Masters of Rock 2011

49

Masters of Rock este unul dintre cele mai renumite festivaluri de rock & metal din estul Europei, acoperind multiple preferinte ale fanilor acestor genuri muzicale. Cu un line-up generos, festivalul a avut loc pe parcursul a 4 zile, in asa numitul “Wallachian Kingdom” din apropierea orasului Zlin, in Cehia. Ajunsi la fata locului dupa o noapte si o zi, departe de caldura din Bucuresti, fortele ne-au fost reimprospatate de aerul racoros din zona si am pornit la vizionarea trupelor.

Ziua 1

Prima trupa vizionata a fost Alestorm. Auzisem ceva piese cantate de ei cu doar cateva zile inainte si initial mi s-au parut cam subtirei, dar in urma unei auditii mai aprofundate, au inceput sa-mi placa. Tema principala a pieselor lor este despre pirati (si bautura), iar ei s-au autocaracterizat drept o trupa de “True Scottish Pirate Metal” (aluzie funny la mult mai serioasa, dar foarte pompoasa denumire “True Norvegian Black Metal”). Canta un folk metal, amestecat cu heavy si power, iar melodiile sunt presarate, bineinteles, cu teme din folclorul scotian (spun bineinteles deoarece o parte din cantecele lor sunt inspirate sau fac parte din folclor). Pe scena s-au prezentat onorabil, si, chiar daca ora si ziua nu prea i-a avantajat (prima zi, ora 15.00), au reusit sa dezmorteasca publicul cantand piese de rezistenta din (scurta) discografie proprie, precum Nancy the Tavern Wench (versuri foarte haioase), Shipwrecked, Wenches & Mead si mult aplaudata Sunk N’ Norwegian, parca special creata pentru a fi cantata impreuna cu publicul (mai ales de cei cu halbele de bere in mana).

A urmat Virgin Steele, cu al sau stil barbar-romantic, ce cuprinde elemente de metal clasic, parti simfonice si power metal. DeFeis a incercat sa creeze o atmosfera epica si impunatoare, ajutat intr-o oarecare masura si de ceilalti trupeti, dar care (pe mine, cel putin) nu m-a impresionat (desi imi plac destule compozitii Virgin Steele, mai ales cele mai vechi, mi se pare totusi ca muzica este prea apropiata de cea cantata de Manowar). Oricum, o muzica de calitate, in care riff-urile de chitara s-au impletit armonios cu pasajele de clape.

Pe scena au urcat apoi veteranii germani de la Bonfire. Comparabili cu Scorpions din punct de vedere muzical, cu o istorie de aproape 40 de ani (prima aparitie a fost in 1972, sub titulatura Cacumen), trupa s-a prezentat la un nivel excelent, impresie data mai ales de liderul si vocalistul trupei, Claus Lessmann, confirmandu-si astfel reputatia de trupa exceptionala in ceea ce priveste aparitiile live. Au cantat atat piese de pe ultimul album (devenite deja hit-uri), precum Deadly Contradiction si Just Follow the Rainbow, cat si piese intrate deja in “patrimoniu” (Sweet Obsession, Under Blue Skies, Proud of My Country, You Make Me Feel, Sword and Stone). Un hard-rock melodios, cu un sunet cat se poate de profesional, intr-adevar un show reconfortant si de neuitat.

In mod cert cea mai carismatica trupa de death metal melodic din Finlanda, Amorphis – a ales sa cante piese din cea de-a doua perioada (cu vocalul actual, Tomi Joutsen) si, mai ales piese de pe ultimul album, astfel ca melodiile, desi cantate in forta, au avut un iz de rock melodic, cu un farmec aparte, in care claviaturile, pe alocuri psihedelice, au creat o ambianta progresiva, distincta, care pare sa testeze teritorii muzicale inca neexplorate. Un show energic, la nivel inalt, in care Tomi a reusit sa tina in priza publicul, printr-o prestatie de zile mari. Piesele s-au succedat in mod natural, printre cele de pe ultimul album (Battle for Light My Enemy, You I Need, Crack In A Stone) facandu-si loc si doua piese de rezistenta din vremuri (ceva) mai indepartate: The Castaway si My Kantele.

Pagan Alliance este un concept sub care s-au reunit si canta de ceva vreme impreuna doua trupe: Finntroll din Finlanda si Eluveite din Elvetia. Finntroll a dus muzica la un nivel mult mai agresiv decat trupele ce s-au succedat inainte, iar Eluveite au prezentat un folk metal cantat de vocalista Anna ‘Autumns_Breath’ Murphy (care presteaza atat ca vocalista, cat si la instrumentul hurdy-gurdy combinat cu vocea growl de death metal pur, dar melodioasa in acelasi timp, a frontman-ului si fondatorului trupei, Chrigel Glanzmann (care si el presteaza la un instrument neconventional pe o scena rock, mandolina). Un show in care cele dupa trupe au alternat prezenta pe scena, realizand fiecare o atmosfera deosebita, dar, in acelasi timp, unitara.

Capul de afis al acestei seri a fost Hammerfall. Una din cele mai impozante si de succes trupe de heavy metal din ultimii 15 ani (fapt poate confirmat si de faptul ca e deja la a patra prezenta la Masters of Rock). Adevarati regi ai heavy-metal-ului european, Hammerfall au prezentat publicului toate melodiile de succes care au incantat sute de mii de fani de-a lungul timpului. Poate ca putini sunt cei care n-au auzit macar de cateva din acestea si nu s-au agitat in vreo rockoteca, cantand impreuna cu trupa refrene de neuitat precum Hearts on Fire sau Let the Hammer Fall. Acestea, impreuna cu intreaga suita de hit-uri metalice (Crimson Thunder, Last Man Standing, Heeding the Call, HammerFall) s-au facut auzite din piepturile miilor de fani prezenti in aceasta seara, creandu-se astfel o atmosfera feerica, de o intensitate fara precedent.

Inchiderea (de la 1 la 2 noaptea) a fost realizata de Moonspell (foarte ciudat din punctul meu de vedere, Moonspell fiind o trupa de prim-plan, care, daca nu e cap de afis, macar sa cante la o ora rezonabila). In ciuda orei inaintate, Moonspell s-a prezentat la inaltime, Fernando Ribeiro avand o prestatie impunatoare, ca de obicei, cu o voce cavernoasa, dar si calda, care s-a impletit superb cu riff-urile de chitara si sectia ritmica, creand o armonie perfecta. Muzica black/gothic s-a potrivit la fix cu contextul (tarziu in noapte, luna (aproape plina), publicul putin “anesteziat” dupa o zi intreaga de tras de fiare (a se citi metale), iar melodiile care s-au succedat (Wolfshade, Love Crimes, Vampiria, Trebraruna, Alma Mater, Opium, Mephisto si, cu dedicatie, Full Moon Madness) au completat atmosfera dark cu care s-a confundat Moonspell de-a lungul intregii cariere.

Ziua 2

Ziua a doua a inceput de la ora 11, cu cateva trupe cehesti (dintre singura cu un nume cat de cat cunoscuta a fost Silent Stream Of Godless Elegy). Prima surpriza (neplacuta) a aparut dupa-amiaza, cand trebuia sa cante Sirenia, dar din motive neintelese (de noi, deoarece prezentatoarea vorbe numai in ceha), concertul acestora s-a anulat. Astfel ca startul trupelor de notorietate a fost dat de Ektomorf. Vajnici urmasi ai trupei Sepultura (multa vreme s-a spus ca e o copie la indigo), acestia au inceput in forta, facand ca publicul inca lenes de la caldura din timpul zilei sa isi iasa din dezmorteala cu repeziciune. Un thrash/death/hardcore power ce emana o energie debordanta si care se poate compara, din punct de vedere calitativ, cu Sepultura in zilele ei bune, si o trupa care propune piese cu riff-uri dezarmante si refrene simple, usor de memorat (Redemption, Gypsy, I Know Them, Rusty Cage (Johnny Cash cover), Outcast, The One). Show super, muzica la fel. O trupa care isi face treaba cat se poate de bine si care isi continua ascensiunea catre un loc in Hall of Fame al trupelor de metal.

Exista o vorba din batrani: la pomul laudat sa nu te duci cu sacul. Ei bine, italienii de la Rhapsody (of Fire) se pare ca aveau o multime de fani veniti pentru ei, deoarece dupa Ektomorf, arena a inceput sa se umple cu cei care isi faceau de lucru prin imprejurimi (la o bere), iar presiunea mutimii a inceput sa se mareasca constant, in fata neavand loc sa mai arunci nici macar un pahar de bere. Trupetii au inceput in forta, dar impresia lasata a fost dezamagitoare. Desi au tupeu (de buna calitate) pe scena, desi multe publicatii de specialitate le aclama muzica (si pe buna dreptate), la Masters of Rock au reusit sa linisteasca publicul pe masura ce trecea timpul. Fabio Lione parea ca a luat foarte multe lectii de pozat si ca vrea sa le puna in practica pe scena, Patrice Guers si Luca Turilli ameliorand cat de cat impresia de actorie lasata de vocalist. De asemenea, corurile bombastice care i-au facut celebri pe italieni au fost lansate catre public numai din keyboards, trupetii neincercand in nici un moment sa interactioneze cu publicul prin intermediul acestora. Per total, o prestatie slaba.

Capul de afis al acestei zile a fost tinut de legendarii Twisted Sister. O prestatie superdinamica (destul de neasteptata tinand cont de varsta trupetilor), frontman-ul Dee Snider (cu deja celebra sa coafura si cu machiajul strident) facand publicul sa vibreze la unison in momentul in care toata lumea canta celebrele lor hit-uri ale anilor ’80 We’re Not Gonna Take It sau I Wanna Rock. Un show specific trupelor americane, plin de viata si foarte natural, facand astfel ca interactiunea cu publicul sa se mentina la cele mai inalte cote.

Si cand lumea credea ca mai mult nu se mai poate, au intra in scena Airbourne, a caror muzica seamana izbitor de mult cu AC/DC (deh, australieni ca si ei). Rock’n’Roll greu, apasat, care nu ridica probleme legate de politica sau injustitie sociala, fiind vorba doar de buna dispozitie si de o doza buna de rock’n’roll salbatic. O trupa furioasa, plina de dinamism, care parea sa foloseasca toata energia de care e in stare pentru a oferi un spectacol de zile mari. Ultimul lor album, intitulat “No Guts, No Glory”, exprima in cea mai buna masura intentiile trupetilor si modul in care ei canta si se manifesta pe scena. Vocalistul si liderul trupei, Joel O’Keeffe, a facut tot spectacolul: mai intai s-a urcat pe schele (in ciuda opozitiei unui membru din staff-ul de securitate), si, dupa ce s-a ancorat cu picioarele la aproximativ 15 metri deasupra solului, a cantat impreuna cu trupa pret de cateva minute. Iar spre final, cand toata lumea era deja epuizata dupa o atat de multa energie degajata, si-a spart doua doze de bere in cap, in ritmul bateriei, lansand suvoaie de bere de cativa metri. Great fucking show, tineti-o tot asa!

Ziua 3

Ce mai linistita zi, cel putin datorita numarului mic de trupe cunoscute care s-au perindat pe scena. Mai intai au fost Legion of the Damned (trupa care mie nu-mi spune mai nimic), apoi Ross the Boss (fost membru al celebrei Manowar), foate slab (s-a scos doar ca a cantat cateva compozitii Manowar din perioada de glorie), apoi chitaristul Victor Smolski (chitarist din Belarus, care activeaza la trupa germana Rage). Show-ul adevarat a inceput o data cu intrarea in scena a formatiei lui Udo Dirkschneider, U.D.O. Acesta a prezentat, ca de obicei in forta, o compilatie formata din piese de pe ultimul album (Rev-Raptor), piese U.D.O. (Man and Machine) si hit-urile trupei Accept, care incanta fanii adevarati ai metalului de niste zeci de ani buni: Princess of the Dawn, Midnight Mover, Metal Heart, I’m a Rebel, Balls to the Wall.

A urmat chifla serii si, dupa parerea mea, a festivalului: Guano Apes. Sandra Nasic a venit imbracata in niste toale care ar fi facut cinste (cel mult) unei scene pop-rock. Am asteptat in zadar ca trupa sa faca publicul sa vibreze, sa incerce un playlist care sa contina la momente bine stabilite piese de rezistenta (din punctul de vedere al fanilor de rock, ca doar eram la un festival de rock) ale trupei (Big in Japan, Lord of the Boards, Maria, Open Your Eyes s.a.m.d.). In schimb, am ascultat (eu doar vreo 30 de minute) piese jalnice, de pe ultimul lor album, care cu greu puteau fi catalogate ca apartinand
scenei rock, iar atmosfera parea una de serata in care asteptai sa urmaresti Filarmonica din Viena (sau de oriunde altundeva). Jalnic (poate si pentru ca eu aveam cu totul alte asteptari).

Inchiderea a fost asigurata de Brainstorm, o trupa corecta, care si-a facut treaba cum trebuie, dar care n-a iesit in evidenta cu nimic deosebit.

Ziua 4

O nou zi destul de lejera, din acelasi motiv ca si cel precizat la ziua 3. Zi inceputa la ora 17.30 cu Oomph! O trupa pe care doream s-o vizionez de foarte multa vreme, inca de pe vremea superalbumului “Defekt” (1995). Intre timp trupetii s-au mai calmat, tonul muzical a devenit din ce in ce mai comercial, dar a pastrat acelasi iz industrial din zilele bune, amestecat insa cu tonuri de rock alternativ, muzica electronica si gotic. Show-ul a fost destul de dinamic, Dero si-a facut numarul ca de obicei, insa, desi multimea a umplut intreaga zona din fata scenei, numai cei din fata, care erau fani inraiti si care stiau (aproape) toate versurile s-au agitat in mod corespunzator.

A urmat Overkill, trupa la care (cel putin in prima parte a show-ului) apatia spectatorilor s-a prelungit (in mod nejustificat, zic eu). Bobby “Blitz” a facut o risipa de energie senzationala (in pauze isi mai tragea sufletul in spatele scenei), piesele cantate fiind alese din toata perioada de activitate a grupului. Au fost, pe rand, “The Green and Black”, apoi o piesa-cult (Rotten to the Core) de pe primul album (Feel the Fire), urmand o alternanta a pieselor noi cu cele vechi de succes (Hello From The Gutter, Hammerhead, Ironbound). Finalul a fost apoteotic, dupa “Skullcrusher” (o piesa in traditia anilor ’90) si Elimination, urmand piesa de rezistenta a trupei: “Fuck You”!!!. Ultima piesa mi s-a parut o alegere ciudata, fiind o preluare dupa piesa AC/DC “Dirty Deeds Done Dirt Cheap”. Anyway, un show senzational, o energie debordanta, aratand ca veteranii thrash-ului se tin inca tare si mai au un cuvant de spus pe scena metalica mondiala, in ciuda aparitiei atator trupe noi de valoare.

Dupa show-ul Overkill, a inceput sa se lase seara, multimea a inceput sa stranga randurile in fata scenei, pentru ultima aparitie pe scena Masters of Rock 2011: Helloween. O trupa legendara, in mod cert cea mai influenta trupa de heavy-metal din toate timpurile si “parinti” al colosalei miscari muzicale cunoscuta azi sub denumirea “power-metal”. A treia aparitie la “Masters of Rock” si, dupa cum se spune, a treia oara e cel mai tare show. Si intr-adevar, o data cu aparitia lui Andi Deris (vocal), Michael Weikath (chitara), Sascha Gerstner (chitara), Markus Grosskopf (bas) si Daniel Löble (baterie), intreaga multime a luat foc, mai ales ca show-ul a inceput cu piesa inspirat denumita “Are you Metal?” de pe ultimul album. Au continuat cu hit-urile ce i-au tinut in furntea metalului german, european si mondial timp de peste 20 de ani: “Eagle Fly Free”, “I’m Alive”, “Keeper of the Seven Keys”, “Halloween”, “Future World” si “Dr. Stein”, printre care s-au strecurat si piese noi, dar la fel de dinamice si melodioase in acelasi timp (“Where the Sinners Go”, “If I Could Fly”, “The King for a 1000 Years”). Toata lumea a cantat impreuna cu trupa, atmosfera devenind de-a dreptul aprinsa si dovedind, inca o data, ca Helloween are (poate) cei mai multi fani/sustinatori ai unei trupe europene de heavy-metal. O prestatie live brilianta, care a incheiat la superlativ un festival de neuitat. Ne vedem la anul!