrie mi s-a parut putin ragusit, fortand anumite note, acesta a revenit pregnant si incisiv pe “Trial of Tears”, etaland o voce ampla, frumoasa si consistenta in registrul mediu si cu un acut sublim. Frazare si interpretarea scenica expresiva au fost adecvate perfect pieselor interpretate. Performanta convingatoare si fireasca a cucerit si entuziasmat deopotriva, aplauzele si ovatiile dintre piese si de la final stand marturie acestui fapt. Totusi punctul central de atractie pentru mine si pentru multi din cei prezenti a fost John Petrucci. Afisand noua gama de chitare denumita meritoriu “Majesty”, Petrucci este absolut fabulos. Reuseste cu o usurinta incredibila sa treaca de la arcuirile inspirate de David Gilmour la sunetele stridente caracteristice lui Zakk Wylde, sau la sweep-urile care l-au facut celebru pe Jeff Loomis. Nimic nu pare ostentativ, demonstrand o inclinatie remarcabila catre compozitii pur si simplu speciale. Modul in care intelege notele, gamele si structura melodica este absolut unic. Degetele ii traverseaza intregul griff fara poticnire, fara note sarite, intotdeauna perfect, intotdeauna artistic. Toate solourile sale par sa aiba un scop, spun povesti si transmit o intelegere cosmica a chitarei pe care doar el are privilegiul sa o experimenteze. Soloul sau de pe “Breaking All Illusions” a fost de-a dreptul spectaculos, iar legendarul instrumental “The Dance Of Eternity”, unde s-a razboit constant cu vrajitorul clapelor, Jordan Rudess, a sunat magnific. Sunetele de pian si orga ilustrate sonor, fara pic de efort, au fost singurele care au reusit sa tina pasul cu chitara lui Petrucci.
Peisajele muzicale abrupte ale Dream Theater sunt evidentiate in mod natural de salve de solouri marca Rudess si Petrucci, acompaniati atent de tacutul dar pasionalul Myung. Chimia celor trei pare sa creeze propriul sistem meteorologic, duelandu-se constant, erupand si hipnotizand pana la supunere publicul. Nici Mangini nu a dezamagit. In materie de viteza si tehnica ramane unul din cei mai buni bateristi in activitate. Modul in care s-a adaptat in formatie si verva cu care reuseste sa il suplineasca pe Portnoy in spectacolele live ramane de referinta. “Enigma Machine” incheiata cu soloul bateristului a fost interpretata exceptional. Singurul meu comentariu se rezuma la creativitatea si la aportul efectiv adus creatiilor prezente si viitoare ale trupei.
Partea a doua a concertului ne-a trimis departe in cariera Dream Theater, catre anul 1994 si albumul “Awake”. Unul din cele mai bune si complexe albume ale formatiei. Trecand de la lirismul provocator al piesei “Scarred” la formularea bruta din “Lie”, muzica abunda de subtilitate si simbolisitca. De asemenea, prin reprezentarea unor pasaje de clape recurente in “Space Dye-Vest” si “The Mirror”, fiecare piesa atinge o coarda nervoasa ori un conflict intern, iar trupa ne ghideaza prin universul subconstient si intim al fiecarui membru. O imagine bine nuantata, marcata de emotie, si o compozitie infiorator de inteligenta. Dream Theater in adevaratul sens al sintagmei si spiritul curentului progresiv etalat la cel mai inalt nivel. Un nou pasaj muzical care mi-a reiterat ideea ca acest concert nu a fost pentru toata lumea, nici macar pentru intreg auditoriul prezent.
Encore-ul, prelung si prezentat mai degraba ca actul trei al concertului reprezinta un omagiu pentru albumul conceptual “Metropolis Part 2: Scense From a Memory”. Incheind maratonul de teatru pe muzica cu epica “Finally Free”, Dream Theater ne-au parasit cu o imagine placuta de libertate si speranta ca de data asta ne vom revedea ceva mai repede. Poate ca singurul meu regret, dupa cea mai buna reprezentatie instrumentala la care am luat parte, este ca din cvintetul acestor supra-oameni a lipsit liantul, argintul viu si unul din principalii compozitori, marcant in definitiv pentru istoria acestei trupe si pentru metalul progresiv ca gen muzical, Mike Portnoy.
