Conform zicalei care spune ca "toamna se numara bobocii", duminica trecuta, pe 9 octombrie 2011, la Arenele Romane s-au numarat iubitorii muzicii rock cu ocazia Romanian Rock Meeting. Cam slabuta recolta anul acesta, dar, in cele din urma, nu e nevoie de foarte multi oameni ca sa te simti foarte bine intotdeauna. Sa fi fost doar frigul de vina? Eu as tinde sa dau vina pe vreme in mare parte, pentru ca restul factorilor au fost favorabili: concertele au avut loc in weekend, trupele meritau sa fie vazute, biletele au avut preturi accesibile, iar cei care aveau deja cumparate bilete la Amon Amarth si As I Lay Dying (care, apropo, urmeaza sa aiba loc tot la Arenele Romane, pe 19 noiembrie) aveau intrarea libera la Romanian Rock Meeting. Cert este ca au fost doar cateva sute de oameni care s-au dezmeticit greu, greu de tot. E drept ca pe afisul concertului scria ca va exista un cort, lucru care a fost respectat, insa nu a fost cortul cu care eram obisnuiti la Arene, inchis si cu incalzire, ci doar un cort inalt, deschis, menit sa fereasca de ploaie, nicidecum si de frig.

Cele patru trupe care au concertat cu ocazia acestei "adunari a rockerilor" au fost, in aceasta ordine a intrarii pe scena: Goodbye To Gravity (Romania), White Walls (Romania), Von Hertzen Brothers (Finlanda) si Pain Of Salvation (Suedia). Prima dintre ele care, daca nu ma insel, este si cea mai recent infiintata dintre cele patru, a avut o aparitie dinamica, nu prea agresiva, dar nici timida, atat cat sa ne mai salte de pe loc si sa ne mai scuture frigul din oase si cat sa ne mentina atentia asupra scenei. Un element de interes pe care il comporta aceasta trupa este felul in care s-a nascut: din cativa fosti membri ai trupei de heavy metal Thuderstorm si vocalistul Andrei Galut, care nu este nici mai mult si nici mai putin decat castigatorul editiei din 2008 a concursului televizat "Megastar". Asta ca sa ne arate ca se poate insufla iz de metal chiar si celor mai mainstream intentii.

M-am bucurat sa ii revad pe cei de la White Walls, care ne lasasera curiosi inca de pe 1 mai, de la deschiderea concertului Blind Guardian cand, din motive tehnice, nu au apucat sa cante decat doua piese. Iar pentru cei care au fost plecati in Sibiu, la Artmania, cand a fost concertul Deftones in Bucuresti (in deschiderea caruia au cantat White Walls din nou in Bucuresti), asta a contribuit la atentia sporita acordata constantenilor. Au cantat si piese de pe album, precum "Friends For A While" sau "Curtains", dar si doua piese noi, semn ca se anunta un al doilea album cat de curand. Cu ocazia acestui concert au si incheiat turneul "Mad Man Circus", inchizand cercul "circului" in acelasi oras in care a si pornit. Asteptam cu nerabdare continuarea acestei aventuri progresive.

Finlandezii de la Von Hertzen Brothers au fost, pentru mine, cel putin, o surpriza extrem de placuta, dat fiind faptul ca, recunosc, nu auzisem niciodata de ei, cu toate cercetarile mele in rock-ul finlandez. Ei bine, cum nimeni nu le stie pe toate, invatam pe zi ce trece cate ceva nou, asa ca noutatea despre ei a fost o autocaracterizare facuta pe site-ul lor oficial, conform careia "acesti frati nebuni ai rock-ului suna ca Foo Fighters interpretand cele mai mari slagare ale celor de la Pink Floyd de parca ar fi stat ani de zile in India, cantand Beach Boys". Orice comentariu suplimentar ar fi destul de inutil, insa simt nevoia de a lamuri putin lucrurile. In primul rand, Von Hertzen Brothers, care, apropo, chiar sunt frati si chiar se numesc Von Hertzen, suna foarte bine, fiind uimitor ce poate iesi cand e implicata o intreaga familie intr-un proiect muzical! Eu i-as incadra tot la stilul progresiv, pentru ca, altfel, nu prea as sti unde, avand in vedere faptul ca au secvente psihedelice, secvente apropiate de jazz sau de blues, ba chiar si cateva elemente de muzica electronica, toate pe un fundal rock care te duce inapoi in timp cu vreo 30 sau 40 de ani. In Finlanda, toate albumele lor au fost premiate cu aur si nu degeaba. "Miracle", "Let Thy Will Be Done", "I Believe" sau "The River" au fost cateva din piesele cu care ne-au atras atentia.

Cine a fost descurajat de frig la inceput a gasit mai tarziu un motiv intemeiat sa nu renunte, datorita trupelor care chiar au stiut sa faca show pentru a-i tine pe loc pe cei prezenti, asa incat inainte de Pain Of Salvation fanii veniti special pentru ei au ramas pe metereze. Cu cat se canta mai mult, cu atat mi se parea ca se face mai cald, atat la propriu, cat si la figurat. Pain Of Salvation meritau o astfel de primire, pentru ca, imediat dupa primele acorduri, audienta era entuziasmata si pregatita sufleteste pentru a fi alaturi de suedezi. Desi nu au comunicat prea mult direct cu publicul, sarmul lui Daniel Gildenlow n-a trecut neobservat, iar ceilalti membri au intregit magnific imaginea unei formatii unice ca stil si aparitie scenica. Voi mentiona piesele "Softly She Cries", "Linoleum", "To The Shoreline", "Fandango" si "Ashes", pentru ca merita sa fie ascultate cel putin de doua ori fiecare. Mai apoi, nu sunt usor de uitat "Conditioned", "People Passing By" sau "Through The Distance".

N-a existat vreo parte a concertului care sa nu surprinda atat prin elemente de inovatie in progressive metal, cat si prin cele de ordin vizual – jocuri de lumini, mobilitatea scenica fantastica a lui Daniel sau secventa de final, in care trupa a facut o reverenta adanca in fata publicului, lasandu-ne impresia de omogenitate si naturalete. Iar atmosfera destinsa, in ciuda orei tarzii, a fost dovedita si de bis-ul alcatuit din trei coveruri interpretate foarte foarte reusit: "Come Together" (The Beatles), "Working Class Hero" (John Lennon) si "Hallelujah" (Leonard Cohen). Si, cu o ultima plecaciune in fata celor care au tremurat de frig dar si de emotie in fata lor, cei 5 eroi ai serii s-au retras lasand in urma dorinta de a-i revedea cat de curand.

La adresa tuturor trupelor care au cantat la Romanian Rock Meeting am numai cuvinte de lauda si toata admiratia, insa, luand in calcul temperatura scazuta, ar fi fost superb daca standurile ar fi oferit ceva cald: ceai, cafea, sandvisuri, poate chiar un vin fiert...Am notat in schimb prezenta unui nou sponsor pe piata rock, cel putin in Bucuresti, o companie care produce energizante si a carei prezenta a fost remarcata pretutindeni la Arenele Romane, insuficient insa pentru a uita de frigul de afara. Sa speram ca urmatoarele concerte ne vor scoate din amorteala inceputului de toamna si vom fi prezenti in numar mai mare in cortul incalzit de la Arene, pentru ca este pacat sa pierzi asemenea evenimente din cauza vremii. Raman totusi la convingerea ca Pain of Salvation se adreseaza la noi in tara doar unei categorii restranse de ascultatori, prea putini in momentul de fata, desi organizatorii (Maximum Rock & Promusic Prod) au facut eforturi considerabile sa aduca in atentia rockerilor romani aceasta trupa cu adevarat geniala. Poate data viitoare va fi de mai bun augur!

Alexandra Stoian