Cand vine vorba de a povesti ceva despre un artist de rangul Tarjei Turunen, nici macar nu stii de unde sa incepi si prin ce sa sfarsesti. In acelasi impas ma aflu si eu, asa ca voi recurge la solutia cea mai logica: voi relata seara de miercuri, 25 ianuarie 2012, in ordinea in care s-au intamplat lucrurile. Cu toate ca data concertului era stabilita de multa vreme si nimeni nu ar fi putut prezice conditiile meteorologice, decorul s-a nimerit a fi absolut perfect: un viscol cum mai rar se gaseste in inima Capitalei, parca importat din Finlanda; o "furtuna de iarna" ce o descrie perfect pe protagonista serii.

Inainte de a trece la lucrurile care mi-au facut seara la fel de frumoasa precum una descrisa in povesti, voi mentiona cateva lucruri mai putin incantatoare peste care nu am cum sa trec cu vederea. Pentru inceput, apreciez in mod deosebit punctualitatea, cu atat mai mult la concerte. Apreciez din ce in ce mai mult modul de organizare al celor de la Phoenix Entertainment, pe care i-am laudat si cu alte ocazii. Ceea ce nu am apreciat cu aceasta ocazie a fost inceperea concertului cu o jumatate de ora mai devreme decat fusese anuntat. E drept ca este de prost gust sa ajungi cu cinci minute inainte de inceperea unui concert, in conditiile in care accesul era permis de la ora 18:30, insa este neplacut sa ajungi la o ora destul de rezonabila, pe o asemenea vreme in care se circula foarte greu si sa constati ca ai ajuns la jumatatea primei piese a serii. Nu pot spune ca am fost extraordinar de incantata de formatia italiana de power metal Scala Mercalli, insa, dat fiind faptul ca este cumplit de greu sa canti in deschiderea concertului Tarjei, pot spune ca s-au descurcat onorabil. Pana la urma, nu prea poti sa compari genurile de muzica intre ele, iar Scala Mercalli canta cu totul altceva decat Tarja. Per total, mi-a placut energia lor, prezenta scenica, ba chiar si muzica, intr-o oarecare masura.

Dimpotriva, foarte dezamagita am fost de compatriotii lor de la Sylpheed, care se vor a fi mai aproape de stilul gothic. Dupa umila mea parere, conceptul de gothic poate fi sau divin, sau penibil si, din nefericire, "divin" nu este deloc cuvantul pe care l-as folosi in cazul lor. Desi din punct de vedere compozitional nu o duc chiar atat de rau, din punct de vedere al prezentei scenice, al tehnicii muzicale si al cunoasterii regulilor pe care se bazeaza un spectacol, cu parere de rau, nu am de spus nimic frumos. Impresia mea a fost ca am in fata un fotomodel prost aranjat insotit de o gasca de prieteni. Despre Ilenia, solista Sylpheed as putea spune ca la stilul growl se descurca relativ bine, in schimb mai are mult pana la a stapani tehnicile vocale clean. Din aceasta cauza, metafora pe care ar vrea sa o exprime aceasta formatie, prin disjunctura celor doua stiluri pe parcursul aceleiasi melodii, mie nu mi-a sunat decat ca o alternanta intre pasaje care sunau cat de cat decent, cu pasaje care mi-au ranit timpanele. Nu mai vorbesc de ocazionalele rateuri date de vioara si de faptul ca toata trupa a stat adunata ciorchine in mijlocul scenei, in loc sa incerce sa o umple, pe cat posibil. Stiu ca era multa aparatura care restrangea spatiul considerabil, insa un artist adevarat te face sa uiti si ca stai intr-un potop atunci cand il asculti (vorbesc aici de cazurile numeroase de concerte in aer liber marcate de intemperii diverse). Apropo de asta, voi da glas numeroaselor pareri pe care le-am auzit in pauza, referitoare la locul ales pentru desfasurarea concertului: Sala Palatului nu este in niciun fel locul potrivit pentru un concert de metal, fie el si simfonic. Fanii acestui gen nu vin la concerte ca sa se odihneasca in loje sau ca sa adoarma pe ici, pe colo, cand lucrurile se mai calmeaza; fanii metal vin la concerte ca sa se dezlantuie, lucru pe care si cei de pe scena il incurajeaza foarte mult.

De aici incolo voi incepe o alta poveste. Dupa o pauza in care scena era pregatita pentru ceea ce avea sa aiba loc in continuare (o pauza al carei rost nu a fost inteles de unii oameni aflati in sala, care scandau numele Tarjei la fiecare reglaj de volum sau la fiecare intrare si iesire de pe scena a tehnicienilor), lucrurile au capatat o alta turnura.

Pe acordurile unui intro instrumental lung, menit sa creeze o anumita stare de tensiune, din spatele unei cortine dincolo de care ghiceai siluetele celor de pe scena, s-au auzit si primele versuri ale piesei "Anteroom Of Death", cantate de o Tarja imbracata intr-un costum negru, parca scos dintr-o mascarada de secol XVII. Catre finalul piesei, cortina a cazut, laolalta cu masca, iar publicul era deja in delir. Marturisesc sincer ca nu am vazut niciodata un artist care sa castige publicul de partea sa intr-un timp atat de scurt. La fel de sincer pot spune ca nu am vazut niciodata un artist atat de bucuros sa se afle pe scena. Sunt ani buni de cand Tarja si-a inceput cariera artistica si, totusi, chiar si dupa atatia ani, i se citeste bucuria in fiecare gest, in fiecare nota pe care o canta, in fiecare cuvant pe care il spune atunci cand se afla pe scena. Au urmat "Lost Northern Star" si "Naiad", dupa care una dintre piesele de rezistenta ale serii, "I Walk Alone" a fost cantata impreuna cu publicul.

Am auzit si chiar am spus des faptul ca Tarja fara Nightwish e cam la fel ca Nightwish fara Tarja. Ei bine, in timp ce Tarja mi se pare de neinlocuit si voi tine comentariile aditionale pentru mine, se pare ca formatia actuala din spatele Tarjei numara niste muzicieni excelenti. Una dintre dovezile clare in acest sens a fost solo-ul bateristului Mike Terrana, pe care solista l-a descris ca fiind "bestia din spatele tobelor". Am vazut multe solo-uri de baterie pana acum, unul mai bun decat celalalt, dar acesta a fost de departe cel mai spectaculos dintre toate. Ma uitam la ce se intampla pe scena si nu imi venea sa cred ca asa ceva este posibil: Terrana pare un jongler adevarat, invartind betele pe degete cu o lejeritate uimitoare, in timp ce bate niste ritmuri pe care altii nu le pot tine nici in conditii normale. Ce sa mai, omul este un fenomen in domeniu. Deliciul acestei reprezentatii a fost cancanul din uvertura operei bufe "Orfeu in Infern" de Jacques Offenbach, reorchestrat in asa fel incat sa ne ofere inca putin din talentul "bestiei".

"Little Lies" ne-a demonstrat ca nici restul formatiei nu este mai prejos, oferindu-ne un moment instrumental lung, punctat de mici improvizatii, urmat de melodia originala, care a readus-o pe in scena pe Tarja. Era imposibil sa nu existe si o piesa in setlist care sa ne aminteasca viu de perioada in care aceasta activa in trupa Nightwish. Aceasta s-a concretizat in binecunoscutul "Bless The Child". Mai apoi, am avut parte de ceva ce ne-a spus povestea de inceput a carierei muzicale a canteretei (si aici nu ma refer la inceputurile in muzica rock): ea s-a asezat pe scaunul unui pian de concert si s-a acompaniat singura la "Oasis". Acesta a fost momentul care mi-a amintit de concertele de muzica clasica pe care le-am vazut pe aceeasi scena de-a lungul timpului. Totodata, spun cu regret faptul ca a fost si momentul care mi-a demonstrat ca in sala erau oameni care n-au fost in viata lor la un asemenea concert, comportandu-se de parca volumul scazut al piesei era acolo ca sa se auda ei vorbind. Au mai urmat si alte momente acustice, marcate de elemente muzicale folclorice nordice si de versuri care au evidentiat provenienta finlandeza a solistei. Dupa toate acestea am realizat ca un spectacol muzical bine gandit, precum cel la care asistam, te tine cu zambetul pe buze pentru ceea ce auzi sau vezi pe scena si cu lacrimi in ochi pentru ceea ce simti. De asemenea, mi-am dat seama ca ma simt ca pe la jumatatea actului al doilea dintr-o opera in trei parti, jucata de artisti unul si unul. "I Feel Immortal", "Never Enough" si "In For The Kill" au fost ultimele melodii inainte ca artistii sa paraseasca scena.

Era imposibil ca, dupa uralele strigate de o sala intreaga, sa nu primim si un encore. Imbracata intr-un costum alb, prezenta "fantomatica" a Tarjei a avut rolul de a sustine vizual coverul "Phantom Of The Opera" dupa Andrew Lloyd Weber, in compania tenorului Bogdan Bratu. Merita sa ii mentionez, de asemenea, pe Christian Kretschmar (clape), Kevin Chown (chitara bass), Alex Scholpp (chitara solo) si Max Lilja (violoncel), muzicienii cu care Tarja a impartit scena, bineinteles alaturi de sus-mentionatul Mike Terrana. "Die Alive" si "Until My Last Breath" au fost ultimele melodii ale serii, pe durata carora Tarja a dat mana cu fanii aflati in fata scenei si a primit cadouri si flori din partea lor.

Cu toate ca turneul "What Lies Beneath" va fi urmat de o pauza, timp in care va prima viata personala a artistei, aceasta ne-a marturisit ca lucreaza la un nou album, ceea ce nu face decat sa ne bucure si sa mai scurteze, macar psihologic, perioada in care nu o vom mai vedea pe Tarja Turunen pe scena.

Galerie foto Tarja puteti vizualiza AICI.

Setlist:
01. Anteroom of Death
02. Lost Northern Star
03. Naiad
04. I Walk Alone
05. Dark Star
06. Drum Solo
07. Little Lies (band)
08. Little Lies
09. Into the Sun
10. Bless the Child (Nightwish cover)
11. Oasis / The Archive of Lost Dreams (Tarja Piano only)
12. Rivers of Lust / Minor Heaven / Montañas de Silencio / Sing for Me /I Feel Immortal (Acoustic)
13. Never Enough
14. In for a Kill

Encore
15. The Phantom of the Opera (Andrew Lloyd Webber cover)
16. Die Alive
17. Until My Last Breath

Alexandra Stoian