A vorbi despre Leonard Cohen este o misiune la fel de grea ca aceea de a vorbi despre propriile noastre vieti. Leonard Cohen nu ofera “concerte” in modul social acceptat pe care-l cunoastem. Leonard Cohen ofera mai degraba un “stream of consciousness” a tot ceea ce inseamna existenta, o introspectie in cele mai intunecate colturi ale sufletului, o calatorie prin cele mai ascunse unghiuri ale mintii. Un recital, sau cum doriti sa-i spuneti, dupa care nu ai altceva de facut decat sa mergi acasa si sa te gandesti la propria viata. Tragi linia si te rogi ca rezultatul sa fie pozitiv.
“I was born like this, I had no choice / I was born with the gift of a golden voice”, spune Cohen. Desigur, poate egocentrismul declaratiei deranjeaza la prima vedere. La a doua, insa, descoperim ca este vorba nu neaparat de vocea sa, ci de vocea unei constiinte colective macerate prin intermediul unui suflet sensibil, haituit parca de propriile alegeri. Citindu-l pe Cohen, privindu-i prestatia de aseara, ascultandu-i fiecare vers, nu pot spune decat ca il admir pentru decizia de a-si asuma punctarea directa a unui adevar care doare inca dinainte de a fi rostit: nimic nu conteaza. Nimic din goana nebuna pe care o intretinem zilnic, nimic din materialitatea de care ne inconjuram, uneori din teama de a ne aminti, alteori din teama de a uita. Nimic.
Si trebuie sa spun ca cel mai ciudat sentiment trait aseara a fost acela al unei piete tacute. Redusa la tacere de mesajul lui Leonard Cohen, Piata Constitutiei veghea mai amutita ca niciodata la propagarea sunetului catre sufletele celor prezenti acolo. In fata, scaunele asigurau o vizibilitate perfecta spre scena. Era liniste. Fiecare om era un numar, pe care se asezase cu grija dupa ce consultase biletul de intrare. In spate, acolo unde se amenajase sectorul “in picioare”, asa cum scria pe bilet, se dansa. Da, se dansa, se canta, se rotea in vant, se sorbea fiecare picatura de muzica ajunsa la urechile oamenilor. Acolo am si ales sa stau. Era locul in care muzica devenise o stare de fapt, ceea ce de altfel trebuie sa fie de fiecare data.
Leonard Cohen a cantat cam tot ce se putea canta. Dupa cum chiar el spunea, “nu stiu cand vom mai trece peste asta impreuna, asa ca asta-seara va vom oferi tot ceea ce avem”. Cuvinte care au taiat rasuflarea pentru ca exprimau constientizarea unui destin. Asa ca au fost peste trei ore de muzica, au fost piesele pe care deja le cunoastem (unii le-ar spune “hituri”), au fost si piesele de pe noul album, Old ideas, a fost o calatorie prin toata activitatea muzicala a unui artist care depaseste actul artistic, indreptandu-se de fiecare data catre un act de constiinta. Concertul a avut doua parti, cu aproximativ 15-20 de minute de pauza. Sunetul a fost absolut impecabil, cel putin de acolo de unde am ascultat, desi au existat voci care au spus ca ar fi fost prea incet. Poate ca asa era, insa Leonard Cohen nu se asculta “tare”.
Instrumentistii cu care a sosit la Bucuresti sunt absolut desavarsiti si sunt ei insisi un spectacol in sine. Alexandru Bublitchi, un violonist extraordinar din Republica Moldova, Javier Mas la chitara si lauta, Sharon Robinson si Webb Sisters, pentru vocile de acompaniament, Roscoe Beck, bas si contrabas, Neil Larsen, acordeon si instrumente cu clape, Mitch Watkins la chitara, Rafael Gayol la tobe si percutie, acestia sunt oamenii care au urcat pe scena alaturi de Leonard Cohen. Oameni care au pus suflet in fiecare nota.
Finalul…ei bine, finalul…Leonard Cohen i-a indemnat pe spectatori sa conduca atent catre casa. Si le-a mai spus ca binecuvantarile pot veni si in singuratate. Un lucru pe care l-a trait, de altfel, pe propria piele, pentru ca Leonard Cohen s-a retras candva la centrul zen de pe Muntele Baldy, unde a fost calugar budist si a petrecut 5 ani departe de umanitate. Ca un amanunt, numele sau de calugar Dharma era Jikan, ceea ce se traduce prin singuratate…
Si poate cel mai greu moment al serii a fost acela cand Leonard Cohen a rostit “and you’ll be hearing from me baby, long after I’m gone”, versuri ale piesei “Tower of song” cu care a inceput a doua parte a recitalului sau si care au fost primite, cel putin din locul in care stateam, cu cateva lacrimi in ochi. Pentru ca asa este, pentru ca maine totul se poate schimba.
Practic, momente, adunate, care au adus putina constiinta in Piata Constitutiei. Altfel, privind la cladirea din spate, stim ca ea lipseste cu desavarsire din zona.
Despre organizare nu sunt foarte multe cuvinte de spus. In general cred ca lucrurile au stat bine. Poate cele cateva cozi la jetoane si la bere/cola/hotdog sa fi fost deranjante pentru unii, dar nu cred ca am vazut concert fara asa ceva, mai ales cand lucrurile se petrec in spatiul din Piata Constitutiei. Fortele de ordine nu prea au avut ce sa faca, ar fi fost culmea ca la un asemenea eveniment sa existe probleme, asa ca au avut si ele prilejul de a asista linistite la un regal muzical cu care nu te intalnesti foarte des. Poate ca ar fi fost utila amenajarea unor cosuri de gunoi in partea din spate, la sectorul in care se statea in picioare, pentru ca nu exista absolut nici un loc in care sa-ti lasi paharul de bere sau servetelul pe care-l primeai odata cu hotdog-ul. Apropos de asta, n-am crezut ca hotdog-ul “merge” cu Leonard Cohen. Iata ca m-am inselat.
