Cult Of Luna – un cult al unei seri aparte in Silver Church

37

Face Silver Church ce face si se inscrie fara probleme in clubul meu preferat in materie de concerte. De fiecare data cand ajung acolo, pot afirma cu tarie ca ma simt in largul meu. Iar cand trag linie si fac socoteala de final, aceea care aduna sonorizarea, conditiile de desfasurare si conditiile oferite publicului, lucrurile nu au cum sa iasa decat pozitiv. Si nici cu aceasta ultima ocazie n-a fost altfel.

Primii care au urcat pe scena au fost cei de la Lo! Imi facusem temele in ceea ce-i priveste pe australieni si trebuie sa spun ca au fost intr-o oarecare masura sub asteptari. Mi s-au parut deconectati de la tensiunea concertului, slabuti, moi, apatici, departe de a fi capabili sa faca fata unei deschideri de eveniment care nu era nici pe departe atat de simpla. Poate oboseala si-o fi spus cuvantul. Din punctul meu de vedere, desi dispun de compozitii cel putin decente si au si prestanta scenica necesara pentru a captiva publicul, la Bucuresti le-au lipsit din ambele cate ceva. Poate data viitoare va fi mai bine, noi asa speram. Eu inca inclin sa cred ca a fost doar o lipsa de forma temporara, cauzata de motive obiective.

La rand au urmat The Ocean. Profesionisti pana-n maduva oaselor, au inceput in forta si ne-au captivat atentia de la prima la ultima nota. Daca stau sa ma gandesc bine, as spune ca The Ocean au fost printre cele mai in forma trupe pe care am avut sansa sa le vad in Silver Church. Tribulatiile oficiale spuneau ca The Ocean sunt una dintre cele mai apreciate trupe ale momentului. Nu vreau sa ma pronunt asupra acestui lucru, dar pot spune ca daca ati ratat acest concert al trupei, atunci aveti ce regreta. Cu o precizie inimaginabila chiar si-n cele mai intunecate pasaje ale muzicii lor, The Ocean au desenat calea pe care urmau sa urce Cult Of Luna, cladindu-si propria identitate fara nici cea mai mica problema. Ne-au inseninat macar muzical cu abordarea lor si nu cred ca voi lipsi daca se vor mai intoarce in Romania. Un concert care nu a facut decat sa pregateasca nebunia care avea sa vina.

Cult Of Luna incep maiestuos, asa cum ne asteptam. Umbre, lumini si intuneric, sunete ascunse in interiorul altora, totul intins pana la limita maxima la care o fiinta umana poate percepe un asemenea recital. A spune ca trupa apartine unui anumit stil ar insemna sa comit un sacrilegiu la adresa muzicii. Da, Cult Of Luna apartine muzicii, si baietii au dat muzicii absolut tot ce puteau, atat in materie de stil, cat si in materie de virtuozitate. Am recunoscut in muzica lor absolut tot ce se poate in materie de disocieri stilistice, totul impachetat de o asemenea natura incat formeaza un tot unitar care aproape ca te sperie cu maturitatea si functionarea lui perfecta.

Nu am o trupa cu care sa-i compar. Chiar daca ar semana cu ceva, Cult Of Luna trebuie luati asa cum sunt, indiferent cator trupe si stiluri am fi tentati sa le alaturam prestatia. Exprimarea lenta sau, dimpotriva, agresiva, vocea care apare sau dispare in momente in care nu te-ai astepta sa faca asta, arhitecturile muzicale aparte si surprinzatoare, schimbul neasteptat de game, tristetea lui Cioran si vivacitatea lui Tutea, daca vreti, toate acestea sunt incluse in ceea ce inseamna Cult Of Luna. Si multe altele, semn ca data viitoare, cand apar, e bine sa va luati bilet sa-i vedeti pentru ca veti primi mai mult decat v-ati astepta la prima vedere. Sau, de ce nu, la prima ascultare. Din setlist citez: Ghost Trail, Finland, Vicarious Redemption, Passing Through, Disharmonia.

Cat despre public, trebuie sa spun ca sunt dezamagit. Nu ca ar fi fost clubul gol, dar ma asteptam la mult mai multa lume. Da, stiu, sunt mii de oameni care umplu Sala Palatului la un concert mai de amploare, dar acele mii de oameni sunt floarea cu care nu se poate face primavara. Am tot scris pe tema asta si am inceput sa am comentarii acide pentru cei care stau acasa si nu vin la evenimente in conditiile in care acestea ofera tot ce au mai bun: o locatie ce ofera conditii optime, trei trupe care sa-si faca treaba cat se poate de bine, chiar daca una din ele n-a dat chiar ce poate mai bun, per total o seara aparte in compania unor sonoritati care nu se vor regasi vreodata pe undele posturilor rock de radio cu doar 50 de piese in playlist.

Dar nu-mi pierd totusi speranta si ma resemnez cu ideea ca asta este viata aici si acum. Si ca suntem oricum pe meleagurile in care ne plangem si protestam pentru “ceva” chiar inainte de a afla ce este acel “ceva”.