La aproape o jumatate de secol dupa "Woodstock", la Sala Palatului au poposit cateva fragmente ale asteroidului care a schimbat cursul muzicii rock acum 42 de ani. Numele lor: Ten Years After. Cu aceasta ocazie, cei veniti sa asiste la eveniment au fost preponderent oameni care au fost prezenti pe planeta noastra si cand legenda "Woodstock" era in plina desfasurare, oameni cunoscuti pe vremea aceea cu numele de cod "cei cu plete, in blugi si in camasi inflorate".

Cu exceptia solistului vocal Joe Gooch, care asigura si solistica de chitara, restul membrilor, mai exact Leo Lyons (chitara bass), Ric Lee (percutie) si Chick Churchill (clape) sunt aceiasi de dinainte de festivalul din padurea Bethel, carora cel dintai li s-a alaturat abia in urma cu sapte ani. Cu toate acestea, Ten Years After sunt o echipa extraordinara intr-o forma de zile mari. Una dintre cele mai bune combinatii la sectiunea ritm pe care ti-ai putea dori sa o vezi intr-un astfel de concert a fost asigurata de cuplul Lyons-Lee, un tandem energic si pe alocuri chiar haios, cu ani multi de muzica in spate. Un solo de tobe foarte bun, nu memorabil, insa foarte creativ, duete de chitara bass si chitara electrica, acompaniate de timbrul old school de Hammond B3, orga anilor de aur ai rock-ului si ai blues-ului (emanand, ce-i drept, de pe o claviatura moderna), toate acestea au fost ingredientele necesare ridicarii in picioare a unei sali deja in extaz inca de la inceputurile spectacolului.

Printre piesele interpretate ale serii au fost "Working On The Road", "King Of The Blues", "Hear Me Calling", "Love Like A Man", "I'd Love To Change The World" si "I Can’t Keep From Crying Sometimes", dintre care ultimele trei au isterizat sala de-a dreptul. Intr-un mod cultural, desigur. Totusi, nu incetez sa ma mir cum o mana de oameni de la care, in mod normal, te-ai astepta sa iti faca semn sa faci liniste intr-un mijloc de transport in comun, spre exemplu, pot sa faca atata galagie si se pot arata atat de entuziasmati atunci cand le aduci aminte in felul acesta de ceea ce a fost, poate, perioada cea mai dulce a vietii lor. Tot respectul meu pentru acesti oameni care contrazic in mod constant generalizarile pripite ale celor a caror "perioada dulce" abia incepe!

Merita notata si prezenta trupei Riff in deschiderea concertului, o trupa romaneasca nascuta sub numele initial de "Sonic" la scurt timp dupa cele trei zile de muzica de legenda din ’69 si venita din fosta capitala culturala europeana din inima Transilvaniei, Sibiu. In ceea ce ii priveste pe acesti sibieni simpatici voi lansa ceea ce urmeaza ca pe o parere strict personala, urmand ca fiecare sa decida intr-un mod la fel de personal daca este sau nu de acord cu mine: ansamblul mi-a placut, trupa avand compozitii bune, desi unele cam repetitive, insa datorita solistului vocal nu am putut sa ma gandesc decat la Directia 5 cat timp acesta s-a aflat pe scena. Nu spun ca este ceva rau, nu spun ca este ceva bun, nu spun decat ceea ce am vazut.

O seara aducatoare de nostalgie, cea de duminica, 23 octombrie 2011, nici nu s-ar fi putut incheia altfel decat cu o sesiune de autografe in foaier si cu cateva cuvinte schimbate cu membrii trupei - cap de afis, alcatuita din niste englezi get-beget extrem de bine dispusi, accesorizati cu zambete largi pe buze. Verdict: ne-au placut, mai vrem si altadata!

Alexandra Stoian