Poate unul dintre cele mai frumoase exemple ale unei idei care a fost transformata de pasiune intr-un fenomen. Poate una dintre cele mai frumoase povesti de succes, Apocalyptica stie sa-si pastreze fanii si sa surprinda in mod foarte placut de fiecare data. Dar s-o iau totusi incetisor cu povestea Romanian Rock Meeting 2012 – Spring Edition.
Duminica, 13 Mai 2012, ziua desfasurarii unei noi editii de Romanian Rock Meeting. Insorita dar din pacate friguroasa, ziua nu anunta initial prea multe suprize. Pana spre seara. Promusic Events si Revista Maximum Rock i-au readus pe finlandezii de la Apocalyptica pe scena de la Arenele Romane, scena familiara deja trupei inca din 2006.
Ora de incepere a fost 19.30 si a fost respectata destul de bine. Totusi, referitor la zona si organizare, am cate ceva de comentat, in nume personal. Nu inteleg de ce, in anul 2012, intr-o capitala europeana, este aproape imposibil sa folosesti bicicleta pentru a te deplasa la un concert. M-am uitat cu atentie si nu exista nici un loc amenajat sau cat de cat sigur pentru a putea parca o bicicleta, in conditiile in care ciclistii sunt din ce in ce mai numerosi in Bucuresti. Este oare asa de greu de pus la dispozitie un rastel utilizabil fara teama de nu-ti mai gasi bicicleta la iesire? Poate se aude si la organizatorii de evenimente, ar fi un plus binevenit pe viitor. Sa revin insa, acum ca m-am descarcat.
Prima trupa a serii au fost Changing Skins – un amestec interesant de stiluri, din pacate nu au fost deloc ajutati de sonorizare care pe durata concertului lor a fost prea tare si deloc echilibrata. Au avut un rol dificil insa, cu un public infrigurat si foarte rar, lipsit de reactii. De apreciat entuziasmul cu care si-au dus sarcina pana la capat, chiar daca stilul lor nu prea s-a potrivit cu programul serii.
Dupa o pauza de reamenjare si dupa sesiunea Apocalyptica de intalnire cu fanii norocosi, scena a fost preluata de constantenii de la White Walls. Tot ei au fost si prima surpriza placuta a serii, cel putin pentru mine. O trupa desi foarte tanara, suna excelent si lasa senzatia ca au trecut prin multe – nu degeaba au primit deja cateva premii. Cu un sound foarte bine asezat, amestecand pasaje de voce guturala cu voce clara si cateva piese de conceptie, baietii de la White Walls au aratat ca stiu bine muzica si ca au ce cauta pe scene mari, de renume. Mai ales daca mai lucreaza un pic la accent, daca tot s-au hotarat sa cante in limba engleza.
Cel putin piesa “The Lost Art Of Chapeaugraphy”, in ciuda lungimii foarte rar intalnite la un concert (cred ca are peste 15 minute, cumuland cele 3 acte ale piesei) a sunat excelent. Un mare Bravo pentru un sound original si necomercial.
Foarte placut, de urmarit si la alte concerte. Publicul, deja mai numeros si mai activ, in ciuda frigului (am mai mentionat ca a fost foarte frig?) a aratat multa apreciere si suport – cu adevarat meritate.
A urmat inca o pauza (care a marit considerabil senzatia de frig acut data de vantul foate rece), timp in care si publicul s-a mai marit putin, desi mult sub asteptarile mele. Pana la final s-au mai strans cateva sute de fani, dar inca putini pentru capacitatea Arenelor Romane. Care dealtfel, desi pe inserat nu aratau excelent, dupa caderea intunericului au capatat un aspect bine potrivit evenimentului, avand coloanele luminate in rosu, cu un cer vinetiu si innorat deasupra. Corturile pentru bautura si mancare au fost mai mult decat suficiente, cu cozi de maxim cateva persoane, mai ales avand in vedere publicul redus deja mentionat. Per total Arenele Romane ramane un loc excelent pentru genul acesta de concerte. Cu un sunetist priceput, acustica este chiar buna iar in timpul concertului Apocalyptica s-a auzit foarte foarte bine.
Am ceva de comentat totusi in ce priveste amenajarea spatiului. Inteleg necesitatea camerelor de filmat dar, totusi, un concert este in primul rand dedicat fanilor prezenti. Din cauza camerelor si a aranjarii acestora, practic nu era utilizabila decat jumatate din suprafata disponibila in Arenele Romane. N-a fost o problema majora din cauza publicului redus, dar totusi nu mi se pare deloc echitabil din partea organizarii. Odata trecut de prima treime, nu mai puteai deloc sa vezi ceva inspre scena fara sa fii deranjat de prezenta a cel putin o camera de luat vederi si/sau a acesoriilor acestora. Zic ca mai este de lucrat aici.
Apocalyptica au deschis concertul, parte din turneul lor de promovare al albumului “7th Symphony”, lansat in 2010, cu o piesa cum altfel decat instrumentala, preluata de pe acest album: “On The Rooftop With Quasimodo”. Nu tocmai in forta, si-au facut o intrare graduala, construind atmosfera. Au recuperat insa rapid cu piesa 2010, ce in versiunea de album il are ca invitat pe Dave Lombardo de la Slayer si care a anuntat destul de clar felul in care se va desfasura intreaga seara. Adica un macel de metal finlandez amestecat cu sonoritati clasice, surprinzatoare si mai ales captivante.
Greu de descris ceea ce a urmat, Apocalyptica reusind in foarte scurt timp sa aprinda publicul si sa schimbe total atmosfera. Desi in continuare foarte foarte frig (am mai mentionat asta?), incepea deja sa nu mai conteze. Oricum, dupa “Master of Puppets” nimic n-a mai contat. Asa cum au inceput ca si proiect, trupa tribut pentru Metallica, baietii de la Apocalyptica nu si-au uitat naravul ci dimpotriva. Nelipsite de la concertele lor, preluarile Metallica sunt un rasfat muzical. Combinatia intre sunetul atat de complex al violoncelelor de pe scena si versurile cantate de public, care nici de data n-a fost deloc lipsit de voce, este greu de prins in cuvinte. Conexiunea public – scena este completa, practic publicul devine un membru al trupei, vocalul absent de pe scena si parte din intreg spectacolul. Minunat. Iar felul de a comunica cu publicul al lui Paavo Lotjonen este incredibil – prezent pe toata scena, foarte activ si mereu zambaret, indeamna si conduce publicul dupa bunul plac si cerintele concertului. Va mai zic doar ca la Seek & Destroy n-a fost picior de rocker care sa nu fie luat pe sus de valul cantarii. Perfecta senzatia, perfect momentul.
Reveniti la propriile piese, au urmat clasicele “Life Burns!” si “Last Hope”, dintre compozitiile proprii trupei. Eicca Toppinen – violoncel, Paavo Lotjonen – violoncel, Perttu Kivilaakso – violoncel si Mikko Siren – tobe, toti membrii vechi ai trupei, stiu sa-si prezinte creatiile intr-un spectacol superb. Nici vocalul Tipe Johnson, invitat pentru tot parcursul turneului, nu a facut deloc o impresie rea, avand o voce foarte potrivita cu sound-ul trupei.
Pe tot parcursul serii baietii au fost, literalmente, pe toata scena. Sincer nu reusesc sa inteleg cum de se pot misca atat de mult si de fluid, carand dupa ei cate o imensitate de violoncel si mai si cantand in acelasi timp. Dar ei o pot face si toata joaca asta prinde foarte bine. Mai mult, au cantat cu pofta si cu veselie, erau captivanti in placerea lor de-a canta si de-a se distra. Au pus stapanire pe scena, pe atentia noastra si apoi s-au apucat de joaca. Eicca la un moment dat a scos un al treilea bat si-l ajuta pe tobosarul Mikko, care la randul lui a stat mai mult cocotat pe scaun decat cuminte asezat intre tobe. Tot Eicca, precum un mic elf pus pe sotii, era mai mereu intr-un dialog muzical cu Perttu, in timp ce Paavo era ocupat sa comunice, non-verbal, cu publicul, sa ne incurajeze si sa conduca versurile, atunci cand era cazul. Toti au fost o explozie de energie iar momentele in care se reuneau cele trei violoncele, intr-un triunghi strans, erau sublime. Si pana la urma Perttu, desi initial cel mai gros imbracat (deh, v-am mai spus, cred, ca era tare frig) a fost si cel care, clasic, a scapat de tricou pana la final – spre bucuria fanelor prezente.
Finlandezii stiu si mai ales simt muzica. Pasiunea lor, dovedita de anii de experienta si de studiu, au aratat ca sunt cu adevarat niste muzicieni de elita. Iar pasajele de muzica clasica Psalm 1 si Sacra, definitorie in formarea lor ca muzicieni, au fost un deliciu foarte bine primit.
La final, nu pot sa spun ca si concluzie pentru acest concert decat ca a fost prea scurt. Opinie impartasita si de altii dintre cei prezenti, cele peste 90 de minute au parut si s-au simtit mult prea scurte. Cand este urmatorul concert Apocalyptica?
