In The Lap Of The Gods – Queen & Adam Lambert in Piata Constitutiei

107

Povestesc batranii ca pe vremuri a existat un sfarsit de iulie al anului 1986. Un moment istoric, petrecut inauntrul unei cetati ai carei ziduri nu se naruiau inca, dar era inevitabil ca urmau sa se pravaleasca peste putina vreme. Erau alte timpuri si alte realitati. Soarta, karma si boala au facut ca aceea sa fie si prima, dar si ultima reprezentatie a lui Freddie Mercury in blocul rasaritean si una din ultimele afisari in concert ale legendarei trupe Queen cu el in formatie.

Iunie 2016. Trei decenii mai tarziu. Queen ajunge in Romania. In alta componenta de data asta si aproape sase luni am trait inconjurat de corul bocitoarelor care se jeluiau ca Adam Lambert nu este Freddie Mercury. I-auzi la ei, eu credeam ca este! Vorbind serios acum, nici n-are cum sa fie si nici nu va fi pentru ca un Freddie Mercury se va naste probabil peste trei sute de ani si cu asta am inchis o discutie care chiar nu-si are rostul. Mai important este sa vedem ce s-a intamplat marti acolo si ce a inteles poporul din asta.

Ora 17:30 zacea lesinata de soare si asa pareau si cei cateva sute de temerari care se incumetasera sa se grabeasca. Posibil sa fi fost chiar o mie, insa erau atat de dispersati incat era greu de estimat numarul lor. Majoritatea cautasera umbra tejghelelor si a zidului Palatului Parlamentului, insa cei mai ambitiosi si care aveau de gand sa prinda un loc cat mai in fata se prelingeau cu demnitate pe gardurile ce desparteau zonele intr-un infern termic demn de cauze mai bune. M-am bucurat peste masura cand am vazut ca jetonul costa doar cinci lei, insa entuziasmul flamboaiant ca vremea de afara mi s-a evaporat mintenas dupa fix cateva minute, adica atunci cand am ajuns la taraba si am vazut ca berea costa un jeton jumate. La fel ca apa. Nu mai zic nimic despre asta fiindca am prezis deja si am avut dreptate, deci sa purcedem mai departe ca ziua de solstitiu se anunta lunga si cu multe aspecte diverse.

La 17:50 urmau sa intre pe scena britanicii de la Electric Pyramid si asa au si facut, numai ca si-au permis o mica intarziere de trei minute. Trupa este formata din Ol ca vocal si la chitara, om care seamana izbitor cu Kurt Cobain si care probabil este satul de cate ori i s-a spus asta, din niste prezente feminine incantatoare si deosebit de vivace la chitara si bass, iar aici ma simt onorat sa le mentionez pe Linda si pe Emma, si din Marco la tobe, asupra caruia nu dau nici un verdict estetic fiindca nu intra in zona mea de expertiza, dar care a bubuit bine la instrumentul din dotare. Voi sigur nu stiti, dar va spun eu acum ca in cele treizeci si unu de minute au fost puse in scena nu mai putin de sapte piese si acestea au fost “Womans Touch”, “River”, “Hey NYC” (asta este o piesa despre visurile lor), “1989”, “Target”, “Bring Back Rock and Roll” si “Rumor”, toate petrecute sub un soare infernal, astfel incat ma gandesc ca pentru cei din fata a venit ca o izbavire momentul in care Ol i-a udat cu o stropitoare. In spate de tot mai era cum mai era, insa la Golden Asfalt era umbra doar la buda, iar cei de la Asfalt A mai aveau si alternativa statutului dupa tribune, chiar daca asta insemna ca nu vedeau nimic din ce se intampla pe scena.

In fine, cei de la Electric Pyramid ne multumesc mult pentru sustinere si prezenta, iar cei de la Asfalt B multumesc Casei Poporului nu neaparat pentru ca exista, ci pentru ca incepe sa ascunda cat de cat soarele. In ciuda caldurii inca exasperante, a fost un moment in care s-a spart conducta la intrare si a intrat un numar considerabil de oameni, astfel incat toate cele trei zone erau deja pline cam la jumatate din capacitatea fiecareia. Numai bine pentru a asista la ora 18:48 la intrarea pe scena cu un “Hello Romania! Ce faceti?” a bulgarilor indie de la Jeremy?, mai precis a lui Ersin Mustafov la voce si chitara, a lui Tasho Kolev la chitara, a lui Emo Bonev la bass si voce si a lui Rosen Vatev la tobe. Iar nu aveti de unde sa stiti si tot eu va salvez si va aduc la cunostinta ca pe parcursul recitalului de treizeci si patru de minute a fost rost de opt piese dupa cum urmeaza: “King Kong”, “Runaway”, “Fake Fruits”, “Two Weeks To TGE”, “Bubbles”, “Too Wrong To Get It Right”, “Close To The Stars” si “Hope”. Spuneam mai sus ca lumea incepea sa se adune, iar acest aspect a fost recompensat de pe scena cu multumiri si cu precizarea ca suntem un public minunat si ca “this is so fucking good”, pentru ca finalul sa aduca aplauze din partea trupei si multe evantaie galbene in aer din partea spectatorilor.

Treceau minutele si gloata incepea sa curga din ce in ce mai apasat, taman bine fiindca pauza dintre bulgari si clujenii alternativi de la Grimus nu cred sa fi fost mai mare de un sfert de ora. S-a inceput regulamentar cu “In A Glimpse” pentru a deveni “High” fiindca pana atunci unii se saturasera sa tot “Face The Light” din ceruri. O data “Started”, a venit vremea sa fim informati ca “In Your Eyes” suntem din ce in ce mai puternici si ca se vrea putere de la noi, iar lumea, intra-adevar, venea din ce in ce mai numeroasa si devenea deja clar ca “Vom Lupta”.

“Priveste-ma” cum stau la coada la bere zece minute anunta nori negri in perspectiva fiindca “Ultima Oara “anul trecut fusesera multe “Umbre” organizatorice pentru cei care fusesera si se uscasera de sete, insa acesta a fost din fericire numai un moment cauzat de afluxul masiv de oameni, in rest nefiind absolut nici un fel de probleme cu achizitionarea de ce aveai chef sa consumi. Revenind la scena, aceste noua piese prinse in jocul de cuvinte de mai sus au fost puse in ordine pe tapet de-a lungul a aproape patruzeci de minute, iar la final ne-a fost prezentata trupa prezenta in formatie completa (Bogdan la voce, Valentin si Cristian la chitara, Titus la bass, Lehel Kiss la clape si Tamas la tobe), ni s-a multumit din inima, ni s-a urat sa avem o seara frumoasa in continuare si ca ne mai vedem noi data viitoare. Urmau momentele esentiale, iar marea de oameni care se stransese nu mai sfaraia neaparat de cald, ci mai degraba de nerabdare.

O mare de oameni de toate varstele, iar aici vorbesc de la copii de cativa ani pana la persoane care, fara sa exagerez, bateau inspre palierul septuagenar. Cam asta se intampla cand in batatura iti vine o trupa cu o vechime de aproape o jumatate de secol, care canta un rock mai usor de asimilat de catre mai multe categorii de persoane indeosebi datorita faptului ca este asociata doar cu anumite piese ce sunt difuzate in bucla pe la radiouri. Ii ai pe de-o parte pe cei mici, care probabil erau doar in faza de proiect in anul in care se stingea Freddie Mercury, dar care sunt si cei care asigura viitorul in industria publicului spectator si este foarte bine ca ei sunt adusi de parinti. Ii ai pe de alta parte pe cei de varsta medie, cei care inca mai trag dupa ei melancolia liceului sau a studentiei. Ii mai ai si pe cei mai de varsta a treia, care au ramas cu nostalgia tineretii in care Queen se asculta pe viniluri si casete obtinute pe sub mana. Si ii mai ai si pe bagatorii de seama pentru care este cool sa fie prezenti la un eveniment de asemenea anvergura si sa-si dea check-in pe retelele de socilizare ca sa vada lumea ce rockeri satanisti sunt ei, alaturi de niste cocalari care chiar nu stiu ce cautau pe acolo. Tot tabloul asta era intregit de droaia de vedete muzicale si din mass-media care colcaiau pe acolo, toti in frunte cu Maruta. De aceea asistenta era deosebit de eterogena si iti oferea o priveliste extrem de pestrita. Unii trageau din bere, altii molfaiau niste hot-dogi pe care dadusera doua jetoane jumate, niste hipsteri o ardeau pe selfie. Adica ce zic eu ca doar hipsterii, o gramada de persoane se complaceau in aceasta practica absolut abominabila.

Caldura in aer parea ceva mai suportabila si asta probabil fiindca se muta pe scena, acolo de unde la trei minute dupa orele 21:00 au incepuit sa razbata acordurile de la “Flash” in timp ce pe ecranele laterale se vedea cum membri trupei veneau, chipurile, catre noi, pentru ca la doua minute distanta sa cada si imensa panza pe care trona celebrul logo al formatiei si sa apara Adam Lambert cu niste ochelari ca ai lui Flash Gordon.

Din capul locului ar trebui precizat ca piesele din setlist au fost alese pentru a acoperi absolut intreaga discografie Queen, cu trei exceptii insa: “Made In Heaven” (1995 si singurul album post-mortem Freddie Mercury), “Innuendo” (1991 si ultimul cu Freddie in viata) si Queen (1973, desi se poate spune ca a fost totusi reprezentat de “Seven Seas Of Rhye”, desi pe disc este doar in varianta instrumentala). Ce ar fi de spus in rest despre concert? Ar fi de spus ca lumea s-a pus cu adevarat pe dans, antren si voie buna pe “Another One Bites The Dust”. Si ar mai fi de spus ca pe “Killer Queen” Lambert a bagat o serie de miscari a la Freddie, desi unduirile alea lascive ii tradau mai degraba lui orientarea decat smecherului cu mustata. Ar mai fi de adaugat ca tot dupa aceasta piesa s-a produs si prima relationare verbala cu publicul, in care Adam ne-a salutat, a baut ceva dintr-un pocal si ne-a tras un “Buna seara, Bucuresti! Are you having fun?”. “I know its so fucking hot here, its like a sauna”, zice omul si ni-i prezinta pe Brian May si pe Roger Taylor, nu insa fara a preciza ca a fost odata in istorie un om care s-a numit Freddie Mercury si ca ei sunt acolo ca sa-l celebreze asa cum se cuvine impreuna cu noi, prilej cu care oamenii au izbucnit in urale si ovatii si a urmat “Dont Stop Me Now”.

As mai adauga ca “Love Of My Life” a fost precedat si de un moment in care Brian May a marturisit cat de mult se bucura sa fie pentru prima oara aici, desi – fie vorba intre noi – el mai fusese si in martie alaturi de Kerry Ellis, si ca ne invita sa cantam impreuna cu el. Ceea ce s-a si intamplat, iar aceasta a fost si prima piesa la care pe ecranul rotund din spatele scenei a aparut si Freddie Mercury care a incheiat cantecul, ne-a facut cu ochiul, ne-a aratat fundul si a iesit din cadru, lasandu-l pe scena pe Brian cu degetul indreptat spre cer si stergandu-si o lacrima. As mai preciza ca “Kind Of Magic” a fost momentul solistic a lui Taylor pentru ca imediat dupa sa incinga un drum battle alaturi de nimeni altul decat baiatul lui, Rufus Tiger Taylor, cel care este de altfel si cel de-al doilea tobar al trupei. Ar mai fi de adaugat ca “Under Pressure” s-a vrut un omagiu adus recent disparutului David Bowie, o imagine cu acesta aparand la inceputul piesei pe ecranul circular. Odata trecut si acest moment, Brian May ni-l prezinta pe Adam Lambert, ocazie speculata pe loc de publicul feminin pentru a da nastere unei noi serii de istericale, si nu uita sa consemneze si el evidenta cum ca “its so hot were gonna go crazy”. Si ce putea urma altceva decat “Crazy Little Thing Called Love”, prilej pentru cei din public pentru inca un episod de bataiala. Vine insa si momentul ca Adam sa-i prezinte pe basist si pe clapar si astfel aflam ca ei sunt Neil Fairclough si Spike Edney.

A doua piesa la care a aparut Freddie pe ecrane a fost la “Who Wants To Live Forever” si nu ca as fi eu prea superstitios fiindca nu sunt, insa jur ca la unul din refrene a trecut printre oameni o adiere de vant. Al treilea moment de acest tip a fost la “Bohemian Rhapsody”, piesa inceputa de Adam Lambert, care de la a doua strofa i-a lasat insa microfonul celui demult disparut dintre noi, iar pe ecrane s-au derulat cunoscutele imagini cu Freddie la pian in timpul concertului, precum si secvente din videoclipul oficial al piesei. La momentul de solo s-a umflat tarata in vreo cinci-sase indivizi mai entuziasti de la Golden si au incercat sa puna de un pogo rahitic, ma rog, daca se poate numi pogo ala in care niste matoli abia sunt in stare sa se tinteasca si mai au putin si cad in cur. In acelasi timp, la Asfalt B o femeie era intinsa pe caldaram pentru a i se acorda ingrijiri si tot ce am vazut a fost ca i se pusese un guler cervical si fusese urcata pe targa pentru a fi luata cu ambulanta.

In fine, totul ia un sfarsit aparent in trombe de fum cu mai putin de zece minute inainte de implacabilele ore 23:00 in trombe de fum, insa publicul canta a capella “We Are The Champions” pentru a-i aduce inapoi dupa doua minute, cu un Adam Lambert invesmantat intr-o geaca de piele, cu o coroana cam chicioasa pe cap si cu un medalion la gat mare cat o zi de post. Toata lumea canta in cor, mii de maini se inclina de la dreapta la stanga, cativa betivani se balangane si ei imbratosati, pentru ca spectacolul sa se incheie intr-o mare de confetti aurii, cu adanci plecaciuni ale celor de pe scena la capatul a exact doua ore de concert si pe acordurile “God Save The Queen”, deja marca inregistrata a formatiei.

Cam acestea au fost momentele-cheie ale unei seri de marti si carcotasii ar face bine sa afle ca au ce regreta. Cei mici au vazut cu ochii lor cum arata legenda. Cei mai in varsta si-au retrait probabil cu ochii inchisi tineretea si timpurile demult apuse. Cei ca mine ma gandesc ca au facut inapoi in timp un salt mare cat toate amintirile in vremurile in care nu-si facea nimeni selfie, la telefon se freca eventual discul, fetele nu-si tuguiau buzele si nu faceau botic ca sa arate ca niste capre bete, iar baietii nu aveau freze dubioase de gaina capiata.

Alte timpuri, alte vremuri, alti oameni. Acolo ne-am intors marti seara si de aceea a si fost extraordinar de frumos, pentru unii chiar coplesitor, iar pentru unii cel mai ravasitor concert la care le-a fost dat sa asiste vreodata. Asta am auzit in jur, asta si relatez.

Pe curand!

Setlist concert Queen & Adam Lambert la Bucuresti:

Intro: Flash (Flash Gordon OST – 1980)
1. The Hero (Flash Gordon OST – 1980)
2. One Vision (A Kind Of Magic – 1986)
3. Hammer To Fall (The Works – 1984)
4. Seven Seas of Rhye (Queen II – 1974)
5. Stone Cold Crazy (Sheer Heart Attack – 1974)
6. Another One Bites The Dust (The Game – 1980)
7. Fat Bottomed Girls (Jazz – 1978)
8. Play The Game (The Game – 1980)
9. Killer Queen (Sheer Heart Attack – 1974)
10. Dont Stop Me Now (Jazz – 1978)
11. Somebody To Love (A Day At The Races – 1976)
12. Love of My Life (A Night At The Opera – 1975)
13. A Kind Of Magic (A Kind Of Magic – 1986)
14. Drum Battle (Taylor vs. Taylor)
15. Under Pressure (Hot Space – 1982)
16. Crazy Little Thing Called Love (The Game – 1980)
17. I Want To Break Free (The Works – 1984)
18. I Want It All (The Miracle – 1989)
19. Who Wants To Live Forever
20. Last Horizon (Brian May)
21. Guitar Solo (Brian May)
22. Tie Your Mother Down (A Day At The Races – 1976)
23. Bohemian Rhapsody (A Night At The Opera – 1975)
24. Radio Ga Ga (The Works – 1984)
Encore
25. We Will Rock You (News Of The World – 1977)
26. We Are The Champions (News Of The World – 1977)
Outro: God Save The Queen